Adevărata Ortodoxie

Peste pământul sub care te-ai ascuns… plouă…

Obștea Mănăstirii Radu Vodă, într-o mare discreție, a făcut parastasul de 40 de zile pentru fratele lor drag – monahul Pangratie.

Coincidență sau nu, după înmormântarea Părintelui Pangratie, a început să plouă… și a plouat, fără întrerupere, mai mult de 40 de zile… Ploaia… nu i-a ținut departe pe cei care au vrut să vină la mormântul bunului Părinte… Și au venit… și vin… vin să-i aprindă o lumânare Părintelui tânăr și bun.

Într-o seară, printre stropii grăbiți ai ploii, o femeie în vârstă, îmbrăcată în haine cernite, s-a apropiat de mormânt. Avea în mâini un buchet de trandafiri stropiți cu lacrimile cerului și o candelă. A pus trandafirii la piciorul crucii și aprinzând candela a șoptit:

-Peste pământul sub care te-ai ascuns… plouă…

Și ploua… ca-ntr-o simfonie a durerii…

După ce am publicat cele două articole dedicate monahului Pangratie, am primit o mulțime de mesaje de la oameni care l-au cunoscut, dar și de la cei care nu l-au cunoscut.

Cineva mi-a spus că… nu l-a văzut niciodată, nu știa de existența sfinției sale, dar citind articolele, nu doar că îl simte aproape, dar și simte că îl cunoaște de când lumea.

Altcineva mi-a spus că Părintele Pangratie face parte din taina sufletului ei; altcineva, care l-a cunoscut, a spus că e atât de îndurerată încât ar vrea să spună multe despre Părinte, dar nu poate. Acestea sunt doar câteva exemple. Mesajele… nu le voi publica. Dacă persoanele respective nu au dorit să scrie public, le voi respecta dorința.

Printre mesajele primite pe chat, pe email sau prin sms, Dumitrache Alina Mihaela, un suflet greu încercat, a dorit să-i public amintirile pe care le are în legătură cu Părintele Pangratie.

Și cum, pe blogul meu, acord spațiu celor cu sufletul curat, Alina are și ea locul ei… aici.  

 

Avea doar 11 ani…

Alina își amintește:

„Prima dată când am ajuns la Mănăstirea Radu Vodă eram mică, eram în clasa a V- a.

În anul 2004, părinții mei s-au cununat religios la Mănăstire. În timpul slujbei mă uitam numai la sfinții pictați pe pereții mănăstirii. Simțeam că mă atrage ceva, nu știam ce, pentru că eram prea mică.

La un an după nuntă, în 2005, m-am întors la Mănăstire cerând binecuvântare să ajut și eu la curățenie. Părintele  Stareț mi-a zâmbit și mi-a pus mâna pe cap.

Eram bucuroasă că Părintele mă privise cu blândețe. Asta mi-a dat curaj să mă apropii de toate doamnele acelea care făceau curățenie la acea vreme în Mănăstire.  

Stând pe lângă ele, tot vedeam că părinții vorbeau foarte frumos cu doamnele acelea. Mi-am zis: ia uite ce frumos! Aș vrea să fiu și eu așa, dar cred că părinții aceștia nu o să țină niciodată la mine.

M-am rugat foarte mult să fiu și eu ca doamnele acelea și n-a trecut mult timp și părinții au început să vorbească și cu mine.”

 

Unchiul Pangratie

 „Prima dată când l-am văzut pe Părintele Pangratie era la raclă. Abia ajunsesem la mănăstire. După un timp, a plecat la magazinul din apropiere și s-a întors cam îngândurat.    

-Sărut mâna, Părinte! Ce faceți? i-am zis deși nu-l cunoșteam, dar simțeam că e un om bun.

-Am fost până la magazin și nu am găsit ce căutam.

-Dati-mi mie banii și merg eu și vă cumpăr, dacă vreți.

-Sigur. Mulțumesc!

