Arhiereu fiind uneori nu avea bani pentru pâine…

Între timp, reședința duhovnicului meu devenise o a doua casă. De multe ori de la redacție mergeam direct la Preasfinția sa. Mă apropiasem și de maicile care-i slujeau. Chiar dacă nu era acasă, povesteam cu măicuțele, le mai ajutam la câte ceva, dar punctul meu de atracție era biblioteca unde petreceam cel mai mult timp.

Într-o zi, la ajunsă la reședința duhovnicului meu,  pe holul ce ducea către bucătărie mirosea a ciorbă de legume.

-Doamne ajută, măicuțelor! le-am salutat imediat ce am trecut pragul bucătăriei. Ce bine miroase! Chiar mi-e foame.

-Și noi chiar am terminat ciorba, a spus zâmbind una dintre măicuțe.

-Atunci mâncăm?

-Mâncăm, dar fără pâine pentru că nu mai avem, a spus cealaltă. Și nici bani cu ce să cumpărăm nu avem, a adăugat. Un sărman a venit la Arhiepiscopie mai devreme și Preasfințitul a trimis un părinte să-i dăm toți banii pe care îi aveam în casă. Omul respectiv avea nevoie urgent de ajutor, iar suma pe care a putut să i-o aprobe nu era suficientă.

-De data aceasta am eu. Așa că o să avem pâine la masă, am spus și am plecat să cumpăr.

M-am întors, ne-am așezat la masă, iar în timp ce mai vorbeam una alta, a apărut și duhovnicul meu.

-Sărut mâna, am zis toate în cor de parcă făcuserăm repetiție cu ceva timp înainte.

-Doamne ajută, ne-a răspuns Preasfințitul zâmbind!

-Vă pregătim masa? a întrebat una dintre călugărițe.

-Da. O să gust și eu ceva. Mulțumesc!

-Gustați, dar fără pâine, i-am zis. Noi am cumpărat câteva felii doar pentru noi. Dacă mâncați fără pâine poate vă învățați minte să nu mai dați ultimul leu din casă.

-Nu se învață, a șoptit una dintre călugărițe.

-Cu pâine, fără pâine, mâncarea tot bună e. Sunt mulțumit oricum, a zis duhovnicul meu relaxat.

-Bine, Preasfințite, cum să faceți așa ceva să nu vă păstrați bani măcar pentru pâine! Dacă venea cineva în vizită la Preasfinția voastră și ar fi vrut să guste ceva, ce îi spuneați? Că nu aveți pâine? Eu vă cred, pentru că sunt cumva de-a casei, dar dacă venea altcineva și spuneați că nu aveți pâine nu v-ar fi crezut. Ar fi zis că vă găsiți scuze ca să nu vă mai viziteze altădată. Și să știți că nu e de crezut așa ceva. Un episcop să nu aibă bani de pâine pentru că dă tot! Atunci când zic unii că sunteți de pe altă lume nu sunt prea departe de adevăr.

-Ce era să fac dacă omul avea nevoie neapărat de bani? Era o problemă de viață și de moarte. Orice sumă era foarte importantă pentru el. Slavă Domnului că am putut să-l ajut. Pentru asta mâncarea va fi și mai bună fără pâine, a spus zâmbind.

Una dintre călugărițe pusese deja pâinea în coș și voia să o ducă la masă.

-Nu, nu, i-am zis luându-i coșul din mâna. Azi Preasfințitul mănâncă fără pâine.

Duhovnicul meu a zâmbit și s-a îndreptat spre masă.

-Lăsați așa măicuță!

A spus rugăciunea și s-a așezat. Ca un copil pedepsit care făcuse o boacănă, nu a mai zis nimic. Chiar mânca fără pâine. M-am uitat din pragul ușii. Nu știam ce să fac. Să râd sau să plâng? Puritatea omului din fața mea mă dezarmase. Eu… neînsemnata „pedepsisem” un ierarh și ierarhul se supunea. Fără reproșuri, fără ifose de vedetă. M-am întors, am luat coșul cu pâine de la bucătărie și l-am pus pe masă.

-Vă iert de data asta, am zis zâmbind.

-Vă mulțumesc, a spus cu o mimică de copil gingaș.

-Dar dacă se mai întâmplă și sunt pe aici să știți că nu vă mai dau nimic.

A tăcut ca nu cumva să mă „supere” și să-i iau pâinea. Zâmbesc, cum altfel? La astfel de amintiri nu am cum să nu zâmbesc.

Va urma

Fragment din

 

Lasă un răspuns