Amintiri

Efectele religiei

 Mențin avertismentul.

Vă recomand să citiți acest articol DOAR dacă:

1 – vă puteți desprinde de capcana minții;

2 – puteți lăsa loc de întrebarea: ”Și dacă totuși… e adevărat?”

3 – puteți citi cu detașare, fără să îndreptați degetul acuzator spre un om pe al cărui drum nu ați mers.

Dacă nu îndepliniți aceste 3 condiții, vă rog să vă opriți aici!

                                                ***

Diavoli pictați pe pereții bisericilor

După cum ați văzut, în iconografia ortodoxă există nenumărate picturi care înfățișează iadul cu demoni cu tot, nu stilizat. Deși popii găsesc tot felul de explicații care mai de care mai halucinante, din punctul meu de vedere, nu au ce căuta picturile cu iadul, în biserici. Adică, ”bunii cre(ș)tini”, când merg la biserică, se închină și la diavoli? Da. Pentru că ei sunt pictați pe pereții bisericilor.

Apoi, ce caută iadul (pictat) la ”Sfânta Liturghie”, în ”Cada Domnului”? Slujba nu e pentru a-L lăuda pe Dumnezeu? Mediul liturgic nu trebuie să fie format numai din obiecte, picturi, care să inducă o stare de bucurie, pace și speranță?    

Nu. Și știți de ce? Pentru că frica este cârligul pe care îl folosesc popii pentru a vă trage la biserică. Dacă nu v-ar arăta iadul, dacă nu v-ar arăta ce ”vă așteaptă dacă nu mergeți la biserică”, nu ați mai fi robii lor.

Dacă ați înțelege că Dumnezeu chiar e iubire și că nu face nimic împotriva noastră, ci doar pentru evoluția noastră spirituală, atunci… nu ați mai avea nevoie să fiți robii popilor și al ritualurilor lor stupide. Dacă ați înțelege că pe Dumnezeu trebuie să-L găsiți în inima voastră și că acolo trebuie să-I faceți biserică, nu ați mai avea nevoie de ”rugăciunile” lor.

Așa că… prezența picturilor cu iadul pe pereții bisericilor este foarte necesară… pe post de Bau-Bau.

Mă întorc puțin la ”rugăciunile” popilor. Eu, ca și mulți dintre voi, de nenumărate am zis: ”merg la biserică să-mi citească părintele o rugăciune”. De ce să-ți citească popa o rugăciune? Tu nu știi să citești? 😊 Sanchi, au făcut ei niște rugăciuni pe care numai popii le pot citi, pentru că au har. Într-un alt articol vom vorbi și despre prosteala cu rugăciunile pe care le pot citi doar popii.

Să ne întoarcem la subiectul articolului.

 

La un pas de nebunie – vedeam diavoli

Despre câteva din fenomenele paranormale de care am avut parte în cei 20 de ani în care am fost ”roaba lui Dumnezeu” (acum sunt fiica Lui 😊), am vorbit în lucrarea ”Mai mult decât o carte – Adevărul”. Acolo au fost descrise cele mai ușoare, acceptabile, aici voi vorbi despre cele ”de Pateric”.  

Într-o seară… mi-am făcut ”canonul de rugăciune”, canon, adică te canonești 😊, că așa e Dumnezeul inventat de ortodocși, ”vrea” să te chinui, să suferi… 😊

Deci… mi-am făcut ”canonul de rugăciune”, printre altele, rugându-mă așa: Și-mi dă, Doamne, în aceas­tă noapte, a trece som­­­nul în pa­ce ca, scu­lându-mă din ticălosul meu așternut, bine să plac Prea­sfântului Tău nume în toate zi­lele vieții mele și să calc pe vrăjmașii cei ce se lup­tă cu mine, pe cei tru­pești și pe cei fără de trup.” Rugăciunea întâi, a Sfântului Macarie cel Mare, către Dumnezeu Tatăl.

Și așa: Sfinte îngere, păzitorul meu, acoperă-mă cu aripile bunătății tale și izgonește de la mine toată lucrarea cea rea a diavolului și roagă pe Dumnezeu pentru mine, păcătosul.” (o închinăciune) – Rugăciunea Sfântului Ioan Damaschin (Aceasta să o zici arătând spre patul tău). Dacă nu arăți spre patul tău, nu se pune 😊 😊 😊.

