Amintiri

Înmormântarea – un moment de mare intimitate

De multe ori am vrut să vorbesc despre acest subiect, dar probabil că acesta este momentul. Și este momentul, deoarece poate fi un preambul la articolul (pe care tot încerc să-l termin) despre înmormântarea tatălui meu.

De-a lungul timpului am participat, din păcate, la multe înmormântări. Unele decente, altele pestrițe, altele pe post de spectacole – și lista ar putea continua.

Cel mai revoltător moment a fost acela în care vedeam că sunt anumiți indivizi – dintr-o specie dubioasă, căci oameni nu-i pot numi – care își făceau selfie cu mortul. Un astfel de moment l-am trăit la priveghiul Mitropolitului Bartolomeu, când „credincioase evlavioase ” se fotografiau cu marele om de cultură și ierarh Bartolomeu Anania.

La un moment dat, chiar le-am zis preoților care erau de rând la sicriul Mitropolitului, să nu le mai permită oamenilor să facă fotografii cu un om care nu se mai poate apăra de „iubirea” lor.   

Preoții au ridicat din umeri și au spus că nu au ce să le facă. Ar fi putut face ceva, dar nu le-a păsat. Secvența aceasta am descris-o pe larg în cartea „Amintiri despre Mitropolitul Bartolomeu Anania”.

Moartea nu este nici o glumă, nici un spectacol, nici o repetiție pentru un act artistic. Moartea este un moment solemn de trecere, un moment de mare intimitate. Pandemia a venit să ne învețe multe lucruri, printre care și asta, când la înmormântare nu aveau voie mai mult de 8 persoane.

Din punctul meu de vedere, la priveghiul/ înmormântarea unui om, ar trebui să participe DOAR cei pe care i-a iubit. Sper că sesizați nuanța, cei pe care i-a iubit, nu și cei care parcă l-au iubit sau cei care chiar l-au iubit. Am precizat doar nuanța, nu voi dezbate subiectul acum, pentru că este unul foarte amplu (subiect pe care am de gând să-l reiau atunci când îmi va permite timpul).

Voi vă amintiți care a fost primul om mort pe care l-ați văzut? Vă amintiți ce stări v-au încercat?

Eu îmi amintesc.

Abia împlinisem 10 ani, când am auzit bătând clopotul și zvonindu-se printre vecini că va fi depusă în biserica satului o tânără din Ploiești, care avea loc de veci în cimitirul satului nostru. La mai puțin de două ore de la acest zvon, a ajuns și mașina mortuară, din care a fost scos un sicriu cu o tânără îmbrăcată în mireasă. Eu cu prietenele mele din copilărie, fiind în vacanța de vară, ne jucam la poartă, când am auzit o vecină spunând:

-Duceți-vă și voi la biserică, să vedeți o mireasă moartă!

Îndemnați de curiozitatea copilărească, am lăsat joaca și am mers la biserică. Pe catafalc zăcea un sicriu, în care era, într-adevăr, o tânără îmbrăcată în rochie de mireasă, cu voal și diademă pe cap. În mâini avea buchetul de mireasă. Era tânără și frumoasă, ca o păpușă de porțelan învăluită în voaluri fine. Aveam impresia că doarme și că, atunci când se va trezi, va avea ceva important de spus.

M-am așezat într-o strană și am privit-o minute în șir. Nu prea înțelegeam ce însemna moartea și, pentru că nu înțelegeam, imaginea aceea nu m-a înfricoșat deloc.

În cele două zile în care a fost în biserică, eu – locuind foarte aproape de lăcașul de cult – mergeam de multe ori pe zi să o văd. În cea de-a doua zi, am mers aproape de sicriu, i-am atins rochia și am mângâiat-o pe mâini. Era rece. Am tresărit. M-a săgetat un fior din creștetul capului până în vârful picioarelor. Atinsesem un om învăluit de aripa morții. Cu toate astea, am mai mângâiat-o o dată și încă o dată. Nu știu dacă mi-era milă de ea sau dacă voiam să-i încălzesc mâinile. Mi-amintesc faptul că o femeie cu ochii înlăcrimați, – cred că mama ei -, mi-a spus:

-E moartă, nu se mai trezește. Nu știu ce ne vom face fără ea.

