Arhiereul – unealta demonului din umbră – 8

-Nu mai poooot… Doamne, nu mai pot… Te-am trădat și pe tine, am amăgit-o și pe ea… Nu mai pot îndrepta nimic… Ce să fac? Ce să mai fac acum? întreba înecat de lacrimi.

Copilul acela… pruncul Teodor, îl urmărea ca umbra… din  umbra morții… Probabil își cerea dreptul, dacă nu la viața pe care oricum nu i-o mai putea da înapoi, măcar la iubirea de care nu a avut parte… Chiar dacă iubirea ar fi fost tardivă, nu ar fi fost și inutilă. Copilul nu mai era… Viața îi fusese curmată brusc și nedrept, dar nevoia de iubire rămăsese și striga și de acolo, de pe tărâmul morții.

După zeci de ani, pruncul Teodor, avea să depășească teritoriul amintirilor Arhiereului și să apară în visul unei femei. Pruncul nedorit, apărea des, aproape noapte de noapte, conturând femeii un puzzle cu multe piese, pe care ea trebuia să le asambleze pentru a vedea tabloul complet. Acela a fost momentul în care Arhiereul a început să se teamă, nu doar de noapte, ci și de ziuă. O nouă zi putea să vină cu un nou vis al femeii, cu un nou amănunt despre copilul acela, de a cărui existență, ea nu doar că nu știa nimic, dar nici nu-și putea închipui.

Arhiereul, în genunchi fiind, și-a prins capul cu mâinile și a început să plângă înfundat. Nu mai spunea nimic, nu mai știa ce să spună… plângea doar, într-o disperare vecină cu nebunia… Între el și Teodor, pe lângă bariera morții, ierarhul ridicase un zid înalt și gros, o fortăreață care spera să-l apere de amintirea acelui copil. Cu cât încerca să ridice tot mai mult zidul, cu atât amintirea copilului era tot mai pregnantă.

Arhiereul îl îngropase cu zeci de ani în urmă, și de atunci tot încerca să-i îngroape și amintirea. Copilul acela nedorit, până și el, devenise o amenințare pentru imaginea pe care o avea. Ridicase zidul nemilos, de teamă, ca nu cumva să se afle vreodată că acel copil a existat. Alesese cea mai nepotrivită variantă, alegere care i-a pus jugul permanent al terorii. În loc să-și dorească să ascundă sau, dacă ar fi fost posibil, să șteargă din viața lui acea perioadă, ar fi ales să dărâme ”fortăreața” respingerii, și-ar fi găsit liniștea. Teama îi împietrise inima și nu mai avea puterea să se împace cu trecutul și cu pruncul care, și din lumea celor tăcuți, îi cerea iubirea… Ar fi fost suficient să-i spună: Teodor, iartă-mă! Iartă-mă că nu te-am dorit și că nu am știut să te iubesc… Aceste cuvinte ar fi spulberat zidul dintre el și copil, așa cum o rafală de vânt spulberă un castel de nisip.

Apoi, dacă în fiecare seară i-ar fi vorbit și i-ar fi spus că ar vrea să-l țină în brațe, să-i ofere tot ceea ce și-ar fi dorit el să aibă în copilărie, dacă și-ar fi cerut iertare și mamei copilului, Teodor s-ar fi retras în lumea lui, iar blestemul femeii s-ar fi risipit… Dar nu, Arhiereul fugea și fugind alergau după el amintirile ca niște bulgări de zăpadă, care rostogolindu-se deveneau tot mai amenințători.

Ierarhul, dezbrăcat de slava lumii, devenise omul apăsat de trecutul tenebros… În genunchi, cu fruntea lipită de covor, suspina fără încetare. Razele lunii picau pe pijamaua de mătase care strălucea peste trupul chircit al Arhiereului. Era singur, trist, îndurerat, obosit, speriat… era el, omul, plin de neputințe, de frustrări, de temeri… Din când în când se uita pe fereastră. Aștepta dimineața ca pe unica salvare. Și dimineața a venit. Și-a șters lacrimile, s-a pregătit în grabă și a plecat la birou. Funcția îl salva de el, slava deșartă îl făcea să creadă că e cineva, că e, de fapt, altcineva. După o noapte chinuitoare, neînvățând nimic din ceea ce i se întâmpla, avea să distrugă nu o viață, ci o familie, apoi alta… Urma ziua conferinței preoțești, ziua în care, prin mâna altuia secera fără milă speranțe și dreptul la o viață începută frumos.  

Va urma

Arhiereul – unealta demonului din umbră – 7

1 comentariu

Țurcanu Aurelia

Sunt in ceața totala.

Lasă un răspuns