Amintiri

Vrăjitoarea oarbă. Ce se afla în cămara ei.

Astăzi… îmi propusesem să public articolul ”15 ani închis într-un beci”dar fiind un articol destul de consistent, nu am avut timp să-l termin. Așa că… vom schimba ordinea. Ce voiam să postez mâine, postez azi și invers.

După ce am publicat articolul Vrăjitoarea oarbă”, foarte mulți m-au întrebat:

-Ce se afla în cămara vrăjitoarei?                    

După cum am menționat deja în articolul precedent, nu am intrat niciodată acolo, dar… gurile rele spuneau că… bătrâna ar fi ținut în cămară… un diavol.

Se mai zvonea că… ar fi făcut un pact cu el și, cu prețul unor jertfe, ar fi putut să-l țină acolo.

Se mai zicea și că, de multe ori, în acea cămară, după miezul nopții, puteau fi văzute niște flăcări… sumbre.   

Dacă sunt legende sau adevăruri… nu vă pot spune. Eram prea mică. Nu puteam să analizez anumite aspecte, în schimb… vă pot spune altceva. Când lucram în presă, am cunoscut două vrăjitoare autentice, despre care am vrut să scriu… atunci, dar am fost oprită de cineva.

Poveștile celor două vrăjitoare… sunt șocante și dure. Dacă doriți să le aflați, vă rog să-mi scrieți în comentarii, pe blog sau pe Facebook, nu pe chat.

Dacă vor fi mai mult de 50 de curajoși, care vor dori și care cred că vor face față la o astfel de lectură șocantă, le voi scrie.  

Vă îmbrățișez!

Vrăjitoarea oarbă

Postat de Mihaela Ion in Amintiri, 1 comentariu

Vrăjitoarea oarbă

 

Cândva… o vacanță de vară… Terminasem clasa  a-II-a. Părea să fie o vacanță obișnuită… Jocuri pe ulițele prăfuite ale satului, ieșiri la pădurea din apropiere, deplasări la Ploiești… la piață sau la cumpărături, după-amiezi fierbinți în care așezam roșiile în lădițe pentru export; glasul unor bărbați care strigau: „A venit mașina pentru roșii!”; alte glasuri care anunțau că: „A venit mașina cu butelii” etc.

Dintre toate zilele, care de multe ori păreau trase la indigo, duminicile erau cele mai frumoase și cele așteptate. De ce? Pentru că atunci venea căruța cu înghețată, iar glasul babei Maria care striga: ”Înghețată! Avem înghețată!”, aduna în jurul căruței toată strada… pâlcuri, pâlcuri.

Cât timp baba Maria punea înghețata în cornete micuțe, soțul ei hrănea caii sau cerea o găleată de apă să-i adape. Parcă și acum aud zgomotul lingurii trasă frenetic de marginea cazanului de inox, pentru a calibra cantitatea de înghețată, făcând cazanul să alunece pe cuburile de gheață.

Părinții, dar mai ales copiii, plecau fericiți de la căruță ținând în mâini cornetul cu înghețată asortată: vanilie și cacao.

Baba Maria făcea cea mai bună înghețată pe care am mâncat-o vreodată.

 

Bătrâna oarbă 

În vacanța aceea de vară, aparent obișnuită, aveam să aud de la un coleg de joacă un lucru care mi-a atras brusc atenția.

-O știți pe vrăjitoarea aia din capul satului? Am auzit că se roagă de toți vecinii să-i ia pâine și nimeni nu vrea să o ajute.

-Unde stă?, am întrebat interesată.

-Pe unde stau eu… mai e o uliță la stânga. În ultima casă stă vrăjitoarea.

La vremea aceea, pentru mine, vrăjitoare însemna o femeie foarte rea, dar… și chiar dacă ar fi fost foarte rea, mi s-a făcut milă când am auzit că nu are cine să-i cumpere o pâine.

În următoarea zi i-am povestit mamei ce auzisem, i-am spus că vreau să merg la femeia aceea singură, să o întreb dacă are nevoie de ceva. Mama a pregătit un pachețel și mi l-a dat să i-l duc.