Vă dați seama că eu am făcut toate lucrurile astea de om întârziat mintal? 😊😊😊 . Stați! Pauză de râs. 😊😊😊😊😊😊

Așa cevaaaaa…!!!

Revenim… dacă putem.

După ce m-am rugat de înger să izgonească ”de la mine toată lucrarea cea rea a diavolului” și după ce am arătat spre patul meu 😊, am stins lumina și am vrut să mă culc.

Surpriză. Pe întuneric… au venit diavolii pentru un ”sejur”. Dacă tot mă rugasem să fie izgoniți, ei au venit 😊.

Acum… povestesc râzând, dar atunci nu-mi ardea de râs.

Stăteam cu ochii închiși așteptând somnul. La un moment dat am simțit niște prezențe prin cameră. Când am deschis ochii… am văzut niște umbre mai negre decât întunericul din cameră, care se plimbau de colo-colo. Aveau vreo 50 de cm și erau ca niște butuci cu ochi fosforescenți. Unul se oprise lângă pat și mă privea insistent. Becul veiozei se arsese chiar înainte să mă apuc de ”canon”, așa că am fost nevoită să trec printre ei, să ajung la întrerupător și să aprind lumina.

Când am aprins lumina… au dispărut. Am stins lumina… au apărut. M-am închinat, am stropit cu ”apă sfințită”, am aprins tămâie. La fel. Stingeam lumina – apăreau, aprindeam lumina – dispăreau.

Ca să mă pot odihni… totuși… am lăsat lumina aprinsă.

Păi… cum să nu-mi joace mintea feste, cum să nu ”văd” diavoli, dacă înainte de a mă culca m-am rugat să izgonească ”de la mine toată lucrarea cea rea a diavolului” etc.?

Energia cuvântului ”diavol” este o energie foarte joasă, pe frecvența fricii. Din moment ce spui să izgonească ”de la mine toată lucrarea cea rea a diavolului”, înseamnă că RECUNOȘTI faptul că ”lucrarea cea rea a diavolului”… este asupra ta. ”Aruncând” asta în subconștient, subconștientul ”își face treaba” și aduce ”datele prelucrate” în mintea conștientă.

De când am terminat-o cu biserica, înainte să adorm, citesc ceva care să-mi aducă bucurie și dorm foarte bine.

Când voi avea timp, vă voi povesti un alt episod în care am fost ”vizitată” de diavoli.

Sper ca această relatare să vă pună pe gânduri și să înțelegeți că nu trebuie să vă predați energiilor negative… ”rugându-vă”.

Fragment din seria ”20 de ani de depresie”.

Articol susținut de https://www.tratamentenaturiste.ro/despre-terapeutul-nicu-ghergu/

Temnița morții

 

Postat de Mihaela Ion in Amintiri, IPS Teodosie - relatări, 1 comentariu

Temnița morții

 Mențin avertismentul.

Vă recomand să citiți acest articol DOAR dacă:

1 – vă puteți desprinde de capcana minții;

2 – puteți lăsa loc de întrebarea: ”Și dacă totuși… e adevărat?”

3 – puteți citi cu detașare, fără să îndreptați degetul acuzator spre un om pe al cărui drum nu ați mers.

Dacă nu îndepliniți aceste 3 condiții, vă rog să vă opriți aici!

                                                ***

În primul articol din seria ”20 de ani de depresie”, vă spuneam că prima piesă pe care am ales-o pentru dansa a fost piesa ”Once upon a December” – Anastasia. De ce această piesă și nu alta? Pentru că, dacă urmăriți versurile, piesa se potrivește foarte bine cu starea în care eram atunci. Viața mea adevărată… era undeva departe, în amintirile mele. Mi-era dor de mine, de speranțele mele, de visurile mele…

În cei 20 de ani, de câte ori îmbrăcam hainele cernite, adică în fiecare zi, mi-aminteam o replică din Pescărușul, de Cehov: ”Port doliu după viața mea”[1]. Viața îmi fusese ucisă de dogmele religioase, de ceremoniile/ slujbele în care se omoară și se îngroapă suflete…

Tot în articolul precedent aminteam despre nenumăratele semne pe care mi le-a dat Dumnezeu, dar nu am putut să le înțeleg, pentru că înțelegeam doar ce eram învățată: ISPITĂ.

