Arhiereul – unealta demonului din umbră – 7

A intrat și ultimul credincios care aștepta la ușa Arhiereului. I-a vorbit despre situația grea pe care o avea, din punct de vedere financiar, a primit ajutor și a plecat. Biroul rămăsese pustiu, clădirea la fel. Șoferul îl aștepta afară. S-a îndreptat către fereastră și a oftat. Florile așezate pe pervaz păreau adormite. A trecut palma peste vârfurile lor și a închis fereastra. Liniștea începuse să-l înspăimânte… întunericul… Amenințat parcă de o forță nevăzută, a stins lumina și încuind ușile, s-a grăbit spre mașină.

-Mergem la masă, i-a zis șoferului ascunzându-și un oftat.

-Cum spuneți, i-a răspuns supus.

-După ce mâncăm, o să mergi la căminul preoțesc, la Vali. Maica va pregăti ceva și pentru el, a înșirat cuvintele mecanic.

L-ar fi chemat pe copil la masă, dar la vederea lui, mai ales seara, amintirile ar fi lovit și mai tare.

Când au ajuns la casa arhierească, totul era pregătit. Atât masa cât și pachetul pentru bietul copil. Arhiereul, cu privirea pierdută, a rostit rugăciunea, apoi a servit masa în tăcere. În tăcere a mâncat și șoferul. După masă, așa cum stabiliseră deja, șoferul a luat pachetul și a plecat spre căminul preoțesc, apoi și-a văzut de drum.  

Valeriu a fost foarte impresionat de gestul Arhiereului. Începuse să vadă în el, tatăl după care tânjise toată copilăria.

Rămas singur, ierarhul a îmbrăcat pijamaua sa de mătase. Doborât de oboseală, s-a prăbușit în lenjeriile scumpe. Înainte de a adormi, a văzut printre gene flacăra blândă a candelei. Peste icoana Mântuitorului era un joc de lumini și umbre… Când raza lunii se oglindea pe icoană, când flacăra candelei. A închis ochii ”pășind” pe tărâmul somnului. Peste puțin timp, a visat că era pe un câmp. Iarba era uscată, bătea vântul și norii se adunau. De niciunde, a apărut el… copilul acela… cu mânuțele întinse… Venea plângând către Arhiereu… Ierarhul a tresărit și s-a ridicat brusc din pat.

-Doamne, nu mai pot, a șoptit oftând. Nu mai pot, nu mai știu ce să fac…

Și-a pus coatele pe genunchi și și-a prins capul între palme. Strivea cu putere lacrimile între gene și se abținea să nu plângă. Întuneric era afară, întuneric și în sufletul lui… Și-a descheiat un nasture la cămașa de pijama și a pus palma pe piept, apoi pe umăr. Copilul acela, parcă se lipise de el, parcă își așezase capul pe umărul lui…

-Nu, nu, a șoptit disperat și a început să se plimbe prin cameră…

Ca și cum coșmarul nu ar fi fost de ajuns, i-au revenit în minte cuvintele femeii… ultimele ei cuvinte… blestemul…

-Trebuie să botez un copil, doi, trei, poate mă mai liniștesc, a spus oftând din adâncul sufletului…

S-a uitat la ceas. Era trecut de miezul nopții. Prea târziu pentru a chema pe cineva sub oricare pretext. Îi rămăsese varianta să înfrunte singur noaptea, care îl izbea nemiloasă cu tot felul de amintiri. A deschis fereastra și aprinzând o țigară, și-a pierdut privirea printre luminile orașului… niște licurici pe o mantie neagră. Îi venea să plângă și să fugă de… durerea din el. Erau prea multe și prea apăsătoare amintirile adunate în viața lui. A strivit țigara de pervaz și suflând peste scrumul rămas, a închis fereastra.

Candela ardea îndemnându-l parcă la rugăciune. Era prea zdrobit de durere și prea obosit… S-a așezat din nou pe pat și a ațipit. După câteva minute, a auzit parcă aievea glasul copilului aceluia: Ta-ta!

A sărit din pat și s-a prăbușit în fața icoanei Mântuitorului plângând în hohote…

Va urma

 

Arhiereul – unealta demonului din umbră – 6

1 comentariu

Țurcanu Aurelia

Nimic nu este mai dureros ca durerea altuia-te urmareste ca o umbra-

Lasă un răspuns