Mi-a dat banii și am fost până la Timpuri Noi. Am găsit ce căutam. Când m-am întors și a văzut cumpărăturile, a fost foarte bucuros.

De atunci, în fiecare zi când veneam la curățenie, tot timpul stăteam la raclă cu unchiul Pangratie.

Cum am început să îi spun unchiul Pangratie?

Tot stând cu Părintele la raclă, i-am zis într-o zi:

-Părinte, pot să vă spun și eu ceva?  

-Da. Sigur. Spune!

-Părinte… eu țin mult la dumneavoastră. Ca la un unchi. Pot să vă spun unchiul Pangratie?

El mi-a spus că da. Că dacă simt să-i spun, nu are de ce să se supere…

 

La un pas de moarte…

Zilele treceau și Părintele Pangratie își intrase bine în rolul de unchi. Avea grijă de Alina. Îi făcea pachețel pentru școală, o chema la masă, la trapeza mirenilor, se îngrijea de sufletul ei, vorbea cu ea, o ajuta ori de câte ori avea nevoie.

Dar… într-o zi… bucuria Alinei de a fi lângă racla cu moaștele Sfântului Nectarie, lângă unchiul Pangratie și lângă părinții din Mănăstirea Radu Vodă, a fost spulberată.

Avea 23 de ani când… într-o dimineață… nu s-a mai putut ridica din pat. Făcuse un accident vascular cerebral. Părinții au chemat ambulanța, iar medicii s-au luptat pentru viața ei. Făcuse pareză pe partea dreaptă și vorbea foarte greu.

La o săptămână după internarea în spital, 10 preoți, de la Mănăstirea Radu Vodă, au fost să o viziteze. Alina… când i-a văzut… a început să plângă.  Atunci… și-a dat seama… ce suflete minunate au acei preoți, care… prin prezența lor… i-a dat putere să lupte. 

Au urmat 8 ani de recuperare. 8 ani în care Alina nu a mai putut merge la Mănăstirea Radu Vodă, dar era tot timpul cu gândul la Sfântul Nectarie și la Părinții de la mănăstire, care nu au abandonat-o nicio clipă.

După 8 ani, mai precis în anul 2019, s-a întors la mănăstirea în care crescuse și de care o legau atâtea amintiri. Pe unchiul ei drag, privindu-l cu atenție, îl găsise foarte schimbat. Se maturizase, dar îi rămăsese aceeași privire blândă și același glas care îi alina sufletul.

Anul trecut, de Crăciun, Alina a cumpărat niște daruri pentru unghiul Pangratie, printre care și un glob cu un Moș Crăciun, glob care avea să se întoarcă în casa ei, după plecarea Părintelui din această lume. Globul dat în dar, se întorcea ca amintire și binecuvântare alături de o icoană și niște metanii care au aparținut Părintelui.

Cei care au fost foarte apropiați de bunul Părinte, i-au spus Părintelui Stareț că ar dori și ei ceva de la Părintele lor drag, fie și o iconiță sau orice obiect cât de neînsemnat care a aparținut Părintelui. Părintele Stareț, înțelegând iubirea celor care i-au fost alături, le-a îndeplinit dorința.

7 mai a.c… a fost ultima zi în care Alina s-a întâlnit cu unchiul ei… Era vesel, au vorbit, s-au bucurat împreună… neștiind că va fi pentru ultima dată…

Părintele a plecat din lumea aceasta… dar amintirea lui a rămas, au rămas faptele lui bune și iubirea… iubirea… pe care nici măcar moartea nu o poate fura.

Alina merge zilnic la mormânt și vorbește cu Părintele. Îi vorbește ca și cum ar fi viu… Și… parcă… Părintele îi răspunde…

Amintirile Alinei sunt multe… Am selectat doar câteva… pentru voi… Celelalte rămân în sufletul ei… ca bucurii nemărginite…

                                               *** 

Mâine… articolul promis: 15 ani închis într-un beci”.

