Călătoria

Bucureşti. Gara de Nord. Urc în tren şi le spun:
,,nu, nu dansez pe bani, dar nici pe ritmuri impuse,
muzica există ca şi sufletul, pentru că doare,
câtă tulburare, atâta intuiţie…”
Am ajuns la vameşi, era Noaptea Învierii,
atunci m-am întâlnit cu ceea ce urma să îmi devină destin,
(se uita în ochii mei, să văd că mă vede)

am mai călătorit o zi şi o noapte,
inima mea, termometru în Siberia,
aşteptarea, năprasnică verticală la Ecuator.
ştiam, seducţia desfigureză şi trece,
cu Săgeta albastră,
până în călcâiul lui Ahile

în genunchi, cu fruntea la pământ, îţi spun,
câtă durere am uitat eu, tu nu vei trăi, niciodată.

îmi port spaimele în saci de plastic, preţul somnului chinuit,
este un bilet la clasa a II a,
decorul din geam aleargă cu tălpi muncite,
visul este sprijinit de geam, cu gura deschisă.
apoi, în sfîrşit, ultima gară.
am ajuns, mă aşteptai, te-am găsit,
şi de atunci te caut tot mai mult.

rapidul Bucureşti-Nicăieri
nu mai are întoarcere.

(Clara Mărgineanu, București, 2010)

Lasă un răspuns