După ce a terminat Valentin ritualul, în zorii zilei Ella a sărit din pat. I s-au pus cârcei la ambele picioare. Erau atât de dureroşi încât din somn a sărit direct în mijlocul camerei. A mers, s-a masat, iar a mers, după un timp s-a mai liniştit. S-a aşezat pe pat. Din senin a început să aibă frisoane, nu era răcită, nu avea febră, dar avea nişte frisoane greu de suportat. Fiind foarte obosită, spre dimineaţă a adormit. Când s-a trezit soarele era demult pe cer. A privit pe fereastră. Vedea ca prin ceaţă. Iniţial a crezut că vede aşa pentru că s-a trezit uitându-se în soare. A mers la baie, s-a spălat pe faţă. Se privea în oglindă şi se vedea tot ca printr-o perdea de fum.
-Sunt prea obosită. Trebuie să mă odihnesc neapărat, a şoptit şi a plecat din nou în dormitor.
Brusc a apucat-o dorul de Valentin. Uitase că a pus-o să omoare un copil, uitase că nu i-a păsat că nu se simţea bine, uitase toate relele pe care i le făcuse. L-a sunat. Valentin care era sigur că-l va suna a răspuns curios să vadă cât din ritualul lui prinsese deja.
-Ce faci Vali? Mi-e dor de tine.
-Păi ai fi putut să vii ieri, a zis zâmbind.
-Aşa e, dar nu ştiu ce m-a apucat de am vrut să merg la biserică, deşi nu prea pot să spun că am şi fost. De ajuns am ajuns, doar atât.
-Şi… te-ai simţit bine? Te-ai liniştit?
-Eiii m-am liniştit. La o biserică nu s-a deschis uşa, iar la alta m-a dat un călugăr afară pentru că era ora închiderii, ca la magazin.
-Dacă ne-am fi văzut sigur ţi-ar fi fost mai bine, a spus zâmbind în colţul gurii.
-Probabil. Ne vedem azi?
-Da. Sigur. Vin eu la tine pe la 7.30.
-Bine Vali te aştept.
Până la venirea bărbatului a încercat să mai facă una, alta prin casă. Senzaţia aceea de vedere în ceaţă nu doar că nu-i dispărea, dar simţea de la o oră la alta cum pâcla aceea groasă o cuprinde din cap până în picioare.
-Doamne ce e cu mine? se întreba din când în când.
Cu cât se simţea mai mult învăluită de ceaţa respectivă cu atât simţea şi mai multă milă faţă de Valentin şi mai multă grijă şi parcă şi iubire. Părea că cineva îi ştersese din minte totul. De la nepăsarea lui faţă de ea până la faptul că era criminal, homosexual şi pedofil. Nu-şi mai amintea nimic rău despre el, ba dimpotrivă îşi amintea doar faptul că avea probleme de sănătate şi că ea îl dezamăgise de mai multe ori.
-Am fost nedreaptă cu el şi trebuie să repar asta… îşi şoptea.
Aproape de ora întâlnirii, Valetnin l-a sunat pe Nicolas, care era pe şantiner. Pe terenul achiziţionat de Valentin începuseră să se ridice clădirile aferente birourilor, iar Nicolas era acolo de dimineaţa până seara.
-Auzi mă să vii până la 7.00 şi să cumperi un coş cu flori. Cel mai frumos coş!
-Nu ştiu câţi bani mai am pentru că am făcut nişte plăţi azi.
-Crezi că mă interesează? Te împrumuţi!
-Bine unchiule. Am înţeles.
Nicolas a intrat în bugetul destinat pentru a doua zi şi a cumpărat un coş frumos cu flori, intuind că este pentru Ella. L-a cumpărat pe cel pe care ar fi vrut să i-l dăruiască chiar el, mulţumit fiind totusi cu faptul că florile cumpărate de el vor ajunge la singura fiinţă de care s-ar fi putut apropia.
A intrat pe poartă oftând. A mai privit odată coșul și a mers direct la Valentin.
-Am cumpărat unchiule, a spus dându-i florile.
-În sfârşit ai luat şi tu ceva bun. Mă duc până la Ella, să dai la găini şi la animale.
-Sigur unchiule.
„În sfârşit ai luat şi tu ceva bun” îi răsunau în minte cuvintele lui Valentin. „Da, am luat pentru că eram sigur că florile sunt pentru Ella. Şi da, Ella merită tot ce e mai bun şi mai frumos… merită” gândea oftând.