M-am retras într-o strană și am continuat să o privesc.

În ziua înmormântării, o altă femeie  (probabil rudă cu mireasa moartă), înainte ca sicriul să fie scos din biserică, a zis:

-Aduceți copii pentru coroane!

În învălmășeala aceea m-am trezit în fața bisericii, alături de alți copii. Femeia aceea lua câte doi copii cărora le dădea o coroană, apoi un bărbat îi așeza la poarta bisericii și le explica ce au de făcut.

Când femeia a ajuns la mine și la o vecină de vârsta mea, a zis:

-Luați voi coroana asta, că e mai mică!

M-am dat doi pași în spate și i-am făcut semn că nu vreau.

-De ce nu vrei?

-I-am făcut semn că nu vreau și am ieșit din curtea bisericii.

Nu am plecat însă. Așteptam să văd ce se întâmplă cu mireasa moartă. În drum spre mormânt, mergeam relativ aproape de bărbații care purtau sicriul pe ultimul drum. În sincronizarea sau desincronizarea pașilor lor vedeam tulul rochiei de mireasă cum se mișca.

Când am ajuns la mormânt și am văzut că, peste păpușa de porțelan îmbrăcată în mireasă, se pune capacul sicriului, după care urma să fie coborâtă în groapa proaspăt săpată, mi-am acoperit fața. Începusem să înțeleg ce este moartea. Aș fi vrut să plec, să nu aud cum bolovanii de pământ cad peste sicriul în care zăcea frumoasa mireasă, dar nu am avut pe unde. Cimitirul era ticsit de oameni.

Eram prizoniera unui moment dureros, care pentru mine – la vârsta aceea – era prea mult. Bocete, membri ai familiei care picau din picioare de durere, preoți care cântau „Veșnica pomenire”, gropari care strigau: „Vezi că s-a prins chinga! Ridică! Bă, n-auzi? Ridică! Ridică odată, că-l scap!”

După ce sicriul a început să fie acoperit cu pământ, oamenii s-au risipit și ei. Atâția oameni la înmormântarea unei tinere pe care nu o cunoșteau? De ce? Pentru că era tânără și îmbrăcată în rochie de mireasă? Pentru că se dădeau covrigi și colaci? Pentru ce?

Am plecat acasă cu o greutate pe suflet, de parcă toată durerea acelor momente se așezase pe sufletul meu.

Noaptea am visat secvența drumului către mormânt. Pe la jumătatea cimitirului, mireasa moartă s-a ridicat din sicriu, m-a privit și mi-a zis:

-Când m-ai mângâiat pe mâini, am crezut că-mi ești prietenă. De ce n-ai vrut să duci coroana?

Am făcut ochii mari și am întins mâinile către ea. Am vrut să o mângâi din nou pe mâinile-i reci și să-i spun că n-am putut.

Dimineața, am rupt un trandafir alb din grădinița casei și am mers la ea la mormânt.

-Am venit să-ți spun că nu am putut să duc acea coroană, nu știu de ce, dar nu am putut. Ți-am adus acest trandafir, să mă ierți și să-ți spun că da, îți sunt prietenă și nu te voi uita niciodată, am șoptit.

Și n-am uitat-o!

                                    ***

Ne revedem vineri, 19 noiembrie.

Postat de Mihaela Ion in Amintiri, 0 comentarii

15 ani închis într-un beci – 2

Ne-am plimbat vreo două ore, timp în care… fie tăcea, fie se oprea în diverse locuri și asculta voci numai de el știute, fie urmărea pe cer imagini numai de el văzute.

Nu deschideam nici un subiect. Nu știam ce reacție poate avea și nu puteam să risc mai mult decât o făcusem. Ieșirea cu el, după 15 ani de izolare și având un diagnostic nu tocmai ușor sau controlabil, prezenta deja un risc major.

