Am avut nevoie de voi

A venit și ziua în care renunț la acest cont de Facebook – Mihaela IonPentru totdeauna.

Au trecut mai bine de 7 ani de când am acest cont. Amintirile de început sunt foarte frumoase. De ce? Deoarece am crezut și în prietenia virtuală. Am crezut în prietenia celor pe care îi am în listă, în interacțiunea sinceră (credeam eu), cu ei.

Poate sunt de modă veche și înțeleg prietenia după ceea ce ofer și după cum sunt. Cei foarte puțini care au rămas lângă mine știu că sunt un prieten devotat, de cursă lungă. Ei știu că nu m-aș lepăda de un prieten doar ca să dau bine în fața oamenilor.

Cei care mă urmăriți de mai mulți ani, știți că am făcut campanii pentru a-i ajuta pe oamenii sărmani, pe cei care aveau nevoie de diverse obiecte sau echipamente.

N-a existat om care să apeleze la mine și să spun nu. Am susținut și am ajutat femei abuzate de bărbați, copii, preoți, persoane cu dizabilități. Dintre cei pe care i-am ajutat, îți mai amintește vreunul de mine? Nu. Și-au amintit când am avut nevoie de susținerea lor morală? Nu. Foarte puțini au fost cei care mi-au întors ajutorul, atunci când am avut nevoie. Și e bine că s-a întâmplat așa. Veți vedea de ce.

Filofteia Nistor a organizat atunci o campanie mică de susținere. Nu uit și nu voi uita niciodată. Nu-i uit nici pe cei care au participat și le mulțumesc încă o dată, pentru susținerea lor de atunci.

Nu uit nici perioada aceea minunată în care scriam romanul ”Călugărul și Alexandra – tulburătoarea poveste a unei iubiri imposibile”, direct pe contul de Facebook. Nu am uitat nici cât de frumos interacționam, cum vă spuneați opiniile și cum vă exprimați dorințele în legătură cu personajele.

Acum, când mă uit pe acest cont de Facebook Mihaela Ion, îmi dau seama că am crezut într-o iluzie. A câta oară?! Și credeam în iluzii, pentru că nu știam să cred în mine.

Biserica asta mă învățase: să mă jertfesc, să-mi pese de imaginea mea în fața oamenilor, să trăiesc după canoane și după reguli stupide și distrugătoare.

Duhovnicul meu și voi, cei care ”ați uitat” de mine când aveam cea mai mare nevoie de susținere, mi-ați dat cea mai importantă lecție, și datorită vouă, astăzi… sunt mult mai puternică. Asta m-a costat… mult… am fost la un pas de a mă costa viața.

 

Tăvălugul anilor 2018 – începutul anului 2021

Aceasta a fost cea mai cumplită perioadă din viața mea. Și a fost… pentru că am permis să fie. Astăzi… aș proceda cu totul altfel.

Pentru mine, această perioadă a fost căderea în abis și am fost la un pas de a cădea în abisul morții.

Cei care sunteți cu mine de mai mult timp, știți povestea, dar pentru cei care sunt noi pe aici, spun în câteva cuvinte:

-3 decembrie 2018 – cel în care crezusem 20 de ani, pe care îl vedeam ca pe un sfânt coborât din icoană, pe care îl consideram duhovnicul meu, s-a transformat într-o fiară.

-2019amenință prin toate mijloacele, filată, denigrată, porți închise. Un an în care am tăcut, în speranța că se va opri. Nu a fost așa.

-2020 –începutul anului 2021 – denigrată public prin cele mai odioase scursuri pe care le poate avea omenirea.

Pentru că era o perioadă în care abia încercam să mă scutur de zgura demonică a unei instituții la fel de demonice – B.O.R., am greșit în abordare.

Deși aveam toate mijloacele nu doar să-l fac să tacă, ci să și-l fac să plece din scaunul arhiDrăcesc, l-am lăsat să văd până unde poate merge. Și a mers și ar fi mers și mai departe dacă nu aș fi acționat dur, dar… pentru mine… începuse să fie târziu.

Dacă vi se întâmplă să fiți într-o situație similară cu cea în care am fost eu, nu procedați ca mine! Urmați una dintre cele două căi: ori ignorați tot, ori, dacă aveți probe, zdrobiți tot! Nu mai țineți cont de nimic! Protejați-vă, căci dacă nu aveți grijă de voi, au alții grijă să vă distrugă!

Eu am greșit groaznic. În loc să mă protejez pe mine, am protejat amintirea celor 20 de ani, i-am protejat pe cei care ar fi putut fi victime colaterale, acțiuni care m-au dus în pragul morții.

Astăzi, dacă s-ar mai repeta situația, ceea ce nu-i doresc și nu-mi doresc, aș da TOT într-o postare și aș încheia subiectul, fără să-mi pese de tăvălugul ce ar urma.

În acea perioadă, lângă mine, au rămas cei 10 prieteni pe care îi vedeți astăzi pe contul meu de Facebook. Toți cei care spuneau ”că sunt un înger, că sunt specială, sensibilă etc”, au fugit de mine. De ce? Pentru că spuneam adevărul, pentru că aveam curajul să spun că m-am înșelat asupra unui om și pentru că aveam curajul să-i creionez adevăratul chip.

În acea perioadă…  câțiva dintre cei 10 care au rămas lângă mine, îmi trimiteau fotografii… cu miile de like-uri și nr. de distribuiri la așa-zisele ”articole” în care eram denigrată… la comandă.

