Lună: februarie 2022

”Textul biblic descrie prima clonare din lume.”

De la un banc – la un mare adevăr.

De ce?

Iată:

Bancul despre Adam și Eva ascunde un adevăr mult mai crud. Practic, textul biblic descrie prima clonare din lume.

Personajul numit Dumnezeu, a luat o coastă din Adam și din aceasta a făcut o persoană umană de sex diferit, femeia numită Eva. Spun „personajul numit Dumnezeu”, pentru că Vechiul Testament este plin de crime și atrocități atribuite unui personaj confundat cu Dumnezeul cel Adevărat. Numai uciderea tuturor întâi născuților egiptenilor este un act de genocid care-l întrece pe cel al lui Irod. Iar Biblia îi atribuie acest genocid, în mod fals lui Dumnezeu.

Revenind la prima clonare. Un țesut de carne și os este prelevat din corpul lui Adam și pe el este crescut trupul Evei.

Asta fac cercetătorii în laboratoarele satanice. Dumnezeu care făcuse toate celelalte animale cu sexe diferite ar fi avut puterea să creeze și omul la fel: bărbat și femeie din prima încercare. Pe de altă parte, dacă Dumnezeu l-a creat mai întâi pe Adam, după care își dă seama că acesta nu poate sta singur și-i creează o femeie, induce ideea falsă că Dumnezeu poate greși.

În realitate, rabinii care au redactat textul Septuagintei erau puternic impregnați de conceptul patriarhatului: supremația bărbatului asupra femeii.

Teoria lor pică la testul creației. Numai femeia poate asigura perpetuarea speciei umane, fiind o creatoare la scară redusă. Și uite-așa ne-am pricopsit și noi creștinii ortodocși cu niște aberații biblice atribuite lui Dumnezeu.

Grav este că sinodalii mint generațiile următoare învățând noii teologi și viitori preoți că așa era Dumnezeul Vechiului Testament. Adică ei demontează imuabilitatea dumnezeirii.

Curat satanism!

Vasile Militaru – teolog

Postat de Mihaela Ion in Recomandari, 0 comentarii

Am trecut la ”munca de jos”…

Bună! Ce faceți?

Vă scriu în grabă. Am început munca pe șantier. Pe ”șantierul”… meu. Așa că, dacă veți mai vedea o postare ca aceasta…

Anunț important!

să știți de ce 😊

Voi încerca să le împac pe toate și voi reuși… evident, chiar dacă voi mai băga cuptorul în tavă… să se coacă 😊

Pe mâine. Ce voi posta? Un articol foarte interesant.

Merg să-mi fac un coif din hârtie să mi-l pun pe cap. Sper să nu nimeresc vreo 

 

Nu de alta, dar să stau cu barca pe cap… nu prea e în regulă. 😊

Postat de Mihaela Ion in Ganduri, 0 comentarii

Între prea mult și prea târziu – moartea

Moartea nu este cea mai mare pierdere din viață. Cea mai mare pierdere este ce moare în noi cât suntem vii. Nu renunța niciodată. – Tupac 

Povara iubirii nemărturisite

După ce mi-a vorbit… plângând… despre marea și imposibila sa iubire, l-am ajutat să-și așeze capul pe pernă și am rămas cu el până a venit soția lui.

-Nu ți-e rușine, mă, de copilul acesta?, l-a întrebat furioasă. Ce crezi că pe mine nu mă doare? E soră-mea, dar acum nu mă apuc să beau ca nesimțita.

Părintele s-a întors cu fața la perete și a început să plângă în hohote. Eu, cu privirea în pământ, i-am spus femeii că mă retrag.

Ea văzuse un bărbat ”mort de beat”, eu văzusem un om care, nemaiputând suporta povara unei iubiri nemărturisite, se refugiase în alcool.

După înmormântarea cumnatei sale părintele a mai trăit aproape un an, timp în care nu l-am mai văzut zâmbind… niciodată. De la o zi la alta, bărbatul impunător care fusese, se transforma într-o umbră. Vorbeam des cu el, dar niciodată despre ziua în care își revărsase durerea arzătoare a sufletului său într-o mare de alcool și de lacrimi… ținându-mă de încheietura mâinii drepte.

Acel ”niciodată” avea să se transforme… ”până într-o zi”.

Eram într-o delegație, în afara Bucureștiului, când m-a sunat soția preotului și mi-a spus că părintele s-a simțit foarte rău, a fost internat și că refuză atât medicația, cât și mâncarea.