Foto – internet
Va urma
Gânduri, tot felul de gânduri îi străfulgerau mintea. De la a-l părăsi pe Valentin, la a pleca definitiv din Bucureşti… Nu-şi mai găsea rostul… Se vedea transformată într-o sclavă la cheremul lui Valentin. La cheremul lui Marian. Se pierduse ea de ea. Nu-şi mai găsea drumul spre propria-i identitate… Tot mergând, tot gândind, a ajuns acasă. Obosită, a făcut un duş cu apă muuultă, ca şi cum ar fi vrut să-şi spele nu doar trupul, ci şi mintea şi sufletul. Când a ieşit din baie a văzut că ceasul din hol arăta ora 3.00. S-a mai uitat odată pe fereastră, a privit din nou cerul, ca şi cum s-ar fi uitat la Dumnezeu… „Doamne astăzi nici măcar în Casa Ta nu am mai avut loc… Unde să mă duc Doamne?” A adormit cu mintea plină de întrebări fără răspuns.
Valentin a avut o noapte foarte agitată. Rugăciunile fetei începuseră să răscolească demonii care îl stăpâneau. Când simţea că o urăşte, când simţea că ar vrea să o iubească, apoi iar simţea că o urăşte, apoi parcă îi era milă de ea, şi iar o ura. Se întâmpla ceva foarte curios, mai curios decât gândurile contradictorii. Când simţea din nou că o urăşte, ura era din ce în mai mare. „Biserică, a mers la biserică… asta nu e bine” şi-a zis în gând amintindu-şi obsesiv cuvintele bătrânei vrăjitoare, care îl avertizase că o va scăpa din mână dacă ea se va apropia de Dumnezeu. S-a uitat la ceas. Era 3.30.
-Mai am timp până în zori, şi-a zis în şoaptă, a luat o cutiuţă din seif, coli de scris, le-a pus în servietă şi a plecat în grabă cu un taxi la un cimitir în afara Bucureştilor. A mers pe la mijlocul cimitirului şi s-a oprit în faţa unui mormânt. La lumina de la lanterna telefonului, a scris pe o coală de hârtie de nouă ori numele Ellei, însoţit de o incantaţie. A pus peste coala respectivă cutiuţa pe care o luase din seif. A scris pe o altă coală numele lui mare, a pus-o peste cutiuţa respectivă, a rostit o altă incantaţie, apoi încet a tras cutiuţa dintre cele două coli. Cu hârtia pe care scrisese numele lui, a strâns coala pe care scrisese numele ei, în aşa fel încât cola cu numele lui părea că înghiţise pe cea pe care era scris numele fetei şi nu numai. A făcut o groapă la capul celui înmormântat acolo şi a îngropat colile respective, rostind cuvinte numai de el ştiute.
-Gata, a şoptit satisfăcut. Ella de-acum vei fi marioneta mea, doar a mea.
Valentin făcuse un ritual periculos prin care o legase pe Ella de el pentru totdeauna. Ritualul respectiv din punct de vedere ocult, nu se mai dezlega.
Foto – internet
Va urma
Ziua era pe sfârşite. Soarele îşi pregătea plecarea. „Merg la Mănăstirea Antim” şi-a zis fata în gând. Acolo trebuie să intru, doar am intrat de atâtea ori…”
Şi a plecat la mănăstire. Drumul până acolo i s-a părut nesfârşit. Când a ajuns, Vecernia se terminase de mult. Mai erau câţiva credincioşi prin curte. A intrat în biserică nerăbdătoare şi a mers grăbită la icoana Maicii Domnului cu Pruncul. S-a aşezat în genunchi şi a început să plângă.
„Măicuţă sfântă, nu pot să cred, nu pot să cred ce se întâmplă…”, dar nu a apucat să continue că a bătut-o cineva pe umăr. Era un călugăr. Probabil o strigase, dar în marea ei tulburare nu auzise. A întors privirea din genunchi… plângând.
-Vă rog să părăsiţi biserica! Trebuie să încui!
-Părinte mai lăsaţi-mă câteva minute vă rog! i-a zis cu lacrimi în ochi.
-Îmi pare rău, nu pot , trebuie să închid.