 

Un semn brutal – ghearele morții

Se întâmpla cu vreo 10-11 ani în urmă… Într-o noapte de Înviere… Încerc să scriu cu detașare, deși, undeva în adâncul sufletului meu, există ceva, ca o durere a amintirii dintr-o viață anterioară. E ca și cum ai avut o rană care, deși este vindecată complet, când și când, privind locul, îți aduci aminte că acolo a fost rana și că a durut… Rău.

Cu toată durerea amintirii pot și vreau să vă povestesc. Dacă acest articol va ajuta o singură persoană să găsească răspuns la unele întrebări sau să își deschidă ochii sufletului, a meritat efortul.

În noaptea aceea de Înviere, deși am primit un semn brutal, prin ghearele morții, nu am înțeles nimic și am rămas tot sclava unor ceremonii/ ritualuri fără sens și fără vreun folos. Am continuat să mă târăsc prin viață, în loc să trăiesc.

Era ora 23.30. Clopotele începuseră să bată. Mi-am îmbrăcat hainele cernite, am luat candela, care era deja pregătită și am plecat la biserică.

Toată lumea știe cum sunt bisericile în noaptea de Înviere, până se dă lumină. Oamenii stau înghesuiți ca sardelele. Străzile din jurul bisericilor devin niște conserve uriașe care se desfac abia după ce dă lumină.

În noaptea aceea am mers la biserica din cartierul în care locuiam și care se afla la 5 minute de mers pe jos, de la locuința închiriată. Erau oameni până în strada principală, deși până acolo mai erau câteva străzi adiacente.

Am așteptat răbdătoare. Oricum rămâneam până dimineața sau cel puțin așa îmi propusesem, așa că nu avea rost să mă amestec în nebunia aceea.

După citirea Evangheliei, oamenii au început să se rărească. M-am apropiat încet de biserică. Am aprins candela de la lumânarea din mâna unei femei, rostind salutul pascal: ”Hristos a Înviat!”. Femeia mi-a răspuns: ”Adevărat a Înviat”, apoi și-a continuat drumul către străduța ce ducea spre strada principală.

Imediat ce am aprins candela, mi s-a făcut rău. Un rău inexplicabil. Reușisem să ajung la poarta bisericii, dar n-am mai reușit să intru. M-am sprijinit de gardul bisericii și, într-o fracțiune de secundă, mi-a trecut toată viața prin fața ochilor. Auzisem că asta se întâmplă înainte de moarte.

Mă uitam la băncile din curtea bisericii și nu puteam să ajung. Simțeam nevoia să mă așez. Fără să-mi dau seama am început să plâng. O femeie s-a oprit lângă mine și m-a întrebat dacă mă poate ajuta cu ceva. I-am spus că am amețit puțin, poate din cauza oboselii și că aș vrea să mă așez pe o bancă.

M-a ajutat să ajung pe una dintre băncile din curtea bisericii, i-am mulțumit, după care a plecat.

Am pus candela pe bancă și am luat un șervețel din geantă, pentru a-mi șterge lacrimile. Mi-am revenit brusc. Uluită de cele întâmplate, am luat candela și am vrut să merg în biserică, dar când să intru, mi s-a făcut din nou rău. Nu am mai intrat. Nu mă mai gândeam că mor, mă gândeam să nu mor în biserică, deoarece știam că, dacă moare cineva în biserică, biserica trebuie resfințită (una dintre marile aberații ale Ortodoxiei). Și cum eram habotnică, mă gândeam să nu-i oblig pe ”bieții” preoți să resfințească biserica și să fac și un ”păcat”, știind lucrul amintit mai sus. 

Stăteam sprijinită de zidul de la intrarea în biserică și plângeam. De ce? Nu știu. Nu știu dacă plângeam de bucurie că se termină calvarul unei vieți neîmplinite (pe atunci) sau dacă mă năpădise regretul că nu simțisem că trăiesc… de ani buni.

Când am simțit că nu mă mai țin picioarele, m-am așezat din nou pe bancă. Mă gândeam că, dacă nu pot intra în biserică, măcar să ascult slujba afară… cât mai aveam să ascult.

