Prin iernile geroase …

Colindele răsunau a clopoței din cer, aduceau vestea cea mare. Se năștea Cel așteptat.

În sală era întuneric, doar scena era luminată. Reflectoarele nu mai păreau reflectoare, ci felinare agățate de cer… Colindătorii nu mai păreau oameni, păreau ființe de Lumină ce răspândeau artificii din străluciri de stele. Doar aplauzele îmi mai aminteau că eram totuși pe pământ… totuși într-o sală de spectacole, totuși la un concert de colinde… Într-o rază coborâtă anume parcă pe chipul duhovnicului meu, am văzut bucuria… Bucuria unui om care în copilărie își permitea să viseze cel mult că va lucra cu cifre, că va fi contabil, deși drumul său avea alte coordonate… Catastifele pământești avea să le înlocuiască, avea să semneze nu doar cu mâna, ci și cu sufletul în catastifele cerești atât pentru Preasfinția sa, cât și pentru cei care îi fuseseră dați spre îndrumare.

Duhovnicul meu aplauda și zâmbea. Zâmbea cu zâmbetul omului împlinit care își deschisese larg ușa sufletului pentru a se coborî Hristos. În loc de ieslea cea săracă îi oferise inima spre a se naște acolo și spre a rămâne pentru totdeauna… Sufletul său recunoștea greul drumului prin viscol și ger, dar recunoștea și bucuria pe care o simțea călătorind cu cel necuprins născut în inima sa. Nu era un experiment nou, era o stare de fapt, o stare pe care o moștenise de la părinții săi sărmani, dar credincioși.

Micul Macedon își purta pașii către școală prin iernile geroase în bocancii păstrați de la an la an. Era foarte atent cu lucrurile pe care le purta. Nu voia ca din neglijența sa să mai pună poveri pe umerii părinților care și așa făceau eforturi mari pentru a-și trimite copiii la școli. De copil a muncit și a preluat de bună voie din grijile părinților.

Avea doar 8 anișori când a început să-și calce singur hainele pentru școală. În casa copilăriei sale dintre munți curentul electric nu ajunsese încă. Fierul vechi de călcat, făcut din fontă, îl încălzea pe sobă și cu mânuțele sale de copil îți netezea bine hăinuțele. Își călca pantalonii în fiecare zi pentru că nu voia să aibă nicio cută, îi plăcea ca dunga să fie impecabilă… Și tot călcându-i așa cu fierul tot mai încins, pantalonii rămâneau mici înainte de vreme. Dar așa, cu pantalonii aceea mai scurți, puțin mai sus de gleznă, cu hainele curate și bocancii lustruiți, mergea la școală iarnă de iarnă pe drumul dintre munți, un drum de multe ori plin de pericole. La școală era un elev exemplar, nu doar ca atitudine, dar și ca prezență. Mulți dintre învățători și apoi profesori, văzându-l atât de îngrijit, credeau că face parte dintr-o familie bogată.

În zilele geroase îi înghețau mâinile și prindea promoroacă pe gene mergând pe ulița îngustă. Ajungea acasă înfrigurat, dar fericit. Nu reproșa niciodată nimic părinților săi, nu cerea niciodată nimic, îi era suficientă iubirea pe ca o simțea, îi era suficientă starea de împreună… Se bucura că lemnele tăiate de tatăl său trosneau în sobă și era fericit când mâinile mamei sale frământau și modelau colaci, cozonaci și plăcintă pentru sărbători.

De mese îmbelșugate nu putea fi vorba. În cea de-a treia zi de Crăciun, bunătățile făcute de mama Elisabeta se terminau. Erau mulți și dornici de a savura mâncărurile aburinde. După ce și ultima bucată de plăcintă era împărțită, treceau la mămăligă cu lapte de la vitele pe care le aveau. Mâncarea era puțină, dar bucuria era mare. Strălucirea sărbătorilor Crăciunului nu venea din ceea ce aveau pe masă, ci de ce aveau în suflete. O familie atât de numeroasă nu simțea neajunsurile unei vieți duse într-o casă izolată, ci simțea bucuria empatizării cu Hristos, Împăratul cerului născut în ieslea vitelor.

În căsuța lor mică totul avea o poveste a jertfei. Până și lemnele sparte care așteptau la gura sobei, aveau povestea lor… Cărate cu greu prin nămeți se predau flăcărilor pentru a încălzi suflete… pentru a mângâia trupuri… Casa cu cerdac din munți părea un potir din care se înălța speranța… Fumul ieșit pe hornul casei desena jucării pe care cei copiii nu și le-au permis… Florile de gheață de la ferestre împodobeau parcă potirul în steluțe argintii… Din casa  tradițională cu cerdac avea să se înalțe un om mare, nu ca funcție, ci ca suflet… Un om care nu cunoștea răul și nici nu-l vedea în vreun semen de-al său. Un om cu suflet de copil, care mai târziu, lovit, știa doar să ierte…

Va urma

Fragment din

 

Lasă un răspuns