                                                 ***

Icoana, metaniile și globul cu Moș Crăciun… din casa Alinei… părți ale poveștii… despre unchiul Pangratie…

 

Chilia monahului Pangratie – taina celor 5 candele

Postat de Mihaela Ion in Adevărata Ortodoxie, 3 comentarii

Chilia monahului Pangratie – taina celor 5 candele

12 mai 2021, ora 3.30-4.00… Aripa morții l-a trecut pe monahul Pangratie… dintr-o viață… într-o altă viață…

L-a iubit atât de mult pe Hristos încât a plecat… la vârsta de 33 de ani. Oare… întâmplător?!? Nu… Toate au un rost în această lume.

Articolul ”A plecat… la vârsta Mântuitorului…”, inițial… am vrut să fie un articol despre un anume monah Pangratie, nu am vrut să specific nici mănăstirea și nici numele Părintelui Stareț, deși erau unele elemente care duceau către Mănăstirea Radu Vodă… pe care le puteau identifica doar cei care au trecut măcar o dată prin acea mănăstire. Dar… la mai puțin de o oră de la publicarea articolului… am început să primesc întrebarea: ”La ce mănăstire a viețuit?” Văzând dorința sinceră, a unora dintre voi, de a afla mai multe, nu doar că am răspuns, dar am și inserat informația în articol.

                                           * * *

Astăzi… chilia bunului monah, de la Mănăstirea Radu Vodă, este sigilată, așa după cum prevede rânduiala monahală. Cele 5 candele… probabil… s-au stins… doar becul mai luminează chilia în care sufletul monahului Pangratie a scris atâtea povești, a definit atâtea stări și… mai presus de toate… și-a dezbrăcat haina trupului lăsându-și sufletul să zboare către Casa Cerească.

A lăsat multă durere în urmă, multă suferință, multe lacrimi…

În biserică… locul său e liber… La trapeză… doar amintirea pașilor săi mai răsună în gândurile fraților îndurerați. Amprentele nevăzute ale mâinilor sale mai sunt încă pe vesela și pe tacâmurile de la bucătărie…

Deși părinții din mănăstire știu că a fost doar o trecere și că viața continuă dincolo de moarte… le e greu… pentru că… l-au pierdut pe omul păcii…

Am amintit de cele 5 candele din chilia bunului monah. Sigur că vă întrebați: de ce 5 candele aprinse într-o chilie? Și poate vă mai întrebați: de când ținea monahul Pangratie 5 candele în cămăruța lui? Încă de la intrarea sa în mănăstire. Adică… de 15 ani…

15 ani, seară de seară, după ce ajungea la chilie, cu oboseala adunată de peste zi, aprindea și îngrijea 5 candele. Chilia sa, 24 din 24, era luminată de flăcările molcome ale fitilelor care se ”hrăneau” din untdelemnul pus cu atâta dragoste… de blândul monah. Făcuse un legământ încă din prima zi în care trecuse pragul modestei sale chilii.

Taina celor 5 candele avea să i-o destăinuie, într-o seară, Părintelui Stareț, Nectarie Șofelea. În Cuvântul său rostit în ziua înmormântării bunului monah… a spus că:

”Avea în cameră, în permanență, 5 candele aprinse: pentru Sfânta Treime, pentru Iisus Hristos, pentru Maica Domnului, pentru Sfântul ocrotitor și pentru toți sfinții. Deși i-am spus că-i e greu și că ar fi bine să păstreze o singură candelă, spunea că nu-i e greu, că are grijă cu multă dragoste și cu multă bucurie. Când a plecat din această lume… candelele erau aprinse… ardeau… luminându-i calea către Împărăția Cerurilor.”    