-Du-te tu la el, poate îl convingi să accepte ajutorul medicilor. N-aș vrea să rămân văduvă de la vârsta asta, mi-a zis cu un soi de disperare calculată.

I-am spus că voi merge, dar nu în ziua respectivă, deoarece nu sunt în București.

În următoarea zi am mers la spital. L-am găsit pe părinte într-o rezervă. Era palid, slăbit și foarte slab. Privea tavanul, dar parcă dincolo de el.

-Părinte, v-am adus câte ceva de mâncare și nu vreau să aud că nu mâncați. Ridicați-vă și haideți la masă!, i-am spus pe un ton aproape poruncitor.

-Bine, în seara asta mănânc datorită efortului tău de a veni până aici și îți mulțumesc pentru asta! Mă forțez să mănânc și pentru că ai cumpărat atâtea, dar… te rog… dacă mai vii, nu-mi mai aduce nimic. Nu-mi mai trebuie, a spus oftând.

A mai trăit o săptămână. L-am vizitat în fiecare zi. N-a vrut să mai mănânce.

-Părinte, dumneavoastră nu vreți să mai trăiți?, l-am întrebat îngrijorată, în seara dinaintea morții sale.

-Nu. Nu mai vreau. Mă arde aici, Mihaela, a zis… apăsându-și pieptul cu palma. Nu mai pot și nu mai vreau să trăiesc fără ea. De când a murit… inima mea e înconjurată de limbi de foc, un foc insuportabil care nu doar arde, ca atunci când o iubeam, acum doare, ustură, strânge, se transformă în sulițe de foc, apoi de gheață, apoi iar de foc. Dacă atunci ai crezut că ți-am spus la beție că am iubit-o pe cumnata mea, îți spun și acum, de pe un pat de spital, de la marginea vieții și începutul morții. Sunt sigur că nu i-ai spus soției mele și sunt sigur că nu o vei face… nici după moartea mea.[1] Anul acesta, chiar dacă a fost chinuitor, ți-l datorez. Dacă nu aș fi vorbit cu tine… în ziua aceea… m-aș fi sinucis.

-Și acum? Ce faceți, părinte, dacă refuzați ajutorul medicilor?

-Nu sunt un om prost. Știu, simt că mă apropii de sfârșit. Nu au ce să-mi facă, pot doar prelungi o agonie inutilă. Am văzut analizele, am citit pe chipul lor… tot. Pentru ce și pentru cine să amân o moarte pe care o aștept? Să știi că de când ți-am spus… m-am tot gândit la momentul acela. Chiar dacă băusem, am simțit că nu mă judeci, că nu mă disprețuiești, că nu mă pui la zid, că nu te smintești sau scârbești de mine. M-am tot gândit… oare eu am putut să transmit în toți anii de preoție, celor care s-au spovedit la mine, ce mi-ai transmis tu mine?!

Mi-am făcut de lucru prin salon, am strâns ambalajele de pe masă și am aranjat florile de pe pervazul ferestrei. Nu sunt de piatră, sunt om și… simțeam că nu-mi mai pot stăpâni lacrimile.

-Vreau să-ți las ceva, a continuat trăgând un sertar al noptierei de lângă pat. Din el a scos un caiet, un fel de agendă, îmbrăcat în piele neagră. Uite! Acesta e jurnalul meu. În el am scris despre durerea care mi-a măcinat sufletul. L-am început în ziua înmormântării ei. Fă ce vrei cu el sau păstrează-l… pur si simplu. Tu ești singura persoană în fața căreia mi-am arătat sufletul așa cum e el… și tot ție îți încredințez aceste rânduri.

După o ușoară ezitare… l-am luat, i-am mulțumit pentru încredere și am pus caietul în geantă. N-am avut puterea să-l deschid.

-Păreți obosit. Vă las să vă odihniți, părinte!, am zis, dar realitatea era alta. Voiam să ies cât mai repede din salonul acela, care părea că se prăbușește peste mine. Ne vedem mâine, am spus… vrând să plec.

Înainte de a deschide ușa, m-a strigat. M-am întors. Cu ultimele puteri… mi-am sugrumat lacrimile la marginile ochilor.

-Mâine nu voi mai fi! Plec în căutarea singurei mele iubiri. Îți mulțumesc pentru tot și să știi că plec liniștit. Mi-a fost teamă că voi muri și că nu voi apuca să-ți dau jurnalul. Mi-am dorit mult ca acest caiet să rămână la tine. Ești un  copil pe lângă mine, poate am pus prea multă greutate pe umerii tăi, dar știu că ești puternică și ești de încredere. Să mă ierți… pentru neputința mea și pentru îndrăzneala de a-mi împărți povara cu tine!