 

Prima vizită

Când am ajuns, bătrâna, care era oarbă, stătea pe prispă cu un băț în mână. Am ridicat sârma care prindea poarta de stâlpul porții și am intrat.

-Sărut mâna, mamaie, i-am zis apropiindu-mă. Sunt Mihaela, fata lui… 

-Aaa, da, da. Stai pe acolo pe lângă biserică, a zis întrerupându-mă.

-Da. Sărut mâna. M-a trimis mama să vă aduc un pachețel și să vă întreb dacă aveți nevoie de ceva, am zis, nepomenindu-i de povestea pe care o auzisem pe ulița copilăriei.

-Ce bine că ai venit, a zis mișcând bățul în jurul ei pentru a-și da seama dacă sunt aproape de ea sau nu.

Bătrâna era complet oarbă. Nu zărea nici măcar umbre.

-În pachetul pe care mi l-ai adus… e și pâine?

-Da, este, am spus.

-Bine, bine, că nu mai aveam pâine. Intră în hol și pune-l pe masă, a spus indicându-mi drumul cu bățul.

Avea o casă mică, bătrânească, văruită toată cu var alb, ca spuma laptelui. Eram prea mică să-mi dau seama dacă acea casă era sinistră sau nu. Mi-amintesc doar că părea o casă pustie, la capăt de lume. Curtea era destul de spațioasă. Avea o potecă de la poartă până la intrarea în casă, iar stânga, dreapta, erau câțiva pomi fructiferi, înconjurați de iarba crescută la întâmplare. Printre pomi… era un nuc bătrân, care părea că era acolo de când lumea.

Ce m-a impresionat la acea bătrână era faptul că, deși era oarbă, avea casa foarte curată… parcă nu locuia nimeni în ea. Totul părea încremenit. Doar câteva găini care cotcodăceau într-un coteț din spatele casei… aminteau că în acea curte mai există viață.

Am stat puțin de vorbă cu bătrâna, m-a întrebat în ce clasă sunt, dacă mai vin pe la ea și când, mi-a spus că are doi copii, dar care pot veni doar la sfârșit de săptămână și că, dacă aș putea să o ajut, să-i mai fac niște cumpărături când și când, ar fi foarte bucuroasă.

I-am spus că voi veni în fiecare zi, chiar și după ce voi începe școala. Și așa am și făcut. Stând de vorbă cu bătrâna și privind prin curte, am recunoscut în spatele casei… casa unei vecine.

-Mamaie… în spatele casei locuiește tanti Valeria?[1]  

-Da. Poți veni pe la ea prin curte, ca să-ți fie mai ușor. Gardul din sârmă se poate ridica dintr-un colț și poți intra pe acolo.

-Mulțumesc! O să o rog să mă lase să trec pe la dânsa prin curte.

 

 Vizitele 

În fiecare zi o rugam pe tanti Valeria să-mi dea voie să trec prin curtea dumneaei pentru a ajunge la bătrână. De fiecare dată îmi spunea că… ar fi mai bine să nu merg, pentru că e o femeie foarte rea. Eu îi spuneam că nu este adevărat, că eu mă împac foarte bine cu bătrâna.

Tanti Valeria mergea și-mi ridica gardul de sârmă pentru a trece la bătrâna oarbă și, de fiecare dată, ofta. În fiecare zi petreceam câteva ore în compania bătrânei. Îi pregăteam masa, măturam prin curte, îi făceam cumpărături, povesteam diverse și… mergeam la găini să iau ouăle din cuibar. De fiecare dată îmi spunea să le las pe masă, că le pune ea în cămară.

Între timp începuse școala și… treceam în fugă dimineața să-i las ceva de mâncare, apoi după-amiază mergeam să o mai ajut la diverse.

 

Pânza neagră… 

Într-o zi, când am mers cu tanti Valeria să-mi ridice gardul de sârmă pentru a trece la bătrâna oarbă, lângă gard, în curtea vecinei, era o bucată de pânză neagră, ca o basma, legată la colțuri cu ață roșie.

-Nenorocita, a șoptit ca pentru ea. Apoi, privindu-mă în ochi, mi-a spus că e ultima dată când îmi mai permite să trec prin curtea ei și că va merge la mama să stea de vorbă cu ea.

