A locuit la mine când era student…

Între timp mă mutasem la bătrâna la care locuise și Înaltpreasfințitul în timpul studenției. Cum am ajuns m-a întrebat ce mai face. I-am spus cum și unde locuiește, i-am mai spus ce am mai văzut, ce am mai scris.

-Mamă, după cum povestești tu, nu s-a schimbat deloc. Ți-a zis că a locuit la mine când era student.

-Da, mi-a spus.

-A stat în camera asta în care locuiești tu și era amenajată așa cum este și acum. Vrei să-ți povestesc despre el?

-Da, chiar v-aș ruga!

-Era un băiat deosebit. Până la el, şi de atunci până acum, nu am mai întâlnit un tânăr cu atât de mult bun-simţ.

Apartamentul în care locuiam era unul modest. Un hol, două camere, o baie și o bucătărie. Bătrâna locuia în dormitor, iar mie îmi oferise sufrageria, exact camera în care locuise și Înaltpreasfințitul Teodosie, după cum spusese. Ca la majoritatea apartamentelor, balconul era în dreptul sufrageriei.

Bătrâna spunea că dacă intra de 10 ori în sufragerie să meargă în balcon, de 10 ori duhovnicul meu se ridica în picioare.

-Uite stătea tot acolo unde stai tu și învăța.

Când mi-a zis bătrâna că mă așezasem în locul în care învățase duhovnicul meu, am rămas surprinsă. Dintre cele 6 scaune din jurul mesei pe care mă puteam așeza, intuitiv, alesesem locul preferat pentru studiu al părintelui meu spiritual.   

-Cum deschideam ușa se ridica de pe scaun, a continuat bătrâna. Văzând că se tot ridică l-am întrebat: ”Macedon mamă, de ce te tot ridici?”. ”Pentru că nu pot să stau pe scaun când treceți dumneavoastră pe lângă mine”. Nu știu de unde o fi învățat să fie atât respectuos, dar eu așa ceva n-am mai întâlnit.

În timp ce îmi povestea bătrâna, mi-am adus aminte cum se ridica de pe fotoliu când îl suna Patriarhul Teoctist și dacă vorbea o oră cu Preafericirea sa, o oră rămânea în picioare.

  -Nu m-a deranjat niciodată cu nimic, mă ajuta şi atunci când nu-l solicitam, a continuat. Era foarte harnic, foarte săritor și era de-o cuminţenie nemaiîntâlnită. Chiar vorbeam cu soţul meu că dacă am fi avut un aşa băiat am fi fost cei mai fericiţi părinţi de pe pământ.

Ochii bătrânei se umeziseră.

Ascultam cu respirația întretăiată. Știam cum e duhovnicul meu, îl cunoșteam așa cum poate nu-l cunoaște nimeni. Cuvintele bătrânei îmi confirmau că nu m-am înșelat nici măcar o clipă. Eram tot mai recunoscătoare Lui Dumnezeu, pentru acea zi în care l-am văzut pentru prima dată, pentru acea zi în care l-am regăsit fără să-l caut, și pentru că l-a făcut parte din viața mea, cea mai importantă parte… Fără duhovnicul meu călătoria pe acest pământ ar fi însemnat un pustiu nesfârșit… în care aș fi alergat fără țintă și sleită de puteri aș fi sucombat sub soarele arzător al căutărilor zadarnice…

Gândurile mele se amestecau cu povestirile bătrânei…

-Era atât de sărac mamă… umbla cu bagajul din ușă în ușă… dar pe chipul lui avea întotdeauna lumină…

Va urma

Fragment din

 

Lasă un răspuns