Am lăsat din nou candela pe bancă pentru a lua un alt șervețel. Imediat ce am lăsat candela din mână, mi-am revenit. Dacă prima dată nu legasem momentele, de data aceea îmi fusese foarte clar. Am luat din nou candela, din nou mi s-a făcut rău.

”De ce ispita asta, Doamne? Cu ce am greșit de nu-mi îngădui să țin candela aprinsă în noaptea de Înviere”, m-am întrebat, în gând.

Până la ora 2.00 noaptea… așa m-am chinuit, apoi am plecat acasă în speranța că dacă voi bea un suc de portocale și voi mânca ceva, îmi voi reveni și voi putea rămâne până la sfârșitul slujbei. În momentul acela, pentru mine, era mai ”păcat” să nu particip la slujba de Înviere, decât să mănânc. 

În momentul în care am ajuns acasă, aceeași poveste. Am lăsat candela pe masa din bucătărie, mi-am revenit. Totuși… mi-am făcut un suc de portocale, de mâncat nu mai era nevoie, pentru că deja mi-era bine.

Am plecat din nou la biserică. Și din nou… când am luat candela, am avut o ușoară stare de amețeală, dar m-am dus totuși la slujbă. Când am ajuns, mi-era atât de rău încât nu mă puteam ține pe picioare. M-am așezat pe bancă și am mai stat o oră, timp în care… puneam candela pe bancă – îmi reveneam, luam candela – mi se făcea rău.  

Poate vă întrebați de ce nu lăsam candela pe bancă. Pentru că eram atât spălată pe creier încât, pe de o parte, nu concepeam să particip la slujba de Înviere, fără candelă, iar pe de altă parte, credeam că trebuie să mă lupt cu ispita 😊.  Da, da, e de râs, dar e și de plâns. Unde îl poate duce pe om religia. Religia, nu spiritualitatea.

Când am văzut că nu pot birui ”ispita” 😊, am plecat la adresa unde locuiam și am urmărit slujba la televizor. Atunci aveam încă televizor, acum… nu mai vreau să aud de el. Deci am urmărit slujba, nu m-am lăsat. 😊. Doamneee, ce bătută în cap eram!!! 😊

După ce am ajuns și am pus candela pe masă, n-am mai avut nimic, ba, dimpotrivă, nici măcar obosită nu mai eram.

Dumnezeul cel adevărat, nu cel inventat de Ortodoxie, încă de atunci îmi dădea semne că nu eram pe drumul cel bun.

Acest semn din noaptea de Înviere, pe care eu îl consideram ”o ispită”, pentru că așa mă învățase Biserica și ai ei ”Sfinți Părinți”, era, de fapt, un semn.

Dumnezeul cel adevărat îmi spunea: ”Nu ai ce căuta aici, nu ai de ce să participi la UN RITUAL, care nu-ți aduce nici un folos sufletesc. Primește conștiința Christică în inima ta, acolo trebuie să primești lumina Învierii, nu să aprinzi o lumânare de la o altă lumânare!”

Sper să vă fie de folos experiența trăită și povestită de mine și să vă fie spre trezire.

Atât pentru astăzi. Când voi avea timp, vă voi povesti și cum mintea mea îmbâcsită de lecturi, predici, convorbiri despre ispite, diavoli, iad, vină, pedeapsă etc., începuse să-mi joace feste. Vedeam diavoli, așa cum văd foarte mulți călugări și cum vedeau și ”Sfinții Părinți”. Am spus și repet, are dreptate cel care a constatat că religia este o boală psihică.  

Mergeam la biserică pentru ”mântuirea sufletului” și… eram, de fapt, în temnița morții sufletești și nu numai. 

[1] Poate cunoașteți celebrele replici Medvedenko-Mașa. „De ce umbli întotdeauna îmbrăcată în negru?/ Port doliu după viața mea…” 

                                           ***

Articol susținut de https://www.tratamentenaturiste.ro/despre-terapeutul-nicu-ghergu/

20 de ani de depresie

Postat de Mihaela Ion in Amintiri, IPS Teodosie - relatări, 1 comentariu

Patriarhul Iustin Moisescu: ”Nu L-a văzut nimeni înviind”

Hristos a Înviat?!