Pe seară, tanti Valeria a venit la noi. Eram în casă, îmi făceam temele, iar ea discuta cu mama chiar în dreptul geamului.

-Ești inconștientă. Cum îți lași copilul să meargă la vrăjitoarea aia?, și-a început discursul. Tot satul știe că e o vrăjitoare nenorocită. A făcut mult rău, de-aia a pedepsit-o Dumnezeu de a rămas oarbă, dar… nici așa oarbă nu se lasă… A continuat cu argumente peste argumente. Să știi că eu nu o mai las să treacă pe la mine prin curte. N-are decât să o ia roată, tot satul, a încheiat revoltată.

-O să-i spun să nu te mai deranjeze, a zis mama pe un ton calm. Nu am ce să-i fac. Îi e milă de ea. Și mie mi-e milă de bătrână. Nouă nu ne-a făcut niciun rău…

-Sau poate nu știți, a întrerupt-o tanti Valeria.

-Da… sau poate nu știm… Oricum ar fi, nu o pot opri pe Mihaela. Nu am nici un motiv.

-Bine. Fă cum vrei. Până la urmă e copilul tău, a zis și a plecat.

 

Taina…

Începând cu a doua zi, drumul meu până la bătrână… se făcuse mai lung, dar am continuat să merg.

Într-o după-amiază… s-a întâmplat ceva straniu. I-am pregătit masa bătrânei și… după ce s-a așezat la masă, m-a întrebat ce mâncare are în farfurie.

-Aș mânca și un ou fiert, a zis bătrâna, după ce i-am răspuns. Nu am mai mâncat de mult.

M-am ridicat și am vrut să merg în cămară, unde îmi spusese că ține ouăle, să iau un ou și să i-l fierb.

Când m-am apropiat de cămară, a început să strige:

-Nu! Nuuuu! Nu deschide ușa!

Se ridicase de pe scaun, țipa și întindea mâinile către cămară.

M-am întors și am prins-o de mâini:

-Mamaie, mamaie… sunt aici.

-Ai deschis ușa?, a întrebat tremurând.

-Nu. Voiam doar să iau un ou să-l fierb.

-Nu. Nu mai vreau. Să nu deschizi niciodată ușa la cămară! Niciodată, a zis abia respirând.

-Bine. Bine. Nu o deschid. Hai, mănâncă! Dacă vrei, merg acasă să-ți fierb un ou.

-Lasă, lasă, mi-aduci mâine… a zis…

 

Drum prin întuneric… spre întuneric?

La câteva săptămâni de la această stranie întâmplare, starea bătrânei s-a înrăutățit, a fost luată de copiii ei și internată. La scurt timp, bătrâna a murit în niște condiții greu de imaginat. Tot satul vuia… Toți vorbeau despre cumplita moarte a vrăjitoarei oarbe.

În toamna aceea… toamna morții ei… am mai trecut o singură dată pe ulița unde locuise bătrâna vrăjitoare. Sârma pe care o ridicasem de atâtea ori pentru a intra la ea în curte era bine strânsă de stâlpul porții. Mai jos era un lanț strâns cu un lacăt gros. Curtea era plină de frunze… Nucile… căzuseră de-a valma pe iarbă și pe potecă… Era pustiu… pustiu de tot… Casa, văruită cu un var alb ca spuma laptelui, părea rătăcită dintr-un alt timp. Peste cotețul pentru găini se întinsese o iederă, ca o gheară venită de niciunde.

În casa aceea… rămăsese cămara în care nu aveam voie să intru… Cămara în care ascundea ceva…

Bătrâna oarbă… nu știu dacă a fost vrăjitoare sau nu… și chiar dacă ar fi fost… și chiar dacă ar fi avut, în cămara aceea, ceva care m-ar fi șocat sau mi-ar fi făcut rău… ea m-a protejat. L-a protejat pe singurul suflet care o ajuta să răzbată prin întunericul vieții ei…

Peste ani… bătrâna aceea… pentru mine… a devenit o lecție… Peste ani… când am întâlnit „oameni” mai răi decât fiarele, „oameni” care mi-au răspuns la  bine cu rău, mi-am dat seama că… femeia aceea „rea” – vrăjitoarea… fusese mult mai umană decât „oamenii buni”…   

                                                  ***   

Astăzi… intenționam să public articolul mamut, pe care l-am tot anunțat, dar… din păcate… nu l-am terminat… Ne vedem vineri, 11 iunie… sper… dacă am timp să termin articolul, dacă nu… revin luni, 14 iunie… cu articolul promis.