Dă-mi mâna să mă ridic, te rog!, a spus, după un moment de tăcere.

M-am apropiat și i-am întins mâna. Nu voia să se ridice, altceva voia. Mi-a sărutat mâna… înainte de a apuca să-i înțeleg intenția.

-Părinte!…, am îngăimat.

-Am vrut să-ți sărut mâna aceasta care va scrie cândva despre mine, a spus și și-a așezat capul pe pernă.

În noaptea aceea… suferința părintelui a luat sfârșit… Și iată că a venit și ziua în care am scris câte ceva despre el.

Jurnalul… pe care între timp l-am citit, îl am și… poate… la un moment dat… voi scrie un roman…   

[1] Și da, nu i-am spus soției lui. Nici din acest articol nu-și poate da seama, chiar dacă mi-ar urmări blogul. Am aut grijă să stilizez… pe unde a fost nevoie.

 

Postat de Mihaela Ion in Povești de viață ale călugărilor și călugărițelor, 0 comentarii

Povara iubirii nemărturisite

”Dacă aș avea puterea să uit, aș uita. Toată memoria umană este încărcată de durere și frământări.” – Charles Dickens

Destin frânt

Părintele mă strângea de încheietura mâinii drepte… ca și cum s-ar fi prins, cu nesiguranță, de ultimul punct de sprijin înaintea căderii în gol. Sudoarea din palma sa ”alunecase” de pe încheietura mâinii mele… pe pătura de pe pat.

-Încântat să o cunosc, a continuat. Aveți fete frumoase. Dacă e pregătită să vină după un preot, acolo unde îl va purta drumul, o invit să mă urmeze! ”Te duci, mamă?”, a întrebat-o.

Tânăra a clătinat din cap… în semn de acceptare. Am stabilit că ne vom căsători în două săptămâni și așa a și fost. Floria, prințesa inimii mele, la nuntă… era doar sora cea mică a miresei, în loc să fie chiar mireasa. Dorința mea nesăbuită de a deveni preot (cât mai repede), mi-a distrus viața, intimitatea, sufletul… tot.

După câțiva ani, la nunta ei, eu eram cumnatul miresei… în loc să fiu mirele.

Nu m-am apropiat niciodată de ea, nu i-am spus că o iubesc și cât o iubesc.

Într-o seară… de ziua ei de naștere, am avut ocazia să rămânem doar noi în bucătărie. M-a privit scurt. Obrajii ei s-au făcut ca focul și a ieșit… fără să spună vreun cuvânt. Atunci, mi-a fost clar că și ea simțea exact ce simțeam și eu. Și nu a fost singura ocazie în care aș fi putut rămâne cu ea, dar ea mereu a evitat.

După acea seară și mai clar mi-a fost, când, într-o zi, mergând la socrii mei să le duc niște alimente – ea locuind cu ei-, mi-a dat o scrisoare… desfăcută… să o pun la poștă. I-am atras atenția că plicul nu este lipit. Cu privirea în pământ, mi-a spus să-l lipesc eu. În acel moment… am înțeles că trebuia să știu ce conținea acea scrisoare. Îi răspunsese unei prietene și printre altele îi scria: ”Ne împăcam bine, dar nu-l iubesc. Iubesc un alt bărbat, căruia nu-i voi putea spune niciodată asta și cred că și el mă iubește. Din păcate… între noi… e o barieră de netrecut. Uneori… urăsc vârsta pe care o am…”

După ce am citit, am început să plâng. Era vorba despre mine, despre noi, despre faptul că era mai mică decât sora ei.

Îmi propusesem, ca mai târziu, după ies la pensie, să-i spun cât de mult o iubesc, doar să-i spun, să știe că amândoi am dus aceeași povară și am fost mistuiți de același foc, de același dor, de aceeași neșansă. Dar timpul, viața, Dumnezeu, ne-au luat până și această posibilitate. Ea a plecat… eu au am rămas… să mă târăsc strivit de o durere pe care nu știu cât o voi mai putea duce.

Îl priveam, îl ascultam și îmi dădeam seama că… povara iubirii nemărturisite dusă de două inimi, dintre care una nu mai bătea, îl pusese la pământ, îi devorase sufletul, îi sfâșiase viața…

Postat de Mihaela Ion in Povești de viață ale călugărilor și călugărițelor, 1 comentariu