 Părintele Stareț a mai vorbit și despre alte calități ale monahului Pangratie:

”15 ani a viețuit în această mănăstire. Abia împlinise 18 ani când a luat hotărârea să se dedice vieții monahale. Deși venea din rândul celorlalți tineri, la o vârstă dificilă, a fost întotdeauna supus. L-a slujit pe Dumnezeu, a slujit fraților din mănăstire, dar și celor care veneau și mâncau la trapeza mănăstirii. Era un om calm, modest și plin de iubire. În cei 15 ani, nu mi-a ieșit niciodată din cuvânt, niciodată nu a spus nu. Întotdeauna se străduia să împlinească ce i se cerea…

Dincolo de ajutorul, la propriu, în mănăstire, ne va lipsi prin felul lui de a fi, prin felul de a vorbi… De când a venit la mănăstire, nu s-a certat cu nimeni, niciodată. Dacă cel de lângă el greșea, el răbda… Și răbda nu cu acea suferință pătimașă, ci cu acel gând duhovnicesc, pe care mulți dintre noi nu-l avem, că este omul într-o ispită… … …

Nu avea vreun gând de răutate, de dispreț, de ură… Avea numai gânduri de compasiune, de înțelegere și de răbdare…

A fost statornic și s-a identificat cu locul acesta. Pentru el… la mănăstire era acasă, dar era foarte atent și cu părinții trupești. Părintele era o persoană grijulie, sensibilă…

De când a intrat pe poarta acestei mănăstiri, și-a dorit să fie doar monah. Și a plecat din această lume ca un adevărat monah, cu candelele aprinse, în pace…”

Am extras câteva fragmente din Cuvântul Părintelui Stareț…, dar nu pot descrie starea pe care a transmis-o.

Deși am atât în format video, cât și în format audio, Cuvântul rostit de Părintele Stareț, nu le pot face publice pentru că nu am acordul Părintelui. Am insistat să-mi permită să-l fac public măcar pe cel în format audio. Nu l-am putut convinge. De ce nu-mi permite? Pentru că a rostit cuvintele de despărțire… plângând… și nu vrea să fie văzut sau auzit – la nivelul în care s-ar putea în mediul online-, într-o astfel de stare. Au mai înregistrat și alții Cuvântul sfinției sale și probabil că l-au postat fără să-i ceară acordul. Așa ceva… nu se face. Când un om se află într-o stare delicată, fie din punct de vedere fizic, fie emoțional, este moral să fie întrebat dacă dorește o expunere într-o așa stare.

La înmormântarea monahului Pangratie și nu numai, nu a fost doar o mare de flori, ci și o mare de lacrimi. Toți viețuitorii mănăstirii au plâns, toți credincioșii prezenți… Parcă și păsările ciripeau a jale.    

Din ziua în care bunul monah a plecat din această lume, părinții din mănăstire îi pregăteau cele necesare înmormântării… plângând. Și vă spun… ca una care știe…

Cei care nu ați văzut postarea de pe pagina de Facebook a mănăstirii, o puteți vedea și aici.

Iată! Cuvinte simple, aproape seci. Nu au spus nici când va fi înmormântat, nici unde. Nu au transmis, în direct, înmormântarea pe Facebook și nu au postat nici măcar secvențe. Nu și-au afișat suferința pe rețelele de socializare și nici lacrimile… Și-au purtat durerea cu demnitate, pentru că… 

… iar la Mănăstirea Radu Vodă… sunt suflete mari.

Poate unii dintre ”Înalți” iau exemplu de la acești călugări, poate învață smerenia și nu se mai strâmbă, când văd o cameră, mimând plânsul. Ba, mai mult, unul ”Înalt”, dar… de fapt… mic, foarte mic la propriu și la figurat… spune… cât a mai plâns el…: ”am plâns de mila credincioșilor”, dar el nu are nicio treabă nici cu mila, nici cu bieții credincioși. El este într-o relație de nezdruncinat cu… mândria și cu mărirea.

Deși viețuitorii Mănăstirii Radu Vodă și-au dorit să-și înmormânteze fratele ca în intimitatea unei familii, la înmormântarea bunului monah au fost: 20 de preoți, 6 diaconi, în mijlocul cărora a fost Preasfințitul Timotei Prahoveanul și peste 300 de credincioși.