Înainte de a pleca din parc, mi-a zis:

-Îți mulțumesc mult! Ai o răbdare de fier. N-ai auzit nimic din ce am auzit eu, n-ai văzut nimic din ce am văzut eu și cu toate asta, m-ai însoțit într-o călătorie care nici măcar nu știai unde duce.

-În parc, am zis zâmbind. Te-am însoțit cu mare drag. Dacă această plimbare ți-a făcut bine… mă bucur.

-Mi-a făcut foarte bine. Mulțumesc!

I-am mulțumit și eu pentru încredere și am plecat spre apartamentul în care erau cazați. Femeia, când n-a văzut, a exclamat:

-În sfârșit!…

Părea că i s-a luat o piatră de pe inimă.

-Ce credeați? Că ne-au răpit extratereștrii? am întrebat zâmbind.

Am mai schimbat câteva cuvinte… apoi, mulțumiți și bucuroși, ne-am despărțit.

În următoarea zi, m-au invitat la masă. Nu simplitatea bucatelor de la masa de prânz m-a uimit, ci faptul că… am găsit masa așezată în sufragerie, deși bucătăria era foarte spațioasă.

După masă, sub pretextul că o ajut pe mama lui să strângă masa, am întrebat-o de ce nu am servit masa în bucătărie. Mi-a spus că… băiatul nu vrea să intre în bucătărie, nici în dormitoare și nici măcar în baia mare. Încă de la început a acceptat doar sufrageria și baia de serviciu.

În prima săptămână… am ieșit numai seara și numai în parc. În cea de-a doua săptămână, încă din prima zi, i-am șoptit mamei lui Călin că vreau să îl invit să mă însoțească la cumpărături. Intenția era alta. Voiam să-l determin să-și cumpere haine noi.

Mama lui mi-a spus că nu crede că acceptă și că dacă acceptă îi e teamă să-l expună în zone populate. I-am spus că… mie nu mi-e teamă și că o rog să aibă încredere în mine. Acum… privind în urmă… îmi dau seama că am avut o imensă doză de inconștiență. Poate mila pentru acel bărbat care își pierduse 15 ani din viață stând în întuneric, m-a făcut să nu realizez riscurile la care mă supuneam și îl supuneam.

L-am întrebat dacă vrea să mă însoțească la cumpărături, iar răspunsul lui a fost, spre surprinderea mamei sale, da. Femeia a vrut să-i dea bani, să aibă la el. Călin a spus că nu pune mâna pe bani. Mi i-a dat mie.

Încă de la primul magazin am vrut să-mi aleg niște articole vestimentare. M-am oprit la raionul cu tricouri. Când am ales primul tricou, Călin mi-a zis să-l pun repede la loc. L-am întrebat de ce și mi-a spus că nu e bun. M-am conformat. După trei-patru încercări, mi-a zis că… da, pe acela pot să-l iau.

După ce am terminat cumpărăturile, l-am întrebat dacă vrea și el să-și cumpere niște haine. Sper că nu e nevoie să vă spun să se uita toată lumea la noi…

De data aceea, spre surprinderea mea, a spus că vrea.

Când voia să-și ia o cămașă, spre exemplu, și atingea, din greșeală, pe cea de lângă ea, trăgea mâna ca electrocutat.

După ce și-a ales destule haine, neașteptat de multe, în drum spre casă l-am întrebat de ce spunea că nu sunt bune unele haine și de ce trăgea mâna… brusc… de pe altele.

-Hainele acelea aveau o energie negativă foarte mare, a început să-mi explice. Oamenii sunt foarte grăbiți. Cumpără la întâmplare și apoi, fie că poartă o haină nepotrivită, fie că mănâncă ceva încărcat cu energie negativă, în ziua respectivă, sunt nervoși, nu se simt bine, au stări de anxietate etc. Nu găsesc o explicație sau o cauză, dar rădăcina stărilor lor poate fi și în ceea ce consumă… într-un fel sau altul.

Călin avea dreptate. De multe ori am auzit, mergând prin piețe, magazine… vânzători nervoși care, așezând marfa, spuneau: să o ia dracu.  Și după ce o închinau dracului, era cumpărată de oameni.

