Amintiri

Momentele acelea in care te intrebi: de ce Doamne ?

Fb imi aminteste de momentele de groaza pe care le-am trăit anul trecut pe vremea aceasta… când ningea și era foarte frig… iar eu ma simteam ca Fetiţa cu chibrituri…

Stiti momentele acelea in care alergi prin frig si iti vezi viata ca o iarna friguroasa fara zapada?

Cand ai pleca oriunde numai sa gasesti putina liniste? Cand iti simti degetele numai rani dupa ce ai batut la usi care ti s-au trantit peste degete?

Momentele acelea in care te intrebi: de ce Doamne asa si nu gasesti niciun raspuns? Cand ti se pare ca tot iadul s-a dezlantuit asupra ta si cand simti ca raul te ataca pe fata?

Toate acestea si inca ceva in plus le-am simtit, le-am trait in zilele in care am fost nevoita sa lipsesc de pe fb.
Daca unele postari legate de acest subiect le-am setat doar pt prieteni, ceea ce voi povesti de azi incolo, le voi seta public, indiferent de ce si cine va spune.

Daca cineva se teme de mine, inseamna ca are de ce  

Da, sunt epuizata intr-adevar, dar mai am inca forta interioara de a spune lucrurilor pe nume.
Daca dispar pur si simplu de pe fb si nu va anunt, inseamna ca a fost ceva care nu a depins de mine. Variantele vi le spun maine pt ca acum chiar nu mai nimeresc tastele.
Noapte calda si mangaiere divina sa avem 

Postat de Mihaela Ion in Amintiri, 1 comentariu

Părintele Sofian Boghiu – Rugăciunea inimii

A fost o vreme când mergeam foarte des la Mănăstirea Antim din Bucureşti. Pe Părintele Sofian îl vedeam deseori venind de la chilia sa către biserică. Păşea încet, ca şi cum ar fi dorit să treacă neobservat, să nu cumva să deranjeze pe cineva. Se oprea însă la jumătatea drumului. Mulţi sărmani îl aşteptau. Ştiau că Părintele Sofian nu lăsa pe nimeni cu mâna întinsă.

Intra în Biserică cu evlavie. Când nu slujea, se aşeza pe scările de la anvon şi citea pomelnice tot timpul slujbei. 

Într-o zi, eram foarte aproape de sfinţia sa. Aşezat pe scările de la anvon, citea pomelnice. La un moment dat, a lăsat încet pomelnicele pe genunchi, şi-a apropiat degetele (arătător şi mijlociu) de la mâna dreaptă şi le-a dus în dreptul inimii.

Dintr-o dată s-a luminat la faţă. Lumina de pe chipul Părintelui era nepământeana. Şi pe mine m-a cuprins o linişte surprinzătoare.

Părintele Sofian făcea Rugăciunea lui Iisus şi ajunsese pe cea mai înaltă treaptă.  Din nepriceperea mea sau din dorinţa de a înţelege mai mult, m-am uitat insistent la Părinte. Bunul Părinte a simţit şi fără să mă privească, şi-a desprins încet degetele din dreptul inimii şi a început să citească pomelnicele. 

Mi-am dat seama că am greşit privindu-l insistent. Mi-am dat seama că se oprise din rugăciune pentru că cineva înţelesese ce făcea. Mi-a părut foarte rău. La sfârşitul slujbei am mers la Părinte şi mi-am cerut iertare.

-Pentru ce? m-a întrebat blândul Părinte. 
-Pentru că v-am deranjat!
-Nu m-aţi deranjat cu nimic, iertaţi-mă dumneavoastră, a spus plecându-şi capul. 

Părintele Sofian a fost o taină a lumii acesteia. A ştiut multe, i s-au descoperit multe şi a tăcut mult. Când a plecat din lumea aceasta, eram la Catedrală. În timpul Sfintei Liturghii, prima ectenie a fost pentru sănătatea Părintelui Sofian, iar ce de-a doua, a fost ectenia întreita pentru cei adormiţi. Nu-mi venea să cred că Părintele Sofian se mutase la cele veşnice.