După înmormântare… a început pelerinajul la mormântul Părintelui Pangratie. Au venit și vin oameni care nici măcar nu știau de existența sfinției sale… până la plecarea din această lume. Întrebați: de ce vin dacă nici măcar nu l-au cunoscut? Răspunsul a fost… invariabil:

-Am auzit că a murit un Părinte tânăr și bun.

Tânăr și BUN… Acest răspuns… mi-a confirmat (a câta oară?!?), că oamenii au o nevoie organică de alți oameni buni… vii sau morți…

Întorcându-ne la povestea celor 5 candele din chilia Părintelui Pangratie, vorbeam cu prietenii mei și le spuneam (acum vă spun și vouă) că… în fața unui om cu o astfel de credință, chiar dacă ar crede într-o iluzie, într-un pom, într-o piatră… oricând m-aș înclina.

 15 ani, zi de zi, a aprins 5 candele: pentru Sfânta Treime, pentru Iisus Hristos, pentru Maica Domnului, pentru Sfântul ocrotitor și pentru toți sfinții.

15 ani… din ziua în care a intrat în mănăstire, până în ziua plecării sale din această lume… Câtă credință! Câtă perseverență! Câtă iubire!

Acum… candelele aprinse de monahul Pangratie… aici… pe Pământ… s-au mutat în cer și se hrănesc din Lumina cea neînserată.

A plecat… la vârsta Mântuitorului…

 

 

 

 

 

Postat de Mihaela Ion in Adevărata Ortodoxie, Amintiri, 3 comentarii

A plecat… la vârsta Mântuitorului…

Miercuri, 12 mai 2021, ora 3.30-4.00… când zorii zilei nu apăruseră încă… monahul Pangratie, viețuitor al Mănăstirii Radu Vodă,  în negura mută a nopții, și-a luat bagajul sufletului și… a plecat… A plecat… la vârsta Mântuitorului – 33 de ani.

Nimic nu anunța această tragedie. Seara, vorbise cu frații săi din mănăstire, vorbise cu Părintele Stareț, de la care luase și binecuvântare, fiind… de altfel… și ultimul care l-a văzut în viață. Era bine. I-a spus Părintelui Stareț că merge să se odihnească și că se vor vedea în ziua următoare, la slujbă. Dar… în ziua următoare… sufletul monahului Pangratie avea să fie deja în cer…

Noaptea… când doar îngerii mai zburau prin mănăstire… inima monahului Pangratie… s-a oprit. În zborul lor, îngerii l-au luat de mâna sufletului și l-au condus către poarta cerului.

Părintele Stareț, dar și părinții mănăstirii au observat că nu fusese la slujbă. Au crezut că era prea obosit și… nefiind de rând la trapeză (căci ascultarea lui era să pregătească masa pentru frații săi), a preferat să se odihnească mai mult.

Părinții s-au alertat când au văzut că nu a venit nici la masă și că nici nu răspundea la telefon. Câțiva călugări, însoțiți de Părintele Stareț, au mers la chilia blândului monah. Au bătut în ușă, la început mai încet, apoi din ce în ce mai tare… Nici un răspuns…  

Părintele Stareț a luat hotărârea să spargă ușa. Inimile celor prezenți au început să bată cu putere. Indiciile existente conturaseră deja iminența unei tragedii.

Fiecare lovitură în ușă era o lovitură dureroasă în sufletele celor prezenți. Deși toți presimțeau că dincolo de ușă, bunul lor frate, va fi găsit fără viață, încercau să spere că… nu va fi așa.

Pe călugărul care a lovit primul în ușă, după câteva încercări de a forța yala, le-au părăsit puterile și s-a sprijinit de perete. A continuat un alt părinte. După câteva lovituri, ușa a cedat. Bunul monah Pangratie era în pat, cu fața în jos, avea picioarele învinețite și nicio urmă de viață în trupul său.

Părinții prezenți au început să plângă… Era prea tânăr, prea bun și prea călugăr… pentru a pleca așa… pe neașteptate…

Au avut nevoie de minute în șir să accepte, să înceapă se se organizeze cumva, să cheme autoritățile, să… să… să stăpânească durerea care le sfâșia sufletele.