 

[1] Valeria este un nume ales la întâmplare. Nu am dat numele real, pentru a proteja cât de cât identitatea bătrânei.

 

Postat de Mihaela Ion in Amintiri, 1 comentariu

Chilia monahului Pangratie – taina celor 5 candele

12 mai 2021, ora 3.30-4.00… Aripa morții l-a trecut pe monahul Pangratie… dintr-o viață… într-o altă viață…

L-a iubit atât de mult pe Hristos încât a plecat… la vârsta de 33 de ani. Oare… întâmplător?!? Nu… Toate au un rost în această lume.

Articolul ”A plecat… la vârsta Mântuitorului…”, inițial… am vrut să fie un articol despre un anume monah Pangratie, nu am vrut să specific nici mănăstirea și nici numele Părintelui Stareț, deși erau unele elemente care duceau către Mănăstirea Radu Vodă… pe care le puteau identifica doar cei care au trecut măcar o dată prin acea mănăstire. Dar… la mai puțin de o oră de la publicarea articolului… am început să primesc întrebarea: ”La ce mănăstire a viețuit?” Văzând dorința sinceră, a unora dintre voi, de a afla mai multe, nu doar că am răspuns, dar am și inserat informația în articol.

                                           * * *

Astăzi… chilia bunului monah, de la Mănăstirea Radu Vodă, este sigilată, așa după cum prevede rânduiala monahală. Cele 5 candele… probabil… s-au stins… doar becul mai luminează chilia în care sufletul monahului Pangratie a scris atâtea povești, a definit atâtea stări și… mai presus de toate… și-a dezbrăcat haina trupului lăsându-și sufletul să zboare către Casa Cerească.

A lăsat multă durere în urmă, multă suferință, multe lacrimi…

În biserică… locul său e liber… La trapeză… doar amintirea pașilor săi mai răsună în gândurile fraților îndurerați. Amprentele nevăzute ale mâinilor sale mai sunt încă pe vesela și pe tacâmurile de la bucătărie…

Deși părinții din mănăstire știu că a fost doar o trecere și că viața continuă dincolo de moarte… le e greu… pentru că… l-au pierdut pe omul păcii…

Am amintit de cele 5 candele din chilia bunului monah. Sigur că vă întrebați: de ce 5 candele aprinse într-o chilie? Și poate vă mai întrebați: de când ținea monahul Pangratie 5 candele în cămăruța lui? Încă de la intrarea sa în mănăstire. Adică… de 15 ani…

15 ani, seară de seară, după ce ajungea la chilie, cu oboseala adunată de peste zi, aprindea și îngrijea 5 candele. Chilia sa, 24 din 24, era luminată de flăcările molcome ale fitilelor care se ”hrăneau” din untdelemnul pus cu atâta dragoste… de blândul monah. Făcuse un legământ încă din prima zi în care trecuse pragul modestei sale chilii.

Taina celor 5 candele avea să i-o destăinuie, într-o seară, Părintelui Stareț, Nectarie Șofelea. În Cuvântul său rostit în ziua înmormântării bunului monah… a spus că:

”Avea în cameră, în permanență, 5 candele aprinse: pentru Sfânta Treime, pentru Iisus Hristos, pentru Maica Domnului, pentru Sfântul ocrotitor și pentru toți sfinții. Deși i-am spus că-i e greu și că ar fi bine să păstreze o singură candelă, spunea că nu-i e greu, că are grijă cu multă dragoste și cu multă bucurie. Când a plecat din această lume… candelele erau aprinse… ardeau… luminându-i calea către Împărăția Cerurilor.”    

