A plecat… la vârsta Mântuitorului…

Miercuri, 12 mai 2021, ora 3.30-4.00… când zorii zilei nu apăruseră încă… monahul Pangratie, viețuitor al Mănăstirii Radu Vodă,  în negura mută a nopții, și-a luat bagajul sufletului și… a plecat… A plecat… la vârsta Mântuitorului – 33 de ani.

Nimic nu anunța această tragedie. Seara, vorbise cu frații săi din mănăstire, vorbise cu Părintele Stareț, de la care luase și binecuvântare, fiind… de altfel… și ultimul care l-a văzut în viață. Era bine. I-a spus Părintelui Stareț că merge să se odihnească și că se vor vedea în ziua următoare, la slujbă. Dar… în ziua următoare… sufletul monahului Pangratie avea să fie deja în cer…

Noaptea… când doar îngerii mai zburau prin mănăstire… inima monahului Pangratie… s-a oprit. În zborul lor, îngerii l-au luat de mâna sufletului și l-au condus către poarta cerului.

Părintele Stareț, dar și părinții mănăstirii au observat că nu fusese la slujbă. Au crezut că era prea obosit și… nefiind de rând la trapeză (căci ascultarea lui era să pregătească masa pentru frații săi), a preferat să se odihnească mai mult.

Părinții s-au alertat când au văzut că nu a venit nici la masă și că nici nu răspundea la telefon. Câțiva călugări, însoțiți de Părintele Stareț, au mers la chilia blândului monah. Au bătut în ușă, la început mai încet, apoi din ce în ce mai tare… Nici un răspuns…  

Părintele Stareț a luat hotărârea să spargă ușa. Inimile celor prezenți au început să bată cu putere. Indiciile existente conturaseră deja iminența unei tragedii.

Fiecare lovitură în ușă era o lovitură dureroasă în sufletele celor prezenți. Deși toți presimțeau că dincolo de ușă, bunul lor frate, va fi găsit fără viață, încercau să spere că… nu va fi așa.

Pe călugărul care a lovit primul în ușă, după câteva încercări de a forța yala, le-au părăsit puterile și s-a sprijinit de perete. A continuat un alt părinte. După câteva lovituri, ușa a cedat. Bunul monah Pangratie era în pat, cu fața în jos, avea picioarele învinețite și nicio urmă de viață în trupul său.

Părinții prezenți au început să plângă… Era prea tânăr, prea bun și prea călugăr… pentru a pleca așa… pe neașteptate…

Au avut nevoie de minute în șir să accepte, să înceapă se se organizeze cumva, să cheme autoritățile, să… să… să stăpânească durerea care le sfâșia sufletele.

După ce au început să se organizeze cumva, m-a sunat un preot și… în stare de șoc fiind… mi-a spus tremurând:

-A plecat Pangratie…

-Unde? A plecat din mănăstire? am întrebat bulversată știind că monahul Pangratie venise la mănăstire din convingere.

-Nu… mi-a răspuns tulburat. A plecat de tot… Ne-a părăsit.

Era atât de îndurerat încât nu putea să rostească: a murit.

-Adică… a murit? am întrebat șocată și eu.

-Da, mi-a zis și a început să-mi povestească.

După vreo 30 de minute, m-a sunat o cunoștință care se afla la mănăstire în acel moment. Plângând… mi-a spus același lucru.

L-aș fi sunat pe Părintele Stareț să-l întreb, dar… nu am mai îndrăznit să-l deranjez și eu. I-am dat un sms în care l-am întrebat dacă e adevărat ce am auzit. Parcă tot aș fi vrut să spună că nu-i adevărat.

După vreo oră, mi-a răspuns sec, tot printr-un sms: ”Da. E adevărat.”

Deși nu am fost apropiată de monahul Pangratie, am început să-mi amintesc de el, în diverse ipostaze. ”Îl vedeam” la slujbe, prin curtea mănăstirii, prin grădina mănăstirii, ducând diverse alimente la trapeză, ”vedeam” secvențe din serile în care stătea gânditor pe o bancă retrasă…

Nu am încercat să mă apropii de el pentru că-mi era clar că era un tânăr introvertit… Pășea prin curtea mănăstirii ”în șoaptă”, dacă s-ar fi putut, s-ar fi făcut nevăzut. Nu voia să deranjeze pe nimeni, nu voia să invadeze spațiul nimănui…

Se vedea că iubea mult mănăstirea, iubea enorm locul acela, își iubea frații, îl iubea și îl respecta pe Părintele Stareț…

Într-o seară, după slujbă, m-am așezat pe o bancă de lângă clopotniță. La un moment dat, Părintele Pangratie a ieșit din reședința Arhiepiscopului Varsanufie ( episcop atunci, fiind și cel care l-a călugărit), s-a oprit pentru o clipă în fața bisericii, s-a închinat și a zâmbit. Atunci… a fost pentru prima și ultima data când l-am văzut pe monahul Pangratie… zâmbind. Probabil era un om care zâmbea foarte rar, dar care purta zâmbetul lui Dumnezeu în inima sa…

Amintirile despre monahul Pangratie se tot perindau una după alta. Am crezut că se întâmplă asta din cauza neașteptatei vești și că, după ce mă voi obișnui cu gândul, vor dispărea.

N-a fost deloc așa, de la o oră la alta nu doar amintirile nu-mi dădeau pace, ba, mai mult, simțeam un soi de apăsare interioară, un fel de datorie de care trebuia să mă achit.

Aceeași stare și a doua zi, și a treia și după înmormântare. Nu înțelegeam de ce… de ce simt așa… din moment ce nu fusesem apropiată de monahul Pangratie.

Ziua înmormântării trecuse… Noaptea își coborâse aripile peste mănăstire și peste mormântul proaspăt închis. Candelele ardeau pe lângă muntele de flori…

Treceau minutele, orele…

O bătrână, cu pașii grei, s-a apropiat de mormânt. Avea în mâini un buchet de flori și o candelă deja aprinsă. S-a aplecat cu pioșenie și a pus florile lângă marea de flori, iar candela… lângă celelalte lacrimi de lumină…

-Unde ești… Părinte Pangratie? a șoptit… plângând…

Un glas venit parcă de nicăieri și totuși de pretutindeni… i-a răspuns:

-Acolo… unde cântă îngerii!

În acel moment am înțeles de ce aveam o astfel de stare… Am înțeles ce trebuia să fac… Să scriu… Și… Iată… Am scris… dar… nu tot…

Joi, 20 mai a.c. – Chilia monahului Pangratie – taina celor 5 candele… 

Să te bucuri pururi… de mângâierea bunului Dumnezeu… Părinte Pangratie!

 

 

3 comentarii

Dumnezeu să îl odihnească în pace!

Pirsan Cornelia

Dumnezeu să l ierte! Odihnă veșnică! La ce mănăstire a viețuit?

La Mănăstirea Radu Vodă. Dacă nu m-ați fi întrebat, nu aș fi menționat, dar… acum… am adăugat în interiorul articolului.

Lasă un răspuns