Amintiri

În seara de ”Moş Ajun”

Am vrut demult să scriu una dintre cele mai frumoase file din copilăria mea. Dar timpul din păcate nu mi-a permis. Nici acum timpul nu e prea prietenos, dar am zis să scriu ceva măcar în fugă, să rămână ca o mărturie a timpului meu.

Din păcate, obiceiurile se pierd de la an la an. Şi cu ce rămânem din sărbători? Cu „tradiţia” meselor îmbelşugate şi a „Crăciuniţelor” mai mult dezbrăcate decât îmbrăcate. 

Eu am copilărit la ţară. În seara de 23 decembrie, bunica mea dragă ne pregătea „trăistuţele pentru colindat”, trăistuţe confecţionate din două ştergare ţărăneşti. 

În ziua de 24 decembrie, pe la ora 4.30, cu noaptea-n cap cum se spune, tot bunica ne trezea:
-Hai mamă! Treziţi-vă! Au început copiii să treacă!
Şi ne trezeam, dintr-un somn dulce, într-o realitate la fel de dulce. În casă mirosea a cozonaci, a cârnaţi proaspeţi, a sarmale… iar luminile erau demult aprinse. Părinţii mei şi bunica pregăteau bucatele pentru Sfânta Sărbătoare a Naşterii Domnului. 

Ne pregăteam în grabă eu cu sora mea (căci fratele meu, mai mic cu 9 ani decât mine, ori nu venise pe lume, ori era prea mic pentru a merge cu noi) şi plecam către ”capul” satului. Acolo ne strângeam toţi copiii din sat şi începeam să strigăm:

-Bună dimineaţa la Moş Ajun! Ne daţi ori nu ne daţi? 
După ce strigam de câteva ori, bunicile din fiecare casă, ieşeau la porţi, cu coşurile în mâini şi cu lumânări aprinse.

Coşurile erau pline cu covrigi, mere şi nuci. Ne aşezam la rând şi fiecare copil primea ceva din coşurile bunicilor.

Era o imagine de vis. Întuneric afară, iar la fiecare poartă, o bătrână cu coşul în mână şi cu lumânarea aprinsă. Înaintea noastră erau porţile luminate de flăcările lumânărilor, în urma noastră, lumânările se stingeau şi bătrânele intrau în curţi.

Mi-amintesc de faptul că uneori se terminau „proviziile” din coş, şi bunica respectivă, ne spunea să aşteptăm. Mergea în casă, îşi umplea din nou coşul şi revenea. Nu exista ca vreun copil să plece de la o poartă fără să i se pună ceva în trăistuţa de colindat.

Până se iveau zorile, reuşeam să trecem prin tot satul. Apoi obosiţi de atâta drum, ne întorceam la casele noastre. Şi ce făceam?

Pe ştergare mari, răsturnam tot ce aveam în trăistuţa de colindat şi începeam să numărăm. Câţi covrigi, câte mere şi câte nuci. Apoi ieşeam la porţi şi „ne lăudam” darurile adunate.

Mi-amintesc de faptul că aveam o plăcere deosebită, să punem covrigi de la colindat (parcă erau mai buni decât cei de-acasă), peste cârnaţi, în cratiţa în care erau prăjiţi.

Mama, întorcea covrigii când pe o parte, când pe alta şi când îi scotea, miroseau atât de bineeee…. Erau pufoşi  cu „aromă” de cârnaţi.

Sărbătorile petrecute în casa părinţilor mei, nu le voi putea compara cu nimic, niciodată. Peste fila aceea din copilăria mea, nu se poate aşeza nicio altă filă mai frumoasă.

Bunicile din satul meu, coşurile pline cu covrigi, mere şi nuci, lumânările aprinse din mâinile lor, vor rămâne pentru totdeauna în sufletul meu, indiferent unde aş merge şi indiferent cine aş putea fi!

Postat de Mihaela Ion in Amintiri, 0 comentarii

22 decembrie 1989

”Doamne, vino Doamne

Sa vezi ce-a mai ramas din oameni”

22 decembrie 1989, ora 23:00 –  constituirea Consiliului Frontului Salvarii Nationale, care a preluat puterea…

Postat de Mihaela Ion in Amintiri, 0 comentarii

Dor…

Ah, preşul bunicii… 

Postat de Mihaela Ion in Amintiri, 0 comentarii

Momentele acelea in care te intrebi: de ce Doamne ?

Fb imi aminteste de momentele de groaza pe care le-am trăit anul trecut pe vremea aceasta… când ningea și era foarte frig… iar eu ma simteam ca Fetiţa cu chibrituri…

Stiti momentele acelea in care alergi prin frig si iti vezi viata ca o iarna friguroasa fara zapada?

Cand ai pleca oriunde numai sa gasesti putina liniste? Cand iti simti degetele numai rani dupa ce ai batut la usi care ti s-au trantit peste degete?

Momentele acelea in care te intrebi: de ce Doamne asa si nu gasesti niciun raspuns? Cand ti se pare ca tot iadul s-a dezlantuit asupra ta si cand simti ca raul te ataca pe fata?

Toate acestea si inca ceva in plus le-am simtit, le-am trait in zilele in care am fost nevoita sa lipsesc de pe fb.
Daca unele postari legate de acest subiect le-am setat doar pt prieteni, ceea ce voi povesti de azi incolo, le voi seta public, indiferent de ce si cine va spune.

Daca cineva se teme de mine, inseamna ca are de ce  

Da, sunt epuizata intr-adevar, dar mai am inca forta interioara de a spune lucrurilor pe nume.
Daca dispar pur si simplu de pe fb si nu va anunt, inseamna ca a fost ceva care nu a depins de mine. Variantele vi le spun maine pt ca acum chiar nu mai nimeresc tastele.
Noapte calda si mangaiere divina sa avem 

Postat de Mihaela Ion in Amintiri, 1 comentariu