Fata a oftat, s-a ridicat şi a ieşit. În curtea mănăstirii a început să plângă în hohote. „Doamne dacă nici în Casa Ta nu mai sunt primită, unde să mă duc?” S-a sprijinit de zidul bisericii şi plângea cu pumnii la gură. Călugărul care o dăduse afară din biserică, a încuiat şi a mers la chilie trecând pe lângă ea. A privit în urma lui. Iniţial a vrut să se revolte, pentru că n-a avut măcar puţină înţelegere mai ales că a văzut-o plângând… Dar… i-a urmărit paşii… greoi… şi s-a gândit să nu-i pună etichete… „Cine ştie poate şi el o fi fost apăsat de alte poveri, poate şi el a vrut să-şi facă datoria şi să se ascundă de lume. Eu am ales refugiu biserica, poate el a ales chilia…” şi-a zis în gând şi s-a resemnat. În acel moment în sufletul ei s-a întâmplat ceva. Un resort interior a făcut-o să înţeleagă că nu trebuie să aştepte nimic de la oameni, pentru că oamenii au neputinţele lor. A înţeles că lumea e prea săracă să îi poată oferi ceva şi că ea trebuie să ofere, doar să ofere fără să aştepte să i se întoarcă darurile.
Şi-a şters lacrimile… şi a plecat. Valentin terminase ritualul. Reuşise să o tulbure, să nu îşi poată găsi liniştea în biserică, dar nu reuşise să o întoarcă împotriva oamenilor, ceea ce îşi mai dorea de fapt. Fie bărbatul a făcut ceva greşit în ritual, fie Dumnezeu nu a permis să se atingă de iubirea ei pentru oameni. Ar fi putut să înţeleagă faptul că nici ea nu trebuie să mai ofere ceva cuiva, dar sufletul ei şi-a păstrat puritatea.
A mers, a tot mers, fără ţină pe străzi luminate sau mai puţin luminate. Pe la case luminile se stingeau rând pe rând. Oamenii se pregăteau de odihnă, lumea parcă adormea şi ea. Ella mergea pe străzi, mergea, vând parcă să uite de ea… să uite de tot… Din când în când mai lătra câte un câine, din când în când mai trecea câte o maşină… Doar zgomotele fugare îi mai aminteau Ellei că există. S-a sprijinit de brâul unui gard şi a privit cerul… Era plin de stele. I-au dat lacrimile. „Doamne viaţa mea… ce rost mai are viaţa mea? Nicio perspectivă, nici un viitor… am renunţat la tot pentru a salva un om, un suflet şi nici măcar nu ştiu de ce am făcut-o. M-am trezit pur şi simplu într-o poveste care nu este a mea… Cu ce scop Doamne ai îngăduit toate astea? La ce-mi folosesc nopţile de lacrimi, zilele de zbucium? La ce-mi foloseşte că am aflat de Valentin că e un criminal? La ce-mi foloseşte faptul că am aflat că are alte orientări? Nu mă ajută cu nimic, nici nu mă încurcă şi nici măcar nu mă deranjează. De ce a trebuit să aflu eu toate lucrurile acestea? De ce?” gândea, iar lacrimile se înmulţiseră pe obraji. A scos din geantă şerveţele şi şi-a şters ochii înlăcrimaţi.
Îi era sete… nu vedea nici un magazin prin preajmă. A plecat mai departe, pe străzi… Nici măcar nu mai ştia pe unde ajunsese. Şi tot mergând a zărit un parc… Tineretului… Abia atunci şi-a dat seama cât de mult mersese, cât de departe era de casă. Peste drum era o şhaormerie deschisă 24 din 24. A traversat, a cumpărat o sticlă cu apă şi a plecat spre casă. Tot pe jos, deşi era destul de departe. Simţea nevoia să meargă, fugând parcă de ceea ce trăia…
Foto – internet
Va urma
Dimineaţa următoarei zile şi pentru Ella, dar şi pentru Nicolas, a fost altfel. Ella l-a sunat pe tânăr şi i-a spus că nu-şi poate reveni. Că i se pare că trăieşte un coşmar din care nu se poate trezi.
-Nicolas, tu realizezi? E în stare să omoare un copil, un om… acum îl cred în stare nu doar indirect, ci şi direct. Aseară când am plecat de la el, abia mă ţineam pe picioare şi iată că a trecut noaptea, a venit dimineaţa, iar el nici gând să mă caute.
-Ella şi eu sunt bulversat de tot.
