Lună: februarie 2022

TEODOSIE nu a renunțat NICIODATĂ la gândul de a ajunge Patriarh!

De aceea s-a declarat admirator al lui Putin. Atât îl duce capul pe bietul de el!

De peste 20 de ani, de când a venit la Constanța, Teodosie a fost măcinat de gândul că trebuie să devină Patriarh.

Chiar la scurt timp după numirea sa ca arhiepiscop al Tomisului și întronizarea de la Constanța a mărturisit unor apropiați că „mult timp nu voi sta aici, mă vor întoarce la București”!

Evident, visul său că ar trebui să moară îmbrăcat în straiele albe ale „Marelui Alb” din Dealul Patriarhiei vor rămâne DOAR UN VIS, singura șansă de îndeplinire fiind doar dacă va primi cadou un halat alb, o manta albă rusească sau o cămașă specifică de la Spitalul 9.

Recenta lui declarație de adulație la adresa lui Putin, pe care îl consideră „cel mai mare ctitor de la Muntele Athos și Ierusalim” (!), nu a fost deloc întâmplătoare, ci deplin conștientă și cu speranța împlinirii visului său cel mai aprig: să ajungă Patriarh!

Cum? Ei bine, aici poate fi judecată demența, canalia, lichelismul ce zac în astfel de ipochimeni ratați.

Vă ofer doar câteva elemente de analiză: Putin, război, Ucraina, România, Patriarh…

Nu e greu să aflați ce i-a trecut prin cap acestui nenorocit! – Constantin Cumpana

                                            ***

(…) a mărturisit unor apropiați că „mult timp nu voi sta aici, mă vor întoarce la București”!. 

Da, așa este. Și mie mi-a spus… de multe ori… că se va întoarce la București. 

Postat de Mihaela Ion in IPS Teodosie - relatări, 1 comentariu

Duhovnicul: ”Sunt bărbat și te iubesc!”

Am ajuns acasă. Nu știu cum am ajuns. Nu m-am schimbat, nu am făcut duș, nu am mâncat. M-am așezat în pat. Eram ca în transă. Mi-am acoperit buzele cu mâna dreaptă și așa am stat toată noaptea. Parcă-mi era teamă că cineva îmi fură acel sărut. Aș fi vrut să-l pecetluiesc pe buzele mele, dar era deja pecetluit în inima mea.

”Mergi și te odihnește! Ne vedem mâine, da?”, îmi răsunau în minte cuvintele lui și parcă acel ”mâine” nu mai venea.

După o veșnicie, când s-au ivit zorile, i-am dat un sms, căci să-l sun nu am fost în stare și l-am întrebat: la ce oră să vin și unde.

”Ora 19.00. La apartament”, mi-a răspuns scurt.

Am uitat să vă spun că, ”marele duhovnic”, avea și are un apartament închiriat la ultimul etaj al unui bloc, iar până în urmă cu doi ani, pe acel palier era singurul locatar. La un moment dat a mai fost închiriat un apartament, unde era sediul unei firme, dar firma respectivă ori și-a închis activitatea, ori și-a mutat sediul.

Cu o seară în urmă mă spovedisem tot în acel apartament și tot acolo a avut loc primul sărut.

Până la ora 18.00, când am început să mă pregătesc, am stat numai cu ochii pe ceas. Abia așteptam să-l văd și abia așteptam să-mi dea o explicație.

Pentru că nu mai aveam răbdare, am luat un taxi și am ajuns mai devreme cu 15 minute. El nu era acolo. Apartamentul era încuiat și nu răspundea nimeni. La ora 19.00 a apărut și el. Mi-a zâmbit și m-a invitat înăuntru.

M-am așezat pe canapeaua din sufragerie privindu-mi mâinile, care tremurau incontrolabil.

-Ce e cu tine?, m-a întrebat cu o blândețe pe care nu o mai întâlnisem.

-Ce-a fost… ieri?, am îngăimat.

-Te referi la sărut?

-Mda!

-Sunt bărbat și te iubesc!, a zis strângându-mă în brațe. Ce crezi că dacă port hainele astea negre, nu mai sunt om? Am nevoie de tine, a adăugat, după un sărut răvășitor.

În seara aceea am avut prima relație intimă cu el. Dacă voi avea puterea să povestesc, o voi face data viitoare.