Nu vă pregătiți ouăle rămase (poate)… să aruncați în mine! Bunii cre(ș)tini asta știu să facă. Să arunce cu piatra chiar și atunci când este vorba de o simplă relatare. Dacă ar fi vorba despre o convingere diferită, te-ar omorî cu pietre. Păi… cum să nu arunce cu bolovani, roșii, ouă etc.?! Ei se cred ”ucenicii” lui Iisus, dar ce să vedeți(?!)… Iisus a spus altceva:  

”Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii.” Ioan: 13, 34-35

Dragoste? În Ortodoxie NU EXISTĂ DRAGOSTE, există doar interese și multă, foarte multă manipulare. Sunt puțini, foarte puțini cei care și-au însușit porunca iubirii, dar aceia sunt marginalizați, nedreptățiți, huliți, iar… din păcate… și cei puțini cedează până la urmă. Loviturile din partea sistemului îi fac să își împietrească inima…

                                            ***

Să trecem la relatarea care s-ar putea să-mi aducă multe injurii, dar… poftiți! Duc mult. Am antrenament. 😊  

                                          ***

Arhiepiscopia Bucureștilor. O mănăstire. O Săptămână Luminată. Starețul mă invitase la masă, alături de câțiva apropiați ai domniei sale. După masă, i-a condus pe invitați și mi-a făcut semn să mai rămân. I-am condus și eu, apoi m-am întors la masă cu părintele stareț.

-Vreau să-ți spun ceva! Știu că ai văzut și ai auzit multe, știu că nu te vei sminti, așa că pot vorbi deschis cu tine, a spus decojind un măr.   

Patriarhul Iustin Moisescu avea obiceiul ca în Săptămâna Luminată să invite la masă, pe rând, stareți, consilieri și preoți de mir. Parcă a fost ieri, parcă abia m-am întors de la masa respectivă.

Eram vreo 10 stareți și secretarii patriarhali. Patriarhul, evident, conducea discuțiile spre ce dorea Preafericirea Sa. La un moment dat a spus: ”Pe Hristos… mulți L-au văzut condamnat, judecat, răstignit, mort, îngropat, înviat, dar…în definitiv… pe Hristos… nu L-a văzut nimeni înviind.”[1] Când am auzit, ne-am șocat. Unii au rămas cu furculița suspendată, alții s-au înecat de-a binelea. Patriarhul mânca liniștit… Nouă nu ne mai ardea. Patriarhul, prin cuvintele și atitudinea lui, parcă ne-ar fi întrebat: ”Voi sunteți siguri că Hristos a înviat?” Și ca și cum nu ar fi fost de ajuns, după ce am terminat masa, înainte de a urca în mașină, m-a oprit unul dintre stareții prezenți la masă și mi-a zis: ”Hai să mergem puțin pe alee!”

A mers câțiva pași, după care s-a oprit și a scos din servietă un reportofon. ”Ascultă!”, m-a îndemnat.

Starețul înregistrase toată convorbirea care avusese loc la masă.

-Deci… cuvintele Patriarhului Iustin sunt înregistrate?, am întrebat.

-Da. Sunt, mi-a răspuns îngândurat.

Celor care vor să nu se mai lase manipulați, să cerceteze, nu să creadă (așa după cum făceam eu), le pun următoarele întrebări.

Înainte de a le enumera, menționez că nu voi intra în polemică, nu-mi voi susține punctul de vedere, în afara acestui articol, așa că… cei care au de gând să arunce cu pietre sau să ”mă catehizeze”, îi asigur că vor vorbi singuri. După 20 de ani în care am fost manipulată, NU MĂ INTERESEAZĂ PĂREREA CRE(Ș)TINILOR.

                                                  *

Deci… întrebările:

1.Dacă Iisus a fost ”Dumnezeu adevărat” născut din Fecioară, venit pentru mântuirea lumii, de ce lipsesc din Biblie relatări despre copilăria, adolescența și maturitatea lui Iisus? Mai precis… 18 ani din cei 33?

2.Unde a fost Iisus în anii despre care Biblia nu spune nimic și ce a făcut?

3.Dacă a fost recunoscut ca ”Fiul lui Dumnezeu”, la naștere și la 12 ani, când a predicat în templu, de ce nu a interesat pe nimeni evoluția lui cu amprente divine?

4.De ce nu există nimic scris de El – cea mai înaltă conștiință a omenirii?