De atunci… am fost și sunt foarte atentă la ce simt în momentul în care ating un obiect pe care vreau să-l cumpăr. Bine… dacă nu mă ia și pe mine valul și uit… 😊, dar nu prea uit.

Când a plecat din București… Călin era alt om. Începuse să trăiască, deși recuperarea totală avea să fie una destul de dificilă.

Deși povestea este mai lungă, mă opresc aici… Câte am mai învățat de la Călin… poate cu o altă ocazie, poate într-o altă conjunctură.

Ne vedem luni, 5 iulie… cu un subiect care va stârni… cel puțin uimire, dacă nu controverse.

Vă îmbrățișez!

15 ani închis într-un beci

Postat de Mihaela Ion in Amintiri, 0 comentarii

15 ani închis într-un beci

Se întâmpla cu ani în urmă… Pe mama lui Călin (să-i spunem așa), am cunoscut-o într-o împrejurare anume. Nu voi da prea multe detalii, pentru că doresc să protejez identitatea acelui bărbat și implicit a familiei sale.

       Ne-am apropiat destul de mult încât a putut să-mi dezvăluie cea mai mare durere a sa. Am mers, într-o zi, la un ceai și acolo mi-a zis:

       -Vreau să-ți spun ceva. Vreau să-ți vorbesc despre un subiect destul de delicat. Am un băiat care are grave probleme, dar flerul meu de mamă îmi spune că tu îl poți ajuta. Călin al meu are 30 de ani și de 15 ani stă închis într-un beci.

       Am tresărit și am făcut ochii mari de uimire. 15 ani într-un beci… și eu să-l ajut. Cum? Din instinct, am vrut să-i spun că sigur se înșală și că nu am cum să-l ajut. Intrasem pe pilot automat. Instinctul de autoapărare se activase brusc. Mă îngrozise perspectiva care  mi se punea înainte. Am oftat și am tăcut… totuși. Trebuia să o lasă măcar să-mi povestească, dacă tot avea atâta încredere în mine.

       -Nu știm ce s-a întâmplat cu el, a continuat. A venit într-o zi din oraș, s-a închis în beci și nu a vrut să mai iasă de-acolo. Și nu doar că nu a vrut să mai iasă, dar, un timp, a și refuzat să comunice. Nu mai voia nimic, nu cerea nimic. Dacă îi duceam ceva de mâncare și apă, gusta puțin, dacă nu, nu cerea.

       În prima zi, fiind întuneric în beci, am intrat cu lanterna, nu am vrut să aprind lumina, pentru că nu știam cum va reacționa. A început să țipe și făcea semne disperate. Își punea mâinile la ochi, îmi făcea semn să plec… Atunci, am înțeles că trebuie să închid lanterna. Și am închis-o. Deși era întuneric, nu se putea liniști. Speriată, i-am spus că nu voi mai aduce nicio sursă de lumină în beci. Când a auzit. S-a liniștit și s-a așezat pe scaun.

       În beci, aveam niște rafturi pe care țineam diverse, o masă și un scaun. Pe scaunul acela stătea toată ziua.

În prima noapte, i-am zis să vină să doarmă… în casă. A început să se agite. I-am zis că rămân eu cu el. S-a agitat și mai rău. Deși mă durea inima, dintre două rele l-am ales pe cel mai mic. Decât să-l agit și să i se întâmple cine știe ce, am preferat să-l las singur… în speranța că… în următoarea zi, va veni în casă și ne va spune ce s-a întâmplat.

       Bineînțeles că eu și soțul meu am stat pe marginea patului, toată noaptea. Eram disperați. Nu găseam nicio cale. Nicio explicație.

În următoarea zi… aceeași situație. Nu vorbea, nu ne accepta, nu suporta lumina, refuza să se ridice de pe scaun… Din tot ce i-am dus, a mâncat doar o prăjitură și a băut puțină apă.