 Părintele Stareț a mai vorbit și despre alte calități ale monahului Pangratie:

”15 ani a viețuit în această mănăstire. Abia împlinise 18 ani când a luat hotărârea să se dedice vieții monahale. Deși venea din rândul celorlalți tineri, la o vârstă dificilă, a fost întotdeauna supus. L-a slujit pe Dumnezeu, a slujit fraților din mănăstire, dar și celor care veneau și mâncau la trapeza mănăstirii. Era un om calm, modest și plin de iubire. În cei 15 ani, nu mi-a ieșit niciodată din cuvânt, niciodată nu a spus nu. Întotdeauna se străduia să împlinească ce i se cerea…

Dincolo de ajutorul, la propriu, în mănăstire, ne va lipsi prin felul lui de a fi, prin felul de a vorbi… De când a venit la mănăstire, nu s-a certat cu nimeni, niciodată. Dacă cel de lângă el greșea, el răbda… Și răbda nu cu acea suferință pătimașă, ci cu acel gând duhovnicesc, pe care mulți dintre noi nu-l avem, că este omul într-o ispită… … …

Nu avea vreun gând de răutate, de dispreț, de ură… Avea numai gânduri de compasiune, de înțelegere și de răbdare…

A fost statornic și s-a identificat cu locul acesta. Pentru el… la mănăstire era acasă, dar era foarte atent și cu părinții trupești. Părintele era o persoană grijulie, sensibilă…

De când a intrat pe poarta acestei mănăstiri, și-a dorit să fie doar monah. Și a plecat din această lume ca un adevărat monah, cu candelele aprinse, în pace…”

Am extras câteva fragmente din Cuvântul Părintelui Stareț…, dar nu pot descrie starea pe care a transmis-o.

Deși am atât în format video, cât și în format audio, Cuvântul rostit de Părintele Stareț, nu le pot face publice pentru că nu am acordul Părintelui. Am insistat să-mi permită să-l fac public măcar pe cel în format audio. Nu l-am putut convinge. De ce nu-mi permite? Pentru că a rostit cuvintele de despărțire… plângând… și nu vrea să fie văzut sau auzit – la nivelul în care s-ar putea în mediul online-, într-o astfel de stare. Au mai înregistrat și alții Cuvântul sfinției sale și probabil că l-au postat fără să-i ceară acordul. Așa ceva… nu se face. Când un om se află într-o stare delicată, fie din punct de vedere fizic, fie emoțional, este moral să fie întrebat dacă dorește o expunere într-o așa stare.

La înmormântarea monahului Pangratie și nu numai, nu a fost doar o mare de flori, ci și o mare de lacrimi. Toți viețuitorii mănăstirii au plâns, toți credincioșii prezenți… Parcă și păsările ciripeau a jale.    

Din ziua în care bunul monah a plecat din această lume, părinții din mănăstire îi pregăteau cele necesare înmormântării… plângând. Și vă spun… ca una care știe…

Cei care nu ați văzut postarea de pe pagina de Facebook a mănăstirii, o puteți vedea și aici.

Iată! Cuvinte simple, aproape seci. Nu au spus nici când va fi înmormântat, nici unde. Nu au transmis, în direct, înmormântarea pe Facebook și nu au postat nici măcar secvențe. Nu și-au afișat suferința pe rețelele de socializare și nici lacrimile… Și-au purtat durerea cu demnitate, pentru că… 

… iar la Mănăstirea Radu Vodă… sunt suflete mari.

Poate unii dintre ”Înalți” iau exemplu de la acești călugări, poate învață smerenia și nu se mai strâmbă, când văd o cameră, mimând plânsul. Ba, mai mult, unul ”Înalt”, dar… de fapt… mic, foarte mic la propriu și la figurat… spune… cât a mai plâns el…: ”am plâns de mila credincioșilor”, dar el nu are nicio treabă nici cu mila, nici cu bieții credincioși. El este într-o relație de nezdruncinat cu… mândria și cu mărirea.

Deși viețuitorii Mănăstirii Radu Vodă și-au dorit să-și înmormânteze fratele ca în intimitatea unei familii, la înmormântarea bunului monah au fost: 20 de preoți, 6 diaconi, în mijlocul cărora a fost Preasfințitul Timotei Prahoveanul și peste 300 de credincioși.

