Când iertarea e călcată în picioare

M-am tot gândit de ce nu se mai termină povestea cu fostul meu duhovnic, de ce sunt în continuare jignită, acuzată etc. Pt că am făcut ceea ce nici Dumnezeu nu face: l-am iertat fără să-și ceară iertare. Nici măcar Dumnezeu nu iartă din oficiu. Ne iartă doar dacă ne cerem iertare, dacă regretăm ce am făcut, dacă avem dorință de îndreptare, dacă nu, ne dă lecții până la lecția finală – iadul.

Fostul meu duhovnic a avut la dispoziție doi ani în care să dea un semn că regretă pt că a făcut ce a făcut la adresa mea și nu doar că nu regretă, dar continuă să mă lovească. Măcar dacă s-ar fi oprit, dar… nu. Nu se oprește. Mă consideră vinovată pt că, aflând cine este de fapt, ”l-am coborât în conștiința mea.”

V-am mai promis o postare în legătură cu acest subiect. Sper să o pot scrie mâine și tot mâine voi posta niște stenograme, pe care, sinceră să fiu, nici nu le-aș posta, atât sunt de înfiorătoare, și… țineți cont, sunt dintre cele mai ”blânde”.

Pt faptul că, dacă am iertat și am tăcut, am dat ”dovadă de prostie infantilă”, iată că m-am deșteptat :)) și voi spune tot.

Cine a zis că dacă ești bun, ești considerat prost, a avut mare dreptate.

 

Plăceri interzise?

Slugile Arhiepiscopului Teodosie

1 comentariu

🤗🤗🤗🤗

Lasă un răspuns