 

Declanșarea altor crize

Următoarele zile, spre disperarea noastră, aveau să fie la fel. Reușisem doar să-i strecor o găleată în care să-și facă nevoile. A acceptat-o. A treia zi, am intrat încet și m-am apropiat de el. ”Călin, mamă, după cum vezi, nu te mai deranjăm cu nimic, dar te rog, te rog din sufletul meu de mamă disperată, permite-mi să-ți aduc o saltea, o pernă și o pătură, să nu te mai chinui pe scaun.” M-a prins de mână și m-a strâns, semn că accepta. M-am bucurat că accepta măcar asta și tot speram să-mi vorbească, să-mi spună ce s-a întâmplat, dar speranțele mele au fost zadarnice.

Mergeam des și ascultam la ușă. Tot mi-era teamă să nu pățească ceva, să nu-și facă rău. Într-o zi, lipindu-mi urechea de ușa beciului, am auzit niște zgomote, ca niște lovituri. Am intrat speriată și am lăsat ușa deschisă… să văd ce se întâmplă. Băiatul meu începuse să facă și crize de epilepsie.

M-am îngrozit de-a binelea.

Ceea ce mi se prezenta… era mult prea complicat pentru mine. Am băut… speriată… din ceaiul pe care-l abandonasem. Nu îndrăzneam să pun nicio întrebare și mă gândeam… cu groază… la ce o să spun după ce va termina de povestit.

-L-am strigat disperată pe soțul meu, care nu mai nimerea beciul, a continuat. L-am ținut amândoi… să nu se lovească. După ce s-a liniștit, am încercat să-l ridicăm, să-l așezăm pe saltea. Nu am putut. Are o structură robustă și, fiind încă absent, nu putea colabora cu noi.

Când și-a revenit, a făcut semne disperate să plecăm, să închidem ușa și s-a așezat pe saltea. Era extenuat.  

Timpul trecea și băiatul nu doar că rămânea în aceeași stare, dar se mai declanșase și boala aceea care îl trântea la pământ.

Nu găseam nicio cale, nicio soluție. Ne-am gândit, la un moment dat, să chemăm ambulanța și să-l internăm la psihiatrie, dar… dacă el nu ne suporta pe nimeni, nu suporta lumina, acolo, ca să-l poate ține liniștit, ar fi fost nevoiți să-i administreze numai somnifere, să-l aducă într-o stare vegetativă. Noi nu ne doream asta. Știam, că pe termen lung, i-ar fi afectat creierul, iar din băiatul inteligent care este, ar fi ajuns un robot dependent de calmante. În primul rând… trebuia să știm ce se întâmplase cu el, dar nu aveam cum să aflăm.

Văzând că trece timpul și că băiatul rămâne în aceeași stare, i-am improvizat, în beci, o baie. Nu vreau să-mi amintesc ce chin a fost… Nu ne permitea să aprindem lumina.

 

Șoc după șoc

După aproape un an a început să vorbească. Doar strictul necesar și doar cu mine. Am încercat să-l întreb ce s-a întâmplat, dar nu am reușit să duc fraza până la sfârșit. Și-a pus mâinile la urechi și mi-a zis să plec. Văzând că-i fac rău, nu l-am mai întrebat. Au trecut 15 ani de atunci. Nu știu nici în ziua de azi ce s-a întâmplat cu el în ziua în care a hotărât să se izoleze în beci.

Am început să-i vorbesc despre tine. M-a ascultat cu interes… de fiecare dată. Cred că dacă i-aș spune că vrei să-l cunoști, ar veni.

-Bine. Spuneți-i! am zis, oftând. Dar cum va face el un drum atât de lung, după 15 ani de stat în întuneric? am întrebat-o, deoarece ei locuiau foarte departe. (Alte detalii nu pot da)

-O să ne descurcăm… cumva.

-Atunci… spuneți-i că vreau să-l cunosc! Nu știu ce va ieși din această poveste, dar… încercăm.