După ce au început să se organizeze cumva, m-a sunat un preot și… în stare de șoc fiind… mi-a spus tremurând:

-A plecat Pangratie…

-Unde? A plecat din mănăstire? am întrebat bulversată știind că monahul Pangratie venise la mănăstire din convingere.

-Nu… mi-a răspuns tulburat. A plecat de tot… Ne-a părăsit.

Era atât de îndurerat încât nu putea să rostească: a murit.

-Adică… a murit? am întrebat șocată și eu.

-Da, mi-a zis și a început să-mi povestească.

După vreo 30 de minute, m-a sunat o cunoștință care se afla la mănăstire în acel moment. Plângând… mi-a spus același lucru.

L-aș fi sunat pe Părintele Stareț să-l întreb, dar… nu am mai îndrăznit să-l deranjez și eu. I-am dat un sms în care l-am întrebat dacă e adevărat ce am auzit. Parcă tot aș fi vrut să spună că nu-i adevărat.

După vreo oră, mi-a răspuns sec, tot printr-un sms: ”Da. E adevărat.”

Deși nu am fost apropiată de monahul Pangratie, am început să-mi amintesc de el, în diverse ipostaze. ”Îl vedeam” la slujbe, prin curtea mănăstirii, prin grădina mănăstirii, ducând diverse alimente la trapeză, ”vedeam” secvențe din serile în care stătea gânditor pe o bancă retrasă…

Nu am încercat să mă apropii de el pentru că-mi era clar că era un tânăr introvertit… Pășea prin curtea mănăstirii ”în șoaptă”, dacă s-ar fi putut, s-ar fi făcut nevăzut. Nu voia să deranjeze pe nimeni, nu voia să invadeze spațiul nimănui…

Se vedea că iubea mult mănăstirea, iubea enorm locul acela, își iubea frații, îl iubea și îl respecta pe Părintele Stareț…

Într-o seară, după slujbă, m-am așezat pe o bancă de lângă clopotniță. La un moment dat, Părintele Pangratie a ieșit din reședința Arhiepiscopului Varsanufie ( episcop atunci, fiind și cel care l-a călugărit), s-a oprit pentru o clipă în fața bisericii, s-a închinat și a zâmbit. Atunci… a fost pentru prima și ultima data când l-am văzut pe monahul Pangratie… zâmbind. Probabil era un om care zâmbea foarte rar, dar care purta zâmbetul lui Dumnezeu în inima sa…

Amintirile despre monahul Pangratie se tot perindau una după alta. Am crezut că se întâmplă asta din cauza neașteptatei vești și că, după ce mă voi obișnui cu gândul, vor dispărea.

N-a fost deloc așa, de la o oră la alta nu doar amintirile nu-mi dădeau pace, ba, mai mult, simțeam un soi de apăsare interioară, un fel de datorie de care trebuia să mă achit.

Aceeași stare și a doua zi, și a treia și după înmormântare. Nu înțelegeam de ce… de ce simt așa… din moment ce nu fusesem apropiată de monahul Pangratie.

Ziua înmormântării trecuse… Noaptea își coborâse aripile peste mănăstire și peste mormântul proaspăt închis. Candelele ardeau pe lângă muntele de flori…

Treceau minutele, orele…

O bătrână, cu pașii grei, s-a apropiat de mormânt. Avea în mâini un buchet de flori și o candelă deja aprinsă. S-a aplecat cu pioșenie și a pus florile lângă marea de flori, iar candela… lângă celelalte lacrimi de lumină…

-Unde ești… Părinte Pangratie? a șoptit… plângând…

Un glas venit parcă de nicăieri și totuși de pretutindeni… i-a răspuns:

-Acolo… unde cântă îngerii!

În acel moment am înțeles de ce aveam o astfel de stare… Am înțeles ce trebuia să fac… Să scriu… Și… Iată… Am scris… dar… nu tot…

Joi, 20 mai a.c. – Chilia monahului Pangratie – taina celor 5 candele… 

Să te bucuri pururi… de mângâierea bunului Dumnezeu… Părinte Pangratie!

