A trecut un an de cand… era sa plec…

Fb imi aminteste ca era sa plec 🙂 Iata!

În noaptea de 1 spre 2 iunie mi s-a întâmplat un lucru foarte straniu. Seara am vorbit cu un apropiat care simţeam că demult îmi ascundea ceva. În seara aceea a recunoscut şi a şi precizat că se simte mizerabil. Eu i-am spus că l-am iertat demult. Întâmplarea nu m-a afectat, nici nu m-a şocat, ba dimpotrivă am fost mulţumită că în sfârşit a recunoscut ceea ce eu simţisem deja.
Nu ştiu dacă are legătură sau nu cu discuţia respectivă, şi nici măcar nu ştiu dacă era nevoie de vreun context pt ceea ce avea să urmeze.
De când am ieşit din întunericul celor 15 ani, despre care la un moment dat o să vă vorbesc, de regulă adorm foarte repede.

În noaptea aceea nu puteam dormi. Aveam un soi de agitaţie, parcă se apropia un pericol. La un moment dat am simţit cum din inimă se desprinde un abur care se tot ridica. În timp ce se ridica şi îl vizualizam interior, simţeam cum de la picioare încep să devin inertă, iar gândul îmi spunea că dacă dorm, mor.
Nu încercam nici să dorm, nici să nu dorm, urmăream doar cum aburul respectiv tot urca şi cum se mai ţinea de inimă într-un fir subţire. Deja nu mai puteam să respir foarte bine. Cumva eram conştientă că dacă se desprinde de tot voi pleca.
N-am intrat în panică. M-am resemnat şi am zis în gând: Doamne în mâna Ta sunt toate, fă cum crezi că e bine.

În scurt timp am simţit cum aburul respectiv coboară şi se aşează din în inimă. Am adormit. După 3 ore m-am trezit. Era deja dimineaţă. Ultimul gând agăţat de mintea mea a fost că dacă dorm, mor. Şi m-am mirat că am dormit şi că totuşi trăiesc.  🙂
Apoi mi-au apărut în gând expresiile: „a murit de inimă rea; i s-a pus pe inimă (suflet)” şi mesajul: mulţi dintre voi nu luaţi în seamă cuvintele, nu înţelegeţi adevăratul sens.”
Un alt mesaj: „de multe ori sunteţi robi ai cuvintelor”…

Subiectul merita dezvoltat 

Lasă un răspuns