Nu mai înțelegeam nimic. Nu înțelegeam cum minciuna este susținută și cum adevărul este detestat. Prietenii îmi trimiteau comentarii în care individe de care nu auzisem niciodată, scriau că mă cunosc și că sunt de psihiatrie etc. Pe acele făpturi nefericite nu le întâlnisem niciodată. Nici în viața reală, nici în mediul online.

Astăzi… vreau să vă spun un lucru… pe care nu vi l-am spus. Și nu l-am spus atunci, deoarece nu am vrut să se spună că vreau să pozez în victimă. În perioada în care mă ataca în cel mai crunt și crud mod, EL, fostul duhovnic, ȘTIA că aveam o problemă de sănătate care ar fi putut fi foarte gravă. Știa că o astfel de perioadă ar fi putut să-mi agraveze starea. Deh, când te duci foarte mult la biserică, te îmbolnăvești. 😊 Ai ispite etc.  

A fost cumplit. Atât de cumplit încât, da, starea mea se agravase în așa fel încât am crezut că voi pleca din această lume.

Când am ajuns să nu mai pot mânca și să nu mai pot coborî din pat, am fost nevoită să-mi anunț familia, pentru că nu voiam să fie chiar un șoc pentru cei apropiați, dar le-am interzis să vină să mă vadă.

Aveam totuși o mulțumire. Eram mulțumită că tata plecase din această lume. Eram mulțumită că nu-l oblig să treacă prin durerea de a-și îngropa un copil.

Când am simțit că nu mai puteam înghiți nici măcar apă, l-am rugat pe partenerul meu să plece. N-am vrut să pun durerea și presiunea unui astfel de moment, pe sufletul lui. M-am gândit că, dacă atunci când nu știam nimic, am putut să vin singură din pântecele mamei, tot singură pot pleca din această lume.

În seara aceea, când am simțit că începuseră să mi se răcească picioarele și că răceala aceea urca, tot urca, în momentul în care a trecut de genunchi, l-am rugat pe Dumnezeul cel adevărat, Conștiința Supremă, dacă tot a venit momentul plecării, să-mi permită să ies din această lume… în somn.

Și am adormit. După două săptămâni de nesomn. Am adormit… fiind convinsă că nu mă voi mai trezi.

În noaptea aceea s-a întâmplat miracolul. M-am trezit în zorii zilei. Am văzut tabloul din dormitor, culorile minunate ale cascadei pictate, cățelul, telefonul, cartea de pe noptieră și… mi-am dat seama că totuși trăiesc.

Aveam aceeași stare, aceleași dureri groaznice, dar mai aveam un gând, un impuls interior ca o voce… și anume: ”Ridică-te și aruncă toate produsele procesate, toate produsele de panificație, tot ce conține zahăr!”

M-am târât la bucătărie, am luat un sac de gunoi, l-am târât și pe el după mine și am aruncat tot: conserve de pate vegetal (știți, sunt vegană), compot, produse de panificație (biscuiți, covrigi, saleuri etc), zahărul brun, ciocolata etc.

Citisem undeva că atunci când arunci produse alimentare, să spui în gând: ”Arunc tot ce nu-i folositor organismului meu și fac loc alimentelor care mă vor energiza/ însănătoși.” În timp ce aruncam alimentele respective, mi-a apărut acest gând pe care nu l-am ignorat.

După ce am strâns tot, deși aveam aceeași stare, aceleași dureri, începusem să am speranță.

Am uitat să vă spun (pt că nu e ușor să vorbesc despre asta), înainte de a-i spune partenerului meu să plece, i-am zis că: la capătul acelei suferințe există moartea sau o mare schimbare. Că nu există să rămân la fel.

Mulțumesc Inteligenței Supreme și îmi mulțumesc și mie că am înțeles acest lucru. Dacă nu aș fi înțeles… sunt sigură că viața mea s-ar fi oprit acolo. De tot. Astăzi… nu ar mai fi avut cine să vă vorbească despre aceste lucruri.

În seara aceea am mâncat o jumătate de portocală. În următoarea zi… am început să fac meditații, fapt care mi-a schimbat starea, din toate punctele de vedere.

Acum, după cum vedeți, mă ocup de proiectul meu drag 

citesc, scriu, fac o mulțime de lucruri care îmi aduc bucurie.

Astăzi… renunț la acest cont

Mihaela Ion, închei acest capitol, dar ne vedem aici Mihaella Ionn.

Sunt sigură că cei 10 prieteni, care au rămas lângă mine și care vor avea ÎNTOTDEAUNA un loc special în inima mea, mă vor urma.  

Și sunt la fel de sigură că se vor alătura DOAR cei care iubesc Lumina și Adevărul.

Mai ales acum, după ce am trecut prin atâtea, să fiți siguri că am multe să vă povestesc.

Vă îmbrățișez… de mii de ori!

Din data de 17 noiembrie, ne vedem aici Mihaella Ionnmoment în care vă spun și de ce Mihaella Ionn.

Nu uitați! Din data de 14 noiembrie, ne vedem pe Pagina de Facebook – Arcada Publishing House

Vă îmbrățișez!

Vă iubesc!

Moment emoționant

Cum îmi încep diminețile?

1 comentariu

Elena Obrinteschi

Voi încerca să fiu prezentă! Iubesc felul dumneavoastră de a fi, chiar dacă vă cunosc doar virtual! Poate in altă viață ne-om fi cunoscut mai bine! Simt ceva aparte!…mult succes și multă sănătate!

Lasă un răspuns