După înmormântare… a început pelerinajul la mormântul Părintelui Pangratie. Au venit și vin oameni care nici măcar nu știau de existența sfinției sale… până la plecarea din această lume. Întrebați: de ce vin dacă nici măcar nu l-au cunoscut? Răspunsul a fost… invariabil:

-Am auzit că a murit un Părinte tânăr și bun.

Tânăr și BUN… Acest răspuns… mi-a confirmat (a câta oară?!?), că oamenii au o nevoie organică de alți oameni buni… vii sau morți…

Întorcându-ne la povestea celor 5 candele din chilia Părintelui Pangratie, vorbeam cu prietenii mei și le spuneam (acum vă spun și vouă) că… în fața unui om cu o astfel de credință, chiar dacă ar crede într-o iluzie, într-un pom, într-o piatră… oricând m-aș înclina.

 15 ani, zi de zi, a aprins 5 candele: pentru Sfânta Treime, pentru Iisus Hristos, pentru Maica Domnului, pentru Sfântul ocrotitor și pentru toți sfinții.

15 ani… din ziua în care a intrat în mănăstire, până în ziua plecării sale din această lume… Câtă credință! Câtă perseverență! Câtă iubire!

Acum… candelele aprinse de monahul Pangratie… aici… pe Pământ… s-au mutat în cer și se hrănesc din Lumina cea neînserată.

A plecat… la vârsta Mântuitorului…

 

 

 

 

 

Postat de Mihaela Ion in Adevărata Ortodoxie, Amintiri, 3 comentarii

A plecat… la vârsta Mântuitorului…

Miercuri, 12 mai 2021, ora 3.30-4.00… când zorii zilei nu apăruseră încă… monahul Pangratie, viețuitor al Mănăstirii Radu Vodă,  în negura mută a nopții, și-a luat bagajul sufletului și… a plecat… A plecat… la vârsta Mântuitorului – 33 de ani.

Nimic nu anunța această tragedie. Seara, vorbise cu frații săi din mănăstire, vorbise cu Părintele Stareț, de la care luase și binecuvântare, fiind… de altfel… și ultimul care l-a văzut în viață. Era bine. I-a spus Părintelui Stareț că merge să se odihnească și că se vor vedea în ziua următoare, la slujbă. Dar… în ziua următoare… sufletul monahului Pangratie avea să fie deja în cer…

Noaptea… când doar îngerii mai zburau prin mănăstire… inima monahului Pangratie… s-a oprit. În zborul lor, îngerii l-au luat de mâna sufletului și l-au condus către poarta cerului.

Părintele Stareț, dar și părinții mănăstirii au observat că nu fusese la slujbă. Au crezut că era prea obosit și… nefiind de rând la trapeză (căci ascultarea lui era să pregătească masa pentru frații săi), a preferat să se odihnească mai mult.

Părinții s-au alertat când au văzut că nu a venit nici la masă și că nici nu răspundea la telefon. Câțiva călugări, însoțiți de Părintele Stareț, au mers la chilia blândului monah. Au bătut în ușă, la început mai încet, apoi din ce în ce mai tare… Nici un răspuns…  

Părintele Stareț a luat hotărârea să spargă ușa. Inimile celor prezenți au început să bată cu putere. Indiciile existente conturaseră deja iminența unei tragedii.

Fiecare lovitură în ușă era o lovitură dureroasă în sufletele celor prezenți. Deși toți presimțeau că dincolo de ușă, bunul lor frate, va fi găsit fără viață, încercau să spere că… nu va fi așa.

Pe călugărul care a lovit primul în ușă, după câteva încercări de a forța yala, le-au părăsit puterile și s-a sprijinit de perete. A continuat un alt părinte. După câteva lovituri, ușa a cedat. Bunul monah Pangratie era în pat, cu fața în jos, avea picioarele învinețite și nicio urmă de viață în trupul său.

Părinții prezenți au început să plângă… Era prea tânăr, prea bun și prea călugăr… pentru a pleca așa… pe neașteptate…

Au avut nevoie de minute în șir să accepte, să înceapă se se organizeze cumva, să cheme autoritățile, să… să… să stăpânească durerea care le sfâșia sufletele.