 

 

Postat de Mihaela Ion in Adevărata Ortodoxie, Amintiri, 3 comentarii

Învierea lui Hristos – o poveste?

 

Într-o sâmbătă… Într-un an… Patriarhul Iustin Moisescu a dorit să meargă la o mănăstire din Arhiepiscopia Bucureștilor și să slujească acolo în noaptea de Înviere.

 

Mănăstirea fiind înconjurată de un peisaj de poveste, s-a plimbat alături de starețul mănăstirii admirând, mai mult în tăcere, ”curgerea” naturii…

 

Pe seară s-a retras în apartamentul pregătit în clădirea stăreției pentru a se odihni puțin.

 

-Ne vedem aici, pe hol, la ora 23.30, i-a spus starețului înainte de a intra în apartamentul patriarhal.

 

Starețul a încuviințat sărutându-i mâna și s-a retras și el la stăreție, în chilia sa, care era la un apartament distanță de apartamentul Patriarhului.

 

După orele de odihnă sau de gânduri și stări înainte de Înviere, pe la ora 23.20, starețul a vrut să meargă pe hol pentru a-l aștepta pe Patriarh, așa cum se și cuvenea. În momentul în care s-a apropiat de ușă, a zărit prin geamul mat silueta Patriarhului care se plimba pe hol. Pașii îi erau înceți, ca o șoaptă blândă. S-a oprit. Nu știa ce să facă. Să iasă, să mai aștepte? Să bată la ușa din interior?… s-a gândit și la asta, dar i se părea… totuși… penibil. A mai așteptat puțin, sperând că Patriarhul va mai intra în apartament.

 

În timp ce starețul nu știa ce să facă, l-a văzut pe Patriarh oprindu-se în dreptul ferestrei. Și-a prins mâinile la spate, a privit câteva secunde, apoi a spus:

 

 -În definitiv… pe Hristos… mulți L-au văzut răstignit, L-au văzut murind, L-au văzut îngropat, dar nimeni nu L-a văzut înviind…

Starețul a tresărit. ”Dar L-a văzut Înviat”, și-a spus starețul în gând. ”Patriarhul meu se îndoiește de Învierea Mântuitorului?”, a continuat să se întrebe.

 

Cu sufletul cutremurat, a întredeschis ușa și a întrebat șoptind dacă deranjează.

 

-Nu. Nu mă deranjezi. Vino! Am ieșit mai devreme să admir priveliștea asta minunată.

 

-Și eu sunt de câteva minute la ușă, dar n-am îndrăznit să o deschid. Acum, văzând că e târziu, mi-am făcut curaj.

 

-Cheamă-l pe diacon să-mi ia veșmintele și hai să mergem la biserică, a spus Patriarhul plimbându-se cu mâinile la spate.

 

Starețul a bătut la ușa diaconului, i-a transmis mesajul Patriarhului, după care au plecat împreună la biserică.

 

-Slujba din noaptea aceea, pentru mine, a fost una dintre cele mai speciale slujbe de Înviere, a continuat să-mi povestească. Ispita de a-i auzi șoaptele Patriarhului îmi înfipsese un ghimpe în inimă, care, cu toată lupta mea de a-l îndepărta, se încăpățâna să rămână. ”Și dacă totuși Iisus n-a Înviat și arătarea Lui a fost o himeră?” Întrebarea asta îmi izbea cu violență mai întâi gândul, apoi sufletul. ”Hristos a Înviat! A Înviat… sigur, altfel viața noastră n-ar mai avea sens”, îmi repetam cu îndârjire privind crucea Mântuitorului de pe Sfânta Masă.

