Agonia Ghetsimanilor…

Toate cele despre care vorbea Mitropolitul Teofan le trăisem adânc în ființa mea, dar nu în acel moment, ci în momentul în care, cel pe care îl credeam duhovnic, dăduse de pământ cu sufletul meu. „Teama, panica, neliniștea, îngândurarea care s-au așezat în ființa cea mai dinlăuntru…” le simțisem atât de profund încât credeam că nu mai sunt în sufletul meu, ci peste mine, peste ființa mea, peste viața mea, peste tot ce mai puteam să însemn atunci, peste ce mai rămăsese din sufletul meu zdrobit și peste viața mea moartă…

„Pot fi socotite ca pătimiri, ca prezență în agonia Ghetsimanilor, ca răstignire pe Golgota…” Ooo, da!!! Și încă ce pătimiri, și încă ce agonie, și încă ce răstignire… Toate atât de dureroase încât suferința se revărsase peste suflet, în trup, peste trup, în viață, peste viață, în moarte, pe care o vedeam singura scăpare… singura ieșire din acea stare.

Nicio trădare nu poate fi mai adâncă, mai dureroasă, mai răvășitoare decât trădarea duhovnicului, omului pe care îl crezi trimisul lui Dumnezeu pe Pământ. Nicio altă lovitură nu poate fi mai mare decât lovitura dată în esența vieții unui om, – credința.  

Fragment din cartea <<„Să vezi iarăși” – În vremea pandemiei… de mână cu Hristos>>

„Să vezi iarăși” – În vremea pandemiei… de mână cu Hristos

Lasă un răspuns