Adevărata Ortodoxie

A plecat… la vârsta Mântuitorului…

Miercuri, 12 mai 2021, ora 3.30-4.00… când zorii zilei nu apăruseră încă… monahul Pangratie, viețuitor al Mănăstirii Radu Vodă,  în negura mută a nopții, și-a luat bagajul sufletului și… a plecat… A plecat… la vârsta Mântuitorului – 33 de ani.

Nimic nu anunța această tragedie. Seara, vorbise cu frații săi din mănăstire, vorbise cu Părintele Stareț, de la care luase și binecuvântare, fiind… de altfel… și ultimul care l-a văzut în viață. Era bine. I-a spus Părintelui Stareț că merge să se odihnească și că se vor vedea în ziua următoare, la slujbă. Dar… în ziua următoare… sufletul monahului Pangratie avea să fie deja în cer…

Noaptea… când doar îngerii mai zburau prin mănăstire… inima monahului Pangratie… s-a oprit. În zborul lor, îngerii l-au luat de mâna sufletului și l-au condus către poarta cerului.

Părintele Stareț, dar și părinții mănăstirii au observat că nu fusese la slujbă. Au crezut că era prea obosit și… nefiind de rând la trapeză (căci ascultarea lui era să pregătească masa pentru frații săi), a preferat să se odihnească mai mult.

Părinții s-au alertat când au văzut că nu a venit nici la masă și că nici nu răspundea la telefon. Câțiva călugări, însoțiți de Părintele Stareț, au mers la chilia blândului monah. Au bătut în ușă, la început mai încet, apoi din ce în ce mai tare… Nici un răspuns…  

Părintele Stareț a luat hotărârea să spargă ușa. Inimile celor prezenți au început să bată cu putere. Indiciile existente conturaseră deja iminența unei tragedii.

Fiecare lovitură în ușă era o lovitură dureroasă în sufletele celor prezenți. Deși toți presimțeau că dincolo de ușă, bunul lor frate, va fi găsit fără viață, încercau să spere că… nu va fi așa.

Pe călugărul care a lovit primul în ușă, după câteva încercări de a forța yala, le-au părăsit puterile și s-a sprijinit de perete. A continuat un alt părinte. După câteva lovituri, ușa a cedat. Bunul monah Pangratie era în pat, cu fața în jos, avea picioarele învinețite și nicio urmă de viață în trupul său.

Părinții prezenți au început să plângă… Era prea tânăr, prea bun și prea călugăr… pentru a pleca așa… pe neașteptate…

Au avut nevoie de minute în șir să accepte, să înceapă se se organizeze cumva, să cheme autoritățile, să… să… să stăpânească durerea care le sfâșia sufletele.

După ce au început să se organizeze cumva, m-a sunat un preot și… în stare de șoc fiind… mi-a spus tremurând:

-A plecat Pangratie…

-Unde? A plecat din mănăstire? am întrebat bulversată știind că monahul Pangratie venise la mănăstire din convingere.

-Nu… mi-a răspuns tulburat. A plecat de tot… Ne-a părăsit.

Era atât de îndurerat încât nu putea să rostească: a murit.

-Adică… a murit? am întrebat șocată și eu.

-Da, mi-a zis și a început să-mi povestească.

După vreo 30 de minute, m-a sunat o cunoștință care se afla la mănăstire în acel moment. Plângând… mi-a spus același lucru.

L-aș fi sunat pe Părintele Stareț să-l întreb, dar… nu am mai îndrăznit să-l deranjez și eu. I-am dat un sms în care l-am întrebat dacă e adevărat ce am auzit. Parcă tot aș fi vrut să spună că nu-i adevărat.

După vreo oră, mi-a răspuns sec, tot printr-un sms: ”Da. E adevărat.”