Când Patriarhul rostea ”Hristos a Înviat!”, mă întrebam: ”Oare crede că a Înviat sau spune doar pentru că așa e ritualul?” Mi-aș fi dorit să-l întreb, dar… cum mi-aș fi permis?… La priveghiul Patriarhului, când am ajuns să-i sărut mâna, i-am șoptit în gând: ”Preafericirea Voastră, să vă bucurați veșnic lângă Hristos cel Înviat!” Din acel an, din când în când, dar mai ales în noaptea de Înviere, mi-amintesc de acea întâmplare care m-a marcat pentru totdeauna.

 

La momentul la care mi-a povestit, l-am înțeles și nu prea pe starețul respectiv. Mă întrebam cum de a putut să-i bulverseze sufletul în așa fel o frământare a Patriarhului care… poate… trecea printr-un moment greu al vieții sale, moment din cauza căruia îi scăzuse credința. Credința mea – a se citi habotnicie -, era mult prea puternică. Nu-mi putea fi clătinată de o astfel de povestire. Probabil că și acesta a fost motivul pentru care starețul respectiv a putut să-mi facă o astfel de destăinuire.

 

După ani și ani aveam să experimentez atât trauma starețului, cât și criza existențială a Patriarhului, la un nivel care m-ar fi putut duce la nebunie. La un moment dat voi vorbi despre acest subiect, pentru că… abia acum sunt pregătită să vorbesc despre cea mai neagră perioadă a vieții mele în care, după 20 de ani, am fost aruncată într-un gol existențial în care nu mai era nici măcar haos. Nu pierdeți această mărturisire! Cu siguranță, vă va cutremura.

 

În momentele acelea cumplite de gol în care nu mai simțeam nimic, în care nici în viață, nici în moarte nu mai găseam un refugiu și eu mi-am pus întrebarea dacă există Dumnezeu, dacă Hristos a Înviat… dacă… Și eu am experimentat la cote uriașe trauma lăsată de necredința celui care mă păstorise 20 de ani. Și zic bine că mă păstorise, pentru că eram ca un animal ținut în lesă și târât prin toate bisericile. Un animal căruia i se spunea când să mănânce, ce și cât să mănânce… până și cărțile pe care le citeam erau monitorizate, să nu cumva să ”scap” la vreo lectură ”vătămătoare pentru suflet”, dar… realitatea era alta. Să nu ”scap” la vreo lectură care m-ar fi putut trezi. Atenție! Nu mă constrângea, ci mai rău, mă convingea. Dacă m-ar fi constrâns, ar fi fost simplu, căci… pe mine dacă mă constrânge cineva, fac tocmai invers, chiar dacă nu aș fi vrut să fac așa.

 

În acele momente în care mă întrebam dacă Hristos a Înviat și când sufletul mi-era în iadul cel mai iad, m-am gândit că… dacă Hristos nu ar fi Înviat, ar fi fost nevoie de o poveste despre Învierea lui, numai pentru mesajul adus după Înviere.

 

”Dar când mergeau ele să vestească ucenicilor, iată Iisus le-a întâmpinat, zicând: Bucuraţi-vă! Iar ele, apropiindu-se, au cuprins picioarele Lui şi I s-au închinat.”[1]

 

Hristos a Înviat pentru a ne spune/ reaminti că, în călătoria noastră pe Pământ, este esențial să învățăm să ne bucurăm, căci bucuria cuprinde și iubirea, iar iubirea le cuprinde pe toate cele bune și înălțătoare.

 

De la acest gând a început reașezarea vieții mele în firescul ei, în libertatea de a alege, care este un drept divin.

 

Așa că… prieteni și neprieteni… ”Bucuraţi-vă!” Acesta a fost mesajul Mântuitorului după Înviere: ”Bucuraţi-vă!”, nu pocăiți-vă, nu umiliți-vă, nu plângeți-vă păcatele, nu anulați-vă libertatea, nu târâți-vă pe la picioarele falșilor ”învățători”, ci: Bucuraţi-vă!

 

Să fim fericiți de sărbătorile minunate!

Hristos a Înviat!

Bucuraţi-vă!     

[1] Matei, 28:9

 

Postat de Mihaela Ion in Adevărata Ortodoxie, Amintiri, 0 comentarii