-Închide că sună.
Tânărul a închis, iar fata i-a răspuns nerăbdătoare să vadă ce mai avea de spus.
-Da, Vali.
-Ce faci? Aseară n-am mai putut să te sun, mi-a fost foarte rău.
-Nici eu nu mă simt minunat. Vali eu cred că totuşi ai glumit.
-Hai să schimbăm subiectul. Ce faci azi?
-Vreau să merg la biserică, poate asta mă va face să uit.
„Biserică?” s-a întrebat îngrozit Valentin. Ştia de la bătrâna vrăjitoare că dacă se va apropia mai mult de Dumnezeu o va scăpa din mână.
-Eu aş zice să vii la mine!
-Nu pot Vali, crede-mă că nu pot. Am nevoie de un timp să se aşeze lucrurile…
-Bine, pa, a spus şi a închis nervos.
Ella a sunat din nou.
-De ce te-ai supărat Vali?
-Ştii doar că am probleme de sănătate şi tu în loc să-mi fii alături umbli pe cărări. Ella m-ai dezamăgit din nou. Te rog să nu mai suni, a spus şi a închis brutal telefonul. Fata l-a sunat din nou şi din nou, bărbatul nu a mai răspuns.
„Biserică? Lasă că vezi tu biserică. Te fac eu să nu mai intri niciodată acolo” şi-a zis în gând. A luat câteva lumânări şi a început să facă un ritual numai de el ştiut.
Ella l-a sunat pe Nicolas şi i-a spus tot.
-Doamne fereşte, omul acesta nu are nici un pic de conştiinţă. Sunt de-a dreptul îngrozit.
-Da, Nicolas, uite cu cine avem de-a face şi tu mai şi locuieşti la el.
-Unde să mă duc Ella, unde?
-Ai dreptate. Sunt foarte bulversată, aş vrea să închid, să mă liniştesc puţin şi să merg până la biserică.
-Bine. Vorbim când poţi.
Fata s-a plimbat prin cameră, l-a mai sunat pe Valentin care bineînţeles că nu i-a răspuns. I-a dat sms, în zadar. El era ocupat cu ritualul pe care îl făcea pentru fată. Ella şi-a făcut un ceai şi a plecat. Nu avea o ţintă, a urcat în primul tramvai. Se uita pe geam şi se gândea că atunci când va zări o biserică va coborî la următoarea staţie. Prin faţa ochilor ei parcă nu se perindau străzi, blocuri, oameni, ci stări, vremuri, amintiri… La un moment dat a zărit o biserică. Unii oameni intrau alţii ieşeau. „E deschisă” şi-a zis în gând „cobor la următoarea staţie”. Şi a coborât. S-a întors parcă numărând paşii. A intrat în curtea bisericii cu capul plecat. Voia să ajungă în faţa unei icoane să spună ce avea pe suflet. A urcat treptele încet, atât de încet de parcă şi-ar fi dorit să nu fie auzită. Înaintea ei intrase o femeie şi închisese uşa, aşa cum de fapt făceau toţi care intrau în lăcaşul de cult.
A ajuns şi Ella. A vrut să deschidă uşa, dar uşa bisericii nu s-a deschis. A apăsat pe mânerul metalic o dată, de două ori, de mai multe ori, în zadar. Uşa a rămas închisă. A coborât treptele şi s-a mai plimbat puţin prin curtea bisericii. La un moment dat a ieşit din lăcașul de cult un bărbat. A urcat repede să intre, dar bărbatul închisese deja uşa. A încercat din nou şi din nou… nu s-a deschis. Îngândurată a privit spre cer şi a rămas lângă uşă. Oamenii intrau, ieşeau, deschideau uşa, o închideau, când voia şi ea să intre, uşa nu se deschidea.
„Doamne, de ce aşa? De ce nu mă primeşti în Casa Ta? Cu ce ţi-am greşit?” Chinuită de multe întrebări, s-a aşezat pe o bancă, a mai privit o dată cerul, apoi după un timp s-a ridicat şi a plecat. Mergea la întâmplare. Şi tot mergând a întâlnit în cale un parc. S-a plimbat, s-a tot plimbat torturată de imaginile în care oameni intaru şi ieşeau din biserică, iar la ea uşa nu se deschidea. Nu mai înţelegea nimic…
Foto – internet
Va urma
Comentarii recente