Deși nu am fost apropiată de monahul Pangratie, am început să-mi amintesc de el, în diverse ipostaze. ”Îl vedeam” la slujbe, prin curtea mănăstirii, prin grădina mănăstirii, ducând diverse alimente la trapeză, ”vedeam” secvențe din serile în care stătea gânditor pe o bancă retrasă…

Nu am încercat să mă apropii de el pentru că-mi era clar că era un tânăr introvertit… Pășea prin curtea mănăstirii ”în șoaptă”, dacă s-ar fi putut, s-ar fi făcut nevăzut. Nu voia să deranjeze pe nimeni, nu voia să invadeze spațiul nimănui…

Se vedea că iubea mult mănăstirea, iubea enorm locul acela, își iubea frații, îl iubea și îl respecta pe Părintele Stareț…

Într-o seară, după slujbă, m-am așezat pe o bancă de lângă clopotniță. La un moment dat, Părintele Pangratie a ieșit din reședința Arhiepiscopului Varsanufie ( episcop atunci, fiind și cel care l-a călugărit), s-a oprit pentru o clipă în fața bisericii, s-a închinat și a zâmbit. Atunci… a fost pentru prima și ultima data când l-am văzut pe monahul Pangratie… zâmbind. Probabil era un om care zâmbea foarte rar, dar care purta zâmbetul lui Dumnezeu în inima sa…

Amintirile despre monahul Pangratie se tot perindau una după alta. Am crezut că se întâmplă asta din cauza neașteptatei vești și că, după ce mă voi obișnui cu gândul, vor dispărea.

N-a fost deloc așa, de la o oră la alta nu doar amintirile nu-mi dădeau pace, ba, mai mult, simțeam un soi de apăsare interioară, un fel de datorie de care trebuia să mă achit.

Aceeași stare și a doua zi, și a treia și după înmormântare. Nu înțelegeam de ce… de ce simt așa… din moment ce nu fusesem apropiată de monahul Pangratie.

Ziua înmormântării trecuse… Noaptea își coborâse aripile peste mănăstire și peste mormântul proaspăt închis. Candelele ardeau pe lângă muntele de flori…

Treceau minutele, orele…

O bătrână, cu pașii grei, s-a apropiat de mormânt. Avea în mâini un buchet de flori și o candelă deja aprinsă. S-a aplecat cu pioșenie și a pus florile lângă marea de flori, iar candela… lângă celelalte lacrimi de lumină…

-Unde ești… Părinte Pangratie? a șoptit… plângând…

Un glas venit parcă de nicăieri și totuși de pretutindeni… i-a răspuns:

-Acolo… unde cântă îngerii!

În acel moment am înțeles de ce aveam o astfel de stare… Am înțeles ce trebuia să fac… Să scriu… Și… Iată… Am scris… dar… nu tot…

Joi, 20 mai a.c. – Chilia monahului Pangratie – taina celor 5 candele… 

Să te bucuri pururi… de mângâierea bunului Dumnezeu… Părinte Pangratie!

 

 

Postat de Mihaela Ion in Adevărata Ortodoxie, Amintiri, 3 comentarii

Învierea lui Hristos – o poveste?

 

Într-o sâmbătă… Într-un an… Patriarhul Iustin Moisescu a dorit să meargă la o mănăstire din Arhiepiscopia Bucureștilor și să slujească acolo în noaptea de Înviere.

 

Mănăstirea fiind înconjurată de un peisaj de poveste, s-a plimbat alături de starețul mănăstirii admirând, mai mult în tăcere, ”curgerea” naturii…

 

Pe seară s-a retras în apartamentul pregătit în clădirea stăreției pentru a se odihni puțin.

 

-Ne vedem aici, pe hol, la ora 23.30, i-a spus starețului înainte de a intra în apartamentul patriarhal.

 

Starețul a încuviințat sărutându-i mâna și s-a retras și el la stăreție, în chilia sa, care era la un apartament distanță de apartamentul Patriarhului.

 

După orele de odihnă sau de gânduri și stări înainte de Înviere, pe la ora 23.20, starețul a vrut să meargă pe hol pentru a-l aștepta pe Patriarh, așa cum se și cuvenea. În momentul în care s-a apropiat de ușă, a zărit prin geamul mat silueta Patriarhului care se plimba pe hol. Pașii îi erau înceți, ca o șoaptă blândă. S-a oprit. Nu știa ce să facă. Să iasă, să mai aștepte? Să bată la ușa din interior?… s-a gândit și la asta, dar i se părea… totuși… penibil. A mai așteptat puțin, sperând că Patriarhul va mai intra în apartament.