5.Iisus a venit de sus cu o misiune atât de importantă și a lăsat pe mâna ucenicilor – niște oameni nu doar simpli, ci și fără studii, ca să nu spun altfel – zestrea divină, o zestre din care avea să se ”adape” întreaga omenire?

6.După ”înviere” Iisus a fost văzut de cine au vrut evangheliștii să-l vadă 😊, ba de Maria Magadalena, ba de Maria Magdalena și cealaltă Marie, ba de mironosițe. Apoi a ajuns la ucenicii ascunși de frica iudeilor, a intrat ”PRIN UȘILE ÎNCUIATE”, deci trupul era transfigurat, dematerializat. Și ce să vedeți? Cu trupul dematerializat… mănâncă pește și fagure de miere. Cum? Cu ce? Ca să mănânce avea nevoie de trup ”din carne și oase”. Manipulatorii ortodocși, dar și oile căpiate vor spune că la Dumnezeu totul e posibil. Ca să folosesc o expresie neacademică, pentru că vi se potrivește: ”Lăsați vrăjeala!”

Iată o explicație plauzibilă!

”Babaji. Yoghinul nemuritor din Himalaya”, de Sundar Singh

 

7.Mariei Magdalena Iisus îi spune să nu se atingă de El, pentru că nu S-a Înălțat la Tatăl, dar… când apare Toma, îi invită să pună mâna în coasta lui. Din nou, care coastă (?), dacă intrase prin ușile încuiate?

Treziți-vă! Nu vă mai lăsați manipulați de niște indivizi și de un sistem care NU VĂ DĂ VOIE SĂ TRĂIȚI, VĂ IA DREPTUL LA LIBERTATEA DATĂ DE DUMNEZEU, IAR ÎN LOCUL EI VĂ PUNE JUGUL MORȚII SUFLETEȘTI.

Unul dintre cei mai importanți ierarhi ai B.O.R a spus că, citez: ”Creștinismul s-a terminat în secolul IV”, asta dacă el a început vreodată cu adevărat, adaug eu.

Nu voi da amănunte despre cine este cel care a spus astfel de cuvinte și în ce context. Va povesti cel care mi-a spus, dacă va dori.

Înțelegeți? Cei care își bat joc de viețile voastre cu dogme și canoane ȘTIU că nu există nici un creștinism, și totuși… VĂ MANIPULEAZĂ, în numele lui.

                                  ***

Ana: ”Am vrut să-i dezvălui numele renumitului duhovnic” – joi, 19 mai.

                                 ***

Vă îmbrățișez!

[1] Același lucru îl mai spusese Patriarhul, la o mănăstire, ca pentru el, într-o noapte de Înviere. Am scris și despre acest fapt.

 

Postat de Mihaela Ion in Amintiri, 1 comentariu

20 de ani de depresie – reacții

Ana Magdalena

Din păcate ,, orice incizie lasă o cicatrice pentru toată viata,,… dar tot e bine ca începe sa se vindece…

 

Kristine Cristina

Mă regasesc in atat de multe ipostaze citind acest articol….tot 20 de ani mi au trebuit sa ma trezesc si sa incep incet incet sa ma reconstruiesc de acolo de unde ma abandonasem…. crezand ca duhovnicul poate sculpta in suflet si viata mea frumosul si cata durere si dezamagire m au incercat cand m am trezit abandonata fara mila, fara perspective, fara a sti macar incotro sa apuc….ranile inca nu s au vindecat complet iar ziua de 27 iulie 2018 va ramane in amintirea mea ptr totdeauna….

Kristine Cristina

Multumesc ptr felul sincer si frumos si deschis in care scrieti….sunteti ptr mine o mangaiere si mai ales o confirmare a faptului ca ceea ce sinteam, indoielile, intrebarile pe care mi le puneam nu erau intrebarile unei nebune cum mi se spunea ca sunt cand incercam sa vad dincolo de ce mi se prezenta cosmetizat

 

Magdalena

Ma bucur pentru tine, pentru ca ai redevenit ceea ce erai.❤

 

Mariana Ungureanu

Religia e o boala mintală…uau..d aia simțeam că eram neschimbată când ieșeam de pe porțile bisericii!!!? Sau când citeam biblia!!??

20 de ani de depresie

Postat de Mihaela Ion in Amintiri, IPS Teodosie - relatări, 1 comentariu