După ce au început să se organizeze cumva, m-a sunat un preot și… în stare de șoc fiind… mi-a spus tremurând:

-A plecat Pangratie…

-Unde? A plecat din mănăstire? am întrebat bulversată știind că monahul Pangratie venise la mănăstire din convingere.

-Nu… mi-a răspuns tulburat. A plecat de tot… Ne-a părăsit.

Era atât de îndurerat încât nu putea să rostească: a murit.

-Adică… a murit? am întrebat șocată și eu.

-Da, mi-a zis și a început să-mi povestească.

După vreo 30 de minute, m-a sunat o cunoștință care se afla la mănăstire în acel moment. Plângând… mi-a spus același lucru.

L-aș fi sunat pe Părintele Stareț să-l întreb, dar… nu am mai îndrăznit să-l deranjez și eu. I-am dat un sms în care l-am întrebat dacă e adevărat ce am auzit. Parcă tot aș fi vrut să spună că nu-i adevărat.

După vreo oră, mi-a răspuns sec, tot printr-un sms: ”Da. E adevărat.”

Deși nu am fost apropiată de monahul Pangratie, am început să-mi amintesc de el, în diverse ipostaze. ”Îl vedeam” la slujbe, prin curtea mănăstirii, prin grădina mănăstirii, ducând diverse alimente la trapeză, ”vedeam” secvențe din serile în care stătea gânditor pe o bancă retrasă…

Nu am încercat să mă apropii de el pentru că-mi era clar că era un tânăr introvertit… Pășea prin curtea mănăstirii ”în șoaptă”, dacă s-ar fi putut, s-ar fi făcut nevăzut. Nu voia să deranjeze pe nimeni, nu voia să invadeze spațiul nimănui…

Se vedea că iubea mult mănăstirea, iubea enorm locul acela, își iubea frații, îl iubea și îl respecta pe Părintele Stareț…

Într-o seară, după slujbă, m-am așezat pe o bancă de lângă clopotniță. La un moment dat, Părintele Pangratie a ieșit din reședința Arhiepiscopului Varsanufie ( episcop atunci, fiind și cel care l-a călugărit), s-a oprit pentru o clipă în fața bisericii, s-a închinat și a zâmbit. Atunci… a fost pentru prima și ultima data când l-am văzut pe monahul Pangratie… zâmbind. Probabil era un om care zâmbea foarte rar, dar care purta zâmbetul lui Dumnezeu în inima sa…

Amintirile despre monahul Pangratie se tot perindau una după alta. Am crezut că se întâmplă asta din cauza neașteptatei vești și că, după ce mă voi obișnui cu gândul, vor dispărea.

N-a fost deloc așa, de la o oră la alta nu doar amintirile nu-mi dădeau pace, ba, mai mult, simțeam un soi de apăsare interioară, un fel de datorie de care trebuia să mă achit.

Aceeași stare și a doua zi, și a treia și după înmormântare. Nu înțelegeam de ce… de ce simt așa… din moment ce nu fusesem apropiată de monahul Pangratie.

Ziua înmormântării trecuse… Noaptea își coborâse aripile peste mănăstire și peste mormântul proaspăt închis. Candelele ardeau pe lângă muntele de flori…

Treceau minutele, orele…

O bătrână, cu pașii grei, s-a apropiat de mormânt. Avea în mâini un buchet de flori și o candelă deja aprinsă. S-a aplecat cu pioșenie și a pus florile lângă marea de flori, iar candela… lângă celelalte lacrimi de lumină…

-Unde ești… Părinte Pangratie? a șoptit… plângând…

Un glas venit parcă de nicăieri și totuși de pretutindeni… i-a răspuns:

-Acolo… unde cântă îngerii!

În acel moment am înțeles de ce aveam o astfel de stare… Am înțeles ce trebuia să fac… Să scriu… Și… Iată… Am scris… dar… nu tot…

Joi, 20 mai a.c. – Chilia monahului Pangratie – taina celor 5 candele… 

Să te bucuri pururi… de mângâierea bunului Dumnezeu… Părinte Pangratie!

 

 

Postat de Mihaela Ion in Adevărata Ortodoxie, Amintiri, 3 comentarii