Altfel…

Imediat ce am ajuns, l-am sunat pe duhovnicul meu și i-am vorbit despre lecția primită.

-Vorbiți serios?

-Da. Foarte serios.

-Haideți că m-ați lăsat și pe mine fără cuvinte. Vedeți cât de puține lucruri știm, noi oamenii, unii despre alții și vedeți cum vă repeziți să spuneți niște cuvinte pe care mai târziu le regretați?

-Dar ce regret!!! N-aveți idee. Îmi vine să plâng.

-Ce faceți? Îi spuneți?

-Nu. Sau… nu acum. O să văd ce o să fac. Sunt încă sub influența celor auzite.

-Dumneavoastră sunteți un om bun, dar sunteți prea vulcanică, uneori. Din acest motiv am spus că nu aveți niciun pic de diplomație. Dacă ați fi ținut pentru dumneavoastră concluziile la care ați ajuns fiind în reședința Înaltpreasfințitului, acum nu ați mai fi regretat atât. Îngerul Domnului să vă călăuzească! Să mă țineți la curent cu ce mai faceți pe acolo!

-Sigur. Vă mulțumesc pentru grijă! Noapte bună!

Înainte de a adormi, m-am gândit dacă să-i spun sau nu ce am aflat de la maica stareță a Mănăstirii Agafton și… am hotărât să nu-i spun din mai multe motive.

Am continuat documentarea, iar în ultima seară l-am sunat pe Mitropolitul Teofan să-l anunț că în următoarea zi voi pleca spre București.

-Sper să vă găsesc mâine la reședință! Îmi doresc foarte mult lucrul acesta. Vreau doar să vă sărut mâna. Acum, și dacă eram la București, aș fi venit special doar pentru asta.

-Dumneavoastră glumiți?

-Nu glumesc deloc. M-a apucat așa… dintr-o dată… evlavia pentru Înaltpreasfinția Voastră.

-Nu înțeleg, a spus oarecum dezorientat.

-Mai bine. Ne vedem mâine? Pe la ce oră vă pot găsi la reședință sau la birou?

-Pe la ora 12.30 sunt la reședință, apoi plec în vizită pastorală.

-E-n regulă. Ne vedem mâine. Vă mulțumesc!

În următoarea zi am ajuns la reședință zâmbind, deși îmi venea să plâng. Mitropolitul Teofan nu ripostase în niciun fel la cuvintele mele adresate pe nedrept, mă iertase, deși ar fi putut să mă pună la punct. Smerenia Înaltpreasfinției Sale mă făcea să mă simt mică, prea mică pe lângă măreția sufletului său. În momentul în care a deschis ușa reședinței, n-am mai văzut luxul pe care îl văzusem la început. Palatul acela parcă se transformase într-un decor pe care Mitropolitul Teofan era obligat să îl accepte.

-Am venit doar să vă sărut mâna, după cum v-am spus, apoi plec, am zis intrând spășită, mascând cumva starea interioară.

-Aseară v-am întrebat dacă glumiți. Acum să vă întreb din nou? mi-a zis neînțelegând de ce mă purtam așa.

-Dar nu glumesc, v-am spus, vorbesc serios. Mă mai țineți mult cu mâna întinsă?

Mitropolitul Teofan mi-a dat binecuvântare foarte mirat.

-Am fost și la Mănăstirea Agafton, am continuat văzând că nu mă lasă să-i sărut mâna.

-Și s-a întâmplat ceva acolo? V-a deranjat cineva cu ceva? a întrebat încercând să înțeleagă atitudinea mea.

-Nu. Nu s-a întâmplat nimic. Mi-a plăcut foarte mult mănăstirea, chiar dacă pare dintr-un alt veac.

-Atunci?

-Atunci ce, Înaltpreasfințite?

-Vă purtați ciudat. Nu înțeleg!

-Mda. Poate că așa e, poate că mă port ciudat, poate s-a întâmplat ceva… Vreau să-mi cer iertare, nu pentru faptul că am spus ce am gândit, ca o superficială ce nu-mi place să fiu, ci pentru faptul că am simțit că v-au rănit cuvintele mele. Și pe bună dreptate. Iertați-mă!

Mitropolitul Teofan a făcut o grimasă. Mi-a transmis din priviri că tot nu înțelege.

-Veți înțelege la un moment dat. Dacă prima dată când am intrat în acest palat m-a uimit grandoarea lui, acum nu mai însemnă nimic, așa cum poate nu înseamnă nici pentru Înaltpreasfinția Voastră… Știu, misterul se adâncește, am spus văzând că e tot mai nedumerit, dar va veni vremea să înțelegeți de ce am un astfel de comportament… acum. Atât vă rog: Iertați-mă!

-Dar nu sunt supărat și oricât aș vrea să înțeleg ce s-a întâmplat cu dumneavoastră, nu înțeleg.

-Eiii, poate artistul din mine se vrea neînțeles uneori, așa cum călugărul din Înaltpreasfinția Voastră se vrea singur și cum omul care sunteți se vrea lăsat cu gândurile lui.

Mitropolitul Teofan s-a încruntat, încercând să deslușească ce se afla în spatele cuvintelor mele.

-Știți că vă apreciam foarte mult încă de la București, acum vă apreciez și mai mult. Aș mai rămâne cu Înaltpreasfinția Voastră, dar știu că vă grăbiți. Vă mulțumesc pentru tot. Venind aici am învățat o lecție foarte importantă și anume: să nu mai etichetez oamenii după aparențe.  

Înaltpreasfințitul a zâmbit amar. Probabil că începuse să intuiască de ce atitudinea mea era atât de schimbată, dar discret cum e, nu a mai spus nimic în legătură cu acel subiect.

-Călătorie plăcută! Să ajungeți cu bine!

-Doamne ajută. Vă mulțumesc! Vă mai sun să ne mai auzim, poate ne mai și vedem.

-Sigur. În măsura timpului disponibil.

Am plecat înspre București purtând în suflet amintirile adunate și stările răsărite din atâtea câte văzusem și câte auzisem. În București însă, nu după mult timp, mă aștepta o altă lecție din care trebuia să învăț din nou și din nou.

Volumul 2 – Mai mult decât o carte – Adevărul – fragment

Va urma

Departe de lume…

Volumul 2 – Mai mult decât o carte – Adevărul – 18

Lasă un răspuns