-Vreau să-ți mai spun ceva. S-ar putea să ai un șoc atunci când îl vei vedea. Este îmbrăcat cu hainele pe care le avea atunci. Îi sunt mici, zdrențuite, iar șosetele… nu mai au călcâie și nici vârfuri. Din ziua aceea nu a vrut să-și mai schimbe hainele. Mi le dădea să i le spăl, din când în când, iar cât timp i le spălam și le uscam cu fierul de călcat… el stătea… gol, în baia improvizată.

Am oftat… din nou. Era o situație… nu doar pe care nu o întâlnisem, dar la care nici nu mă gândisem că ar putea exista.

-Nu-i nimic. Să vină așa, numai să vină! Să iasă din întunericul acela, am zis… uluită, impresionată, îngândurată…

-Mulțumesc, a spus… oftând. Știam eu că vei accepta să-l cunoști. În seara asta plec să-l iau. Poimâine suntem aici. Am închiriat deja un apartament în centrul Bucureștiului.   

Ne-am despărțit. Până la adresa la care locuiam, am mers ca un robot. N-am auzit nimic, n-am văzut nimic. Mă impresionase atât de mult povestea acelui tânăr… încât nici nu mă mai puteam gândi la altceva. Mă încercau tot felul de sentimente. Mi-era și milă… și teamă… Îmi și doream să-l văd, dar parcă nu-mi doream… Aș fi vrut să-l ajut, dar simțeam că e prea mult pentru mine…

 

Întâlnirea

În timpul rămas până la venirea lui, m-am tot gândit… Ce să-i spun? Cum să mă comport? Care să fie primele cuvinte? Cum să nu-l tulbur?…

A venit și ziua… pe care o așteptam, dar de care mi-era teamă. Mama lui m-a sunat și mi-a spus că au ajuns și că pot veni. Aș fi vrut să-i cumpăr ceva, dar știind că nu acceptă nimic, am cumpărat doar un buchet de flori, pentru mama lui.

Biata femeie… m-a așteptat cu ușa deschisă.

-E în sufragerie, mi-a zis… după ce a luat buchetul de flori și mi-a mulțumit.

-Intrați dumneavoastră și… anunțați-l că am venit! Eu… vă urmez… am șoptit… încercând să-mi ascund emoția.

-Călin… a venit Mihaela, a zis, apoi mi-a făcut semn să intru.

Când l-am văzut, într-adevăr, am avut un șoc. Era înalt, robust, îmbrăcat în hainele uzate și mici, despre care îmi vorbise mama lui, cu șosetele acelea în picioare, care numai a șosete nu arătau… Era așezat într-un fotoliu și… prin ochelarii lui cu lentile groase, privea în gol.  

M-am apropiat de el. Am întins mâna… să facem cunoștință.

-Bună, Călin!, i-am zis încercând un zâmbet. Eu sunt Mihaela.

-Încântat de cunoștință, a zis ridicându-se de pe fotoliu.

M-a prins de mână, mi-a lipit mâna de fruntea lui, pentru câteva secunde, apoi a rămas în picioare. Mi-am desprins ușor mâna din palma lui și i-am făcut semn să se așeze. M-am așezat și eu pe fotoliul de lângă el.

Era într-o situație în care nu mai fusesem până atunci. Mă aflam lângă un bărbat care nu mai comunicase cu nimeni (în afară de mama lui și doar strictul necesar)… de 15 ani.

-Mama ta mi-a vorbit mult despre tine și chiar am vrut să te cunosc, am zis… încercând un dialog.

-Și eu am vrut să te cunosc, a îngăimat.

Deși era un bărbat impunător, era extrem de emotiv, speriat și sensibil.

-Beți un ceai? a întrebat femeia.

-Da, am răspuns la unison, de parcă ne-am fi vorbit.

Ne-am privit și am început să zâmbim. Femeia a plecat la bucătărie. Îi priveam discret șosetele zdrențuite și mă gândeam la cât chin o fi îndurat… în cei 15 ani de întuneric. L-am întrebat dacă vrea să ieșim puțin la plimbare, după ceai.

-Vreau, mi-a zis, dar numai dacă aștepți să se facă întuneric.

-Aștept, i-am spus. Mai e puțin și se înserează.

