Volumul 2 – Mai mult decât o carte – Adevărul – 17

-Sora Mihaela, dacă vă grăbiți, mergeți, mi-a spus la un moment dat.

-Nu mă grăbesc. Vă aștept!

După alte 10 minute, credincioșii au început să plece cu zâmbetul pe buze, mulțumiți pentru faptul că Păstorul lor le-a acordat timp din timpul său, ascultându-i cu răbdare și bunăvoință.

Când am crezut că, în sfârșit, vom merge către mănăstire, câteva credincioase strigau coborând treptele Catedralei:

-Preasfințite, Preasfinția Voastră… ne dați și nouă o binecuvântare?

Episcopul Teofan s-a întors din nou. Răbdător, a împărțit binecuvântări. Apoi a venit un alt val de credincioși. Într-un final am reușit să plecăm, dar făceam câțiva pași, ne întâlneam cu cineva. Preasfințitul, pe lângă binecuvântările pe care le dădea, avea și câte un cuvânt bun pentru fiecare. După vreo 40 de minute am ajuns la poalele dealului, pe Strada 11 iunie.

-Preasfinția Voastră, în ritmul asta ajungem mâine la mănăstire și nici măcar nu reușim să stăm de vorbă.

-Sora Mihaela, răbdare. Răbdarea e o virtute, a spus zâmbind.

-Da, da, cunosc. E o virtute… pentru cine o are…

-Iar cine nu o are, o poate dobândi, a continuat cu blândețe.

Atât am reușit să spun, că au și apărut alții, la semafor alții, pe trecerea de pietoni la fel, până la mănăstire la fel. La câțiva pași, Preasfințitul făcea un popas. Eu devenisem observator, deja un observator interesat. Abia atunci mi-am dat seama cât de apreciat și de popular era Arhiereul Teofan. Vedeam asta în ochii oamenilor, simțeam încântarea în glasurile lor, eram fascinată de iubirea lor și de dăruirea Preasfințitului. Nu mă mai deranja faptul că trecuse atât timp și eu reușisem să schimb doar câteva cuvinte cu Preasfinția Sa. Energia aceea de comuniune și de bucurie mă făcea să gust din starea înaltă a Grădinii Edenului.

După o oră și ceva am ajuns la mănăstire unde a continuat povestea cu Păstorul și credincioșii.

-Preasfinția Voastră v-am adus la reședință să fiu sigură că ați ajuns, i-am zis zâmbind, când am prins un moment liber, acum eu mă retrag pentru că oricum constat că timp să mai dialogăm, nu prea găsim.

-Găsim, cum să nu găsim, a zis și m-a invitat să iau loc pe o bancă din curtea mănăstirii.

Printre zâmbete și binecuvântări oferite credincioșilor care erau prin curtea mănăstirii, am reușit să mai vorbim câte ceva.

-Aș mai rămâne, am spus după un timp, dar abia ați terminat programul și eu la fel și poate vă e foame sau poate vreți să vă odihniți și după ce că nu puteți de ei, am continuat făcând un semn discret către cei care se tot perindau pe acolo, vă mai rețin și eu.

-Mi-a făcut plăcere. Când aveți timp, treceți pe la birou, acolo putem vorbi în liniște. Mulțumesc de grijă, dar nu am timp pentru masă acum, va veni cineva să se spovedească.

-E perfect așa. Faceți vreo două ore de la birou la reședință, mai dați vreo oră binecuvântări celor de pe aici, apoi vine cineva la spovedit, după aceea mergeți la Vecernie și mâncați mâine, pentru că și mâine e o zi, am zis fiind cumva ironică.

-Așa e. Și mâine e o zi, a spus și Preasfinția Sa ascunzând un zâmbet.

-Atunci poftă bună pentru mâine, i-am urat în timp ce luam binecuvântare.

Ne-am despărțit zâmbind. Cum altfel? După un astfel de dialog.

În următoarea zi, după ce am terminat programul la redacție, am mers la Mănăstirea Antim pentru că aveam o întâlnire acolo. Am stat de vorbă cu persoana respectivă și când mă pregăteam să plec, l-am văzut pe Preasfințitul Teofan intrând pe poarta mănăstirii. M-am strecurat și eu printre credincioșii care se grăbeau să ia binecuvântare, dar am preferat totuși să fiu ultima.

-Sărut mâna! Acum vă spun eu: ce bucurie, am zis în timp ce voiam să-i sărut mâna.

-Da, da, așa, a zis cu blândețe ascunzându-și cumva mâna.

-Ce faceți? De ce vă ascundeți așa?

-Nu este neapărat necesar. Vă dau binecuvântare. Atât.

-Câtă smerenie, am concluzionat.

Ar fi trebuit să tac. Dar cine? Eu?

-Sigur. Pe toate le vedeți. Ce mai e nou pe la dumneavoastră, a spus schimbând subiectul.

-Toate noi. Preasfinția Voastră ați mâncat azi? Asta, așa, ca să reluăm discuția de unde a rămas aseară.

-Mulțumesc de întrebare. Da, am mâncat.

-E bine, acum mai mâncați săptămâna viitoare.

Preasfințitul a zâmbit, ce ar mai fi putut să spună? Am crezut că glumesc, dar în cuvintele mele exista, fără să știu, un adevăr. După puțin timp ne-am despărțit. Și Preasfinția Sa se grăbea, dar și eu. Duhovnicul meu mă aștepta la reședință.     

Am ironizat situația, dar după aceea, am aflat că Preasfințitul Teofan, chiar ținea post negru foarte des.

Ajunsă la reședința părintelui meu spiritual i-am vorbit și despre întâlnirile cu Arhiereul Teofan.

-Iscoditoare mai sunteți, a zis amuzându-se. Vedeți cum faceți să-l supărați pe Preasfințitul.

-Cum să se supere? Dacă se supără trebuie să-i treacă, pentru că, știm doar: ”să nu apună soarele peste mânia voastră”. Lăsând gluma la o parte, am aflat că Preasfințitul Teofan chiar ține post negru foarte des, de multe ori și de trei ori pe săptămână.

-Cred că așa este. Am intuit și eu acest lucru. Pe lângă faptul că este ierarh, este și un călugăr foarte bun.

-Și foarte iubit de oameni, am adăugat.

-Acolo unde este Dumnezeu, este și iubire, a spus duhovnicul meu, apoi am schimbat subiectul.

 

Volumul 2 – Mai mult decât o carte – Adevărul – 16

Nu-mi mai țineți predici!

Lasă un răspuns