Am plecat la Mănăstirea Antim. La uşa Paraclisului erau deja vreo zece persoane. Trupul Părintelui nu fusese depus încă. Am aşteptat cu inima strânsă. La in moment dat usa Paraclisului s-a deschis. Parintele plecat in lumea ingerilor era deja acolo.

Când am ajuns lângă trupul Părintelui şi i-am sărutat mâna, avea mâinile calde. Am crezut că mâinile sfinţiei sale sunt calde pentru că plecase recent din lumea aceasta, dar nu era aşa. Şi în ziua înmormântării, mâinile Părintelui Sofian, erau tot calde. 

Părintele Sofian s-a mutat în Împărăţia Luminilor, pe data de 14 septembrie 2002, de sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci, în timpul Sfintei Liturghii.

Postat de Mihaela Ion in Amintiri, 2 comentarii

Am cunoscut-o plângând…

Pe Cristina Stamate am cunoscut-o la Mănăstirea Radu Vodă. Era într-o toamnă. De atunci au trecut cred că vreo 5 ani. Cum a intrat în biserică mulți ochi s-au ațintit asupra domniei sale.  Începuse Vecernia. S-a închinat, a luat lumânări, apoi a mers afară să le aprindă. Când s-a întors avea un șal pe cap și îl trăsese în așa fel încât să-i acopere chipul. Eu eram în spatele bisericii la ultima strană din partea stângă. S-a așezat lângă mine, în genunchi, ascunsă de privirile oamenilor.

Până la sfârșitul slujbei a stat în genunchi și a plâns tot timpul. După slujbă toată lumea a plecat. Marea actriță Cristina Stamate a rămas în genunchi într-un colț al bisericii. M-am aplecat și am prins-o de mână.

-Să știți că nu suntem singuri. Dumnezeu e întotdeauna cu noi.

A aprobat dând din cap fără să mă privească. Am ținut-o de mână, nu știu, poate 10 – 15 minute… fără să spunem vreun cuvânt. După aceea m-a întrebat în șoaptă dacă am recunoscut-o.

-Sigur că v-am recunoscut, dar m-am oprit lângă dumneavoastră pt omul, nu pt actorul…

-Hm! a zâmbit amar. Mulțumesc mult. Am o rugăminte, dacă mi-ați făcut vreo fotografie vă rog să o ștergeți!

-Nu v-am făcut stați liniștită.

-Dumneavoastră ați stat de când am intrat lângă mine, m-ați recunoscut, ați fi putut…

-Aș fi putut, dar fiți sigură că nu am făcut… Respect orice suflet și mai ales pe cel de artist.

-Vă mulțumesc…

-Eu vă mulțumesc…

După câtea minute de tăcere și-a desprins mâna din mâna mea.

-Trebuie să plec, a șoptit ștergându-și lacrimile. Sper să ne mai întâlnim…

-Și eu, am spus zâmbind.

Și-a acoperit fața și mai bine cu șalul și a ieșit din biserică…

Era atât de singură… singură de tot…

După câteva zile ne-am întâlnit din nou… Atunci am vorbit mai multe…

Vă voi spune…  numai  să găsesc puțin timp…  

Postat de Mihaela Ion in Amintiri, 1 comentariu

13 ani fără mama

Un 16 noiembrie în care a început să plouă după ce mama a plecat.

Ultimul zâmbet, ultimele cuvinte ”O Iisuse ai venit la mine!”. Iisus a venit la ea pt a-i ridica suferința.

Da, acum este printre îngeri, pt că am văzut-o cândva… Acolo…

Sărut mâna mamă din cer. Mulțumesc pt toate cuvintele, pt toate sacrificiile, pt toată bunătatea și iubirea ta. Mulțumesc. Te iubesc!

 

Postat de Mihaela Ion in Amintiri, 1 comentariu