Arhiereul – unealta demonului din umbră – 14

Copilul s-a chircit și și-a ascuns mâinile în mânecile lungi ale pijamalei.

-Vali, dragul meu, de ce ești așa crispat? Dormi! Te țin în brațe ca pe un copilaș până dimineața. Relaxează-ți mânuțele și odihnește-te!

Tânărul nu a mai spus nimic. L-a lăsat pe Arhiereu să-i scoată pe rând mâinile din mâneci. După un timp, pe salteaua moale, amețit de emoții, dar și de mirosul proaspăt al lenjeriei de mătase, a adormit. Arhiereul s-a apropiat cu pieptul de spatele lui și l-a cuprins de mijloc. Tânărul începuse să respire relaxat semn că dormea profund.

Ierarhul îi asculta respirația și își mușca buzele. Prin întuneric răzbătea doar lumina difuză de la flacăra candelei. Chipurile din icoane își plecaseră parcă privirea să nu vadă acea apropiere nefirească și să nu ”audă” gândurile Arhiereului. Ierarhul a tresărit. Un fior nemilos i-a străbătut tot trupul. Și-a ținut respirația pentru a nu permite unui oftat adânc să iasă la suprafață. Încet, l-a apropiat și mai mult pe copil. Dintr-o dată i-au revenit din nou în minte: starețul, stăreția, masa îmbelșugată, lumina stinsă, lumânările aprinse, apoi stinse și ele, draperia trasă în grabă, prin care nu mai trecea nici lumina palidă a lunii… Noaptea, speranța, extazul, agonia, durerea… durerea… durerea… Și… dimineața aceea… altfel…

Pe fondul fierberii trupești și al amintirilor dureroase, a început să primească tot felul de sugestii demonice la adresa copilului. Tremurând, a coborât mâna pe coapsele tânărului, timp în care, băiatul a tresărit.

-S-a făcut dimineață? a întrebat nevinovat, crezând că Arhiereul l-a atins pentru a-l trezi.

-Nu, copilaș frumos. Dormi! Era să cazi din pat și te-am tras de pe margine.

-Vă mulțumesc, a spus cu vocea lui suavă. Pot să mai dorm puțin?

-Sigur. Dormi. Eu îți veghez somnul.

-Dar Preasfinția Voastră nu dormiți?

-O să dorm și eu. Mai priveghez puțin și mă mai rog pentru tine.

-Vă mulțumesc! Sunteți atât de bun, a zis și s-a lăsat din nou îmbrățișat de ierarh.

Copilul a adormit relativ repede. Apropierea de trupul firav al copilului îl făcuse pe ierarh să atragă peste el tot iadul. Într-o învălmășeală de nedescris se năpustiseră asupra lui dorințe, pofte, revolte, amintiri dureroase, furii, stări înnebunitoare. Era ca un vulcan  gata să erupă. Și-a pus mâna la gură. Îi venea să țipe de… de câte se îngrămădiseră în mintea lui, în sufletul lui.

La un moment dat a început să plângă înfundat. Amintirea acelei seri care i-a marcat viața, s-a impus peste toate câte îi treceau prin minte. Starețul, stăreția, masa îmbelșugată… sărăcia în care trăise și speranța pe care i-o dăduse acel stareț. Copilul din brațele lui, trăise momente similare. Lumina stinsă, lumânările aprinse, apoi stinse și ele, draperia trasă în grabă, prin care nu mai trecea nici lumina palidă a lunii… Noaptea aceea îi oferea o copie a celei trăite pe vremea în care era elev al unui seminar monahal. Speranța, extazul, agonia, durerea… durerea… durerea… Și… dimineața aceea… altfel… Apoi compromisul… Îi venea să-l sfâșie pe copilul din fața lui. Să-l facă să simtă durerea pe care a simțit-o el atunci.

Trecuseră zeci de ani de la nefericita întâmplare. Din păcate, ierarhul nu înțelesese că a face victime pe bandă rulantă nu era echivalent cu a-și rezolva trauma care între timp devenise patimă.

Arhiereul, în primul an de seminar, fusese victima unui abuz care i-a schimbat cu totul cursul vieții.

Va urma 

Arhiereul – unealta demonului din umbră – 13

1 comentariu

Felicitări pentru tot ce scrii cu mult suflet…tabloul e trist şi durerea o simţi fără să vrei, in momentul citirii…voi citi cartea sigur…

Lasă un răspuns