 

Corul de îngeri…

Între timp, a venit și femeia cu tava pe care erau trei cești pline cu ceai. Până la lăsarea serii, eu și mama lui am povestit diverse. Călin a ascultat… îngândurat.

Înainte de a pleca, i-am spus femeii că vreau să merg la baie, dar realitatea era alta. Voiam să vorbesc puțin cu ea. Să știu ce riscuri există, dacă ieșim și ce ar trebui să fac.

Pe hol, femeia mi-a șoptit că… e posibil să se sperie, să facă vreo criză de epilepsie sau să se așeze într-un loc și să refuze să se mai miște de acolo și să comunice. M-a întrebat dacă vreau să ne însoțească. I-am zis că nu.

Am ieșit în parcul din apropierea apartamentului unde se cazaseră. Călin mergea încet… privind în toate părțile. La un moment dat… s-a așezat pe un butuc și și-a împreunat mâinile.

-Călin… este o bancă… la câțiva pași. Vrei să ne așezăm acolo? a întrebat… derutată.

-Nu. Dacă vrei… poți să stai lângă mine. Nu e bine acolo!

-E-n regulă. Dacă ai obosit… aștept. Nu țin neapărat să mă așez, am zis… rămânând în picioare.

La un moment dat… a început să-și clatine capul… în ritmul unei melodii auzite numai de el.

Am intrat în panică. L-am întrebat… dacă se simte bine. Mi-a făcut semn să tac.

-Mihaela… se aude un cor… E un cor de îngeri… Stăm aici… până se termină concertul… a zis… sacadat.

-Sigur… am spus… dezorientată.

Era noapte, mi-era teamă, dar mi-era și milă… o cumplită milă…

După un timp… s-a ridicat.

-Gata. S-a terminat. A fost… înălțător, a zis și am mers mai departe.

Avea momente în care se oprea și-mi spunea să nu trec prin anumite zone. Nu-l întrebam de ce, era mult prea devreme, dar mergeam pe unde voia el.

Ne-am plimbat vreo două ore, timp în care…

Va urma.

Vă mulțumesc pentru timpul acordat. M-am oprit, deoarece articolul ar fi fost mult prea lung.

Vă îmbrățișez! Ne vedem luni, 28 iunie.

 

Postat de Mihaela Ion in Amintiri, 0 comentarii

Vrăjitoarea oarbă. Ce se afla în cămara ei.

Astăzi… îmi propusesem să public articolul ”15 ani închis într-un beci”dar fiind un articol destul de consistent, nu am avut timp să-l termin. Așa că… vom schimba ordinea. Ce voiam să postez mâine, postez azi și invers.

După ce am publicat articolul Vrăjitoarea oarbă”, foarte mulți m-au întrebat:

-Ce se afla în cămara vrăjitoarei?                    

După cum am menționat deja în articolul precedent, nu am intrat niciodată acolo, dar… gurile rele spuneau că… bătrâna ar fi ținut în cămară… un diavol.

Se mai zvonea că… ar fi făcut un pact cu el și, cu prețul unor jertfe, ar fi putut să-l țină acolo.

Se mai zicea și că, de multe ori, în acea cămară, după miezul nopții, puteau fi văzute niște flăcări… sumbre.   

Dacă sunt legende sau adevăruri… nu vă pot spune. Eram prea mică. Nu puteam să analizez anumite aspecte, în schimb… vă pot spune altceva. Când lucram în presă, am cunoscut două vrăjitoare autentice, despre care am vrut să scriu… atunci, dar am fost oprită de cineva.

Poveștile celor două vrăjitoare… sunt șocante și dure. Dacă doriți să le aflați, vă rog să-mi scrieți în comentarii, pe blog sau pe Facebook, nu pe chat.

Dacă vor fi mai mult de 50 de curajoși, care vor dori și care cred că vor face față la o astfel de lectură șocantă, le voi scrie.  

Vă îmbrățișez!

Vrăjitoarea oarbă

Postat de Mihaela Ion in Amintiri, 1 comentariu