 

În timp ce starețul nu știa ce să facă, l-a văzut pe Patriarh oprindu-se în dreptul ferestrei. Și-a prins mâinile la spate, a privit câteva secunde, apoi a spus:

 

 -În definitiv… pe Hristos… mulți L-au văzut răstignit, L-au văzut murind, L-au văzut îngropat, dar nimeni nu L-a văzut înviind…

Starețul a tresărit. ”Dar L-a văzut Înviat”, și-a spus starețul în gând. ”Patriarhul meu se îndoiește de Învierea Mântuitorului?”, a continuat să se întrebe.

 

Cu sufletul cutremurat, a întredeschis ușa și a întrebat șoptind dacă deranjează.

 

-Nu. Nu mă deranjezi. Vino! Am ieșit mai devreme să admir priveliștea asta minunată.

 

-Și eu sunt de câteva minute la ușă, dar n-am îndrăznit să o deschid. Acum, văzând că e târziu, mi-am făcut curaj.

 

-Cheamă-l pe diacon să-mi ia veșmintele și hai să mergem la biserică, a spus Patriarhul plimbându-se cu mâinile la spate.

 

Starețul a bătut la ușa diaconului, i-a transmis mesajul Patriarhului, după care au plecat împreună la biserică.

 

-Slujba din noaptea aceea, pentru mine, a fost una dintre cele mai speciale slujbe de Înviere, a continuat să-mi povestească. Ispita de a-i auzi șoaptele Patriarhului îmi înfipsese un ghimpe în inimă, care, cu toată lupta mea de a-l îndepărta, se încăpățâna să rămână. ”Și dacă totuși Iisus n-a Înviat și arătarea Lui a fost o himeră?” Întrebarea asta îmi izbea cu violență mai întâi gândul, apoi sufletul. ”Hristos a Înviat! A Înviat… sigur, altfel viața noastră n-ar mai avea sens”, îmi repetam cu îndârjire privind crucea Mântuitorului de pe Sfânta Masă.

Când Patriarhul rostea ”Hristos a Înviat!”, mă întrebam: ”Oare crede că a Înviat sau spune doar pentru că așa e ritualul?” Mi-aș fi dorit să-l întreb, dar… cum mi-aș fi permis?… La priveghiul Patriarhului, când am ajuns să-i sărut mâna, i-am șoptit în gând: ”Preafericirea Voastră, să vă bucurați veșnic lângă Hristos cel Înviat!” Din acel an, din când în când, dar mai ales în noaptea de Înviere, mi-amintesc de acea întâmplare care m-a marcat pentru totdeauna.

 

La momentul la care mi-a povestit, l-am înțeles și nu prea pe starețul respectiv. Mă întrebam cum de a putut să-i bulverseze sufletul în așa fel o frământare a Patriarhului care… poate… trecea printr-un moment greu al vieții sale, moment din cauza căruia îi scăzuse credința. Credința mea – a se citi habotnicie -, era mult prea puternică. Nu-mi putea fi clătinată de o astfel de povestire. Probabil că și acesta a fost motivul pentru care starețul respectiv a putut să-mi facă o astfel de destăinuire.

 

După ani și ani aveam să experimentez atât trauma starețului, cât și criza existențială a Patriarhului, la un nivel care m-ar fi putut duce la nebunie. La un moment dat voi vorbi despre acest subiect, pentru că… abia acum sunt pregătită să vorbesc despre cea mai neagră perioadă a vieții mele în care, după 20 de ani, am fost aruncată într-un gol existențial în care nu mai era nici măcar haos. Nu pierdeți această mărturisire! Cu siguranță, vă va cutremura.

 

În momentele acelea cumplite de gol în care nu mai simțeam nimic, în care nici în viață, nici în moarte nu mai găseam un refugiu și eu mi-am pus întrebarea dacă există Dumnezeu, dacă Hristos a Înviat… dacă… Și eu am experimentat la cote uriașe trauma lăsată de necredința celui care mă păstorise 20 de ani. Și zic bine că mă păstorise, pentru că eram ca un animal ținut în lesă și târât prin toate bisericile. Un animal căruia i se spunea când să mănânce, ce și cât să mănânce… până și cărțile pe care le citeam erau monitorizate, să nu cumva să ”scap” la vreo lectură ”vătămătoare pentru suflet”, dar… realitatea era alta. Să nu ”scap” la vreo lectură care m-ar fi putut trezi. Atenție! Nu mă constrângea, ci mai rău, mă convingea. Dacă m-ar fi constrâns, ar fi fost simplu, căci… pe mine dacă mă constrânge cineva, fac tocmai invers, chiar dacă nu aș fi vrut să fac așa.

 

În acele momente în care mă întrebam dacă Hristos a Înviat și când sufletul mi-era în iadul cel mai iad, m-am gândit că… dacă Hristos nu ar fi Înviat, ar fi fost nevoie de o poveste despre Învierea lui, numai pentru mesajul adus după Înviere.

 

”Dar când mergeau ele să vestească ucenicilor, iată Iisus le-a întâmpinat, zicând: Bucuraţi-vă! Iar ele, apropiindu-se, au cuprins picioarele Lui şi I s-au închinat.”[1]

 

Hristos a Înviat pentru a ne spune/ reaminti că, în călătoria noastră pe Pământ, este esențial să învățăm să ne bucurăm, căci bucuria cuprinde și iubirea, iar iubirea le cuprinde pe toate cele bune și înălțătoare.

 

De la acest gând a început reașezarea vieții mele în firescul ei, în libertatea de a alege, care este un drept divin.

 

Așa că… prieteni și neprieteni… ”Bucuraţi-vă!” Acesta a fost mesajul Mântuitorului după Înviere: ”Bucuraţi-vă!”, nu pocăiți-vă, nu umiliți-vă, nu plângeți-vă păcatele, nu anulați-vă libertatea, nu târâți-vă pe la picioarele falșilor ”învățători”, ci: Bucuraţi-vă!

 

Să fim fericiți de sărbătorile minunate!

Hristos a Înviat!

Bucuraţi-vă!     

[1] Matei, 28:9

 

Postat de Mihaela Ion in Adevărata Ortodoxie, Amintiri, 0 comentarii

Cre(ș)tini mincinoși…

Vâlvă mare pe internet… după cum vedeți…

Părintele Constantin Sturzu, purtătorul de cuvânt al Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, dezminte!

Iată!

Circulă această informație pe internet. Nu este adevărat, noi nu avem la Catedrala Mitropolitană sau la paraclis o astfel de icoană. Poate e din altă parte. – Constantin Sturzu

 

 

Postat de Mihaela Ion in Adevărata Ortodoxie, 0 comentarii

O sinteză pentru omul grăbit – IPS Calinic al Sucevei și Rădăuților

IPS Calinic – ierarhul care seamănă cu Sfântul Voievod Ștefan cel Mare… și poate nu întâmplător…

Aseară vorbeam cu Leonard Coca despre IPS Calinic, despre predica deosebită pe care a rostit-o, despre OMUL care înnobilează funcția.

La un moment dat, Leonard mi-a zis că, noul Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților, îi dă un sentiment  de veșnicie, că îl duce în contextul veșniciei… Și da, are dreptate!

Ascultați predica Înaltpreasfințitului – o adevărată încântare.

”Atât sfârșitul pământesc al Maicii Domnului, cât și pururea-fecioria Maicii Domnului, iubiți credincioși, rămân taine încă nerevelate în complexitatea lor minții omenești; și fiind taine, aș spune împreună cu poetul: «eu nu strivesc corola de minuni a lumii și nu ucid cu mintea-mi tainele ce se ascund în flori, în ochi, pe buze ori în morminte».” – IPS Calinic

Cine este noul Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților?

Postat de Mihaela Ion in Adevărata Ortodoxie, 0 comentarii