Ana.

Material neprelucrat. 

                                       ***

Ne vedem luni, 28 februarie. 

Ana: ”A început la o spovedanie…”

Postat de Mihaela Ion in Povești de viață ale călugărilor și călugărițelor, 0 comentarii

O carte despre viața unui călugăr

Părintele Giorgica Vatra – o altă carte, alte destăinuiri… 

                                    ***

”Mâna lui Dumnezeu” este o carte despre viața unui călugăr ce a trăit mulți ani la una dintre Episcopiile din țară.

Fiu de țărani, cu aplecare spre credință, a ales de mic viața călugărească. Liniștea pe care o trăia  se va destrăma odată cu decretul prin care mai multe mănăstiri s-au desființat.  

Prin voința starețului va fi angajat la Episcopie unde va sluji în vremea a mai mulți episcopi. Extrem de milostiv, călugărul va avea ca preocupare zilnică miluirea elevilor seminariști, de aici porecla sa de ”mâna lui Dumnezeu”.

Îmbătrânind, însă, ”copiii” săi îl vor uita, iar noul episcop Iustin îl va trimite la mănăstirea de metanie. Aici i se va accentua boala și va muri în chinuri, trimis în ultima clipă la un azil. 

 Este o carte despre slujirea omului și slujirea lui Dumnezeu,  despre felul în care omul ajuns la bătrânețe este tratat, despre gingășie sufletească și recunoștință.

                                           ***

Au mai trecut trei ani. Au fost unii foarte grei pentru români. Schimbările din țară au adus, parcă, peste popor mânia lui Dumnezeu. A fost secetă mare apoi foamete. Comuniștii, cu sprijinul și sub supravegherea sovieticilor au preluat puterea în țară. Regele a abdicat și a fugit din țară, partidele politice au fost desființate iar în locul vechilor conducători au venit alții noi. Lucrul acesta se simțea și la sate, unde foștii primari, secretari, notari au fost schimbați. În locul oamenilor pregătiți au venit alții fără școală, fără experiență, oameni supuși străinilor și fără milă de români. Toate lepădăturile din sat, toți bețivii și ratații erau acum mari șefi și conducători.

Activistul de partid din sat a devenit un personaj foarte important, el conducând, practic, totul. Deși vedeau că nu este bine, oamenii tăceau, căci un simplu cuvânt nepotrivit putea să ducă la arestare, temniță grea sau chiar moarte.

Ceea ce durea pe oameni era lepădarea de credință, de Hristos și de Biserică. Oamenii erau batjocoriți dacă își arătau credința. Bătrânele se închinau când vedeau asta și rosteau vorbe de ocară la adresa celor ce huleau biserica și pe preotul lor.

     Parcă aceste schimbări au stârnit mânia lui Dumnezeu. Au fost ani de secetă cumplită și de lipsuri. Pe lângă asta cotele puse de conducători i-au sărăcit și mai mult. Au dus-o foarte greu, chiar dacă munceau toți din casă.

Anicuța s-a măritat cu un băiat gospodar din sat. Credința lui Ion Radu și a familiei sale nu era pe placul conducătorilor. Când comuniștii îi făceau observații lui Ion despre mersul la biserică, sau despre post el pleca fruntea și tăcea. Nu voia să îi înfrunte sau să se certe.

Și Antonie era batjocorit pentru că ajuta pe preot în altar. Lui nu îi păsă de asta. Chiar se bucura că părintele îi dădea din ce în ce mai multe sarcini. Acum el făcea curățenie în altar, el îngrijea florile din curtea bisericii, el însoțea preotul și dascălul când mergeau cu treabă prin sat, deseori bătea clopotul și toaca.

Copiii îi spuneau în batjocoră ”popa” dar el se bucura de porecla lui. Crescuse, dar era tot mărunțel de statură față de colegii lui de școală.  Terminase cu bine șapte clase și tatăl său s-a gândit să îl dea la o școală de meserii, mai ales că aveau una în comună. Era bine să știe o meserie, munca la câmp era grea și depindea mult de vreme. Încă din timpul verii l-a înscris la Școala de meserii. A venit toamna și ziua de 15 septembrie, începutul anului școlar.

       Era o dimineață frumoasă și încă din zori au plecat, tată și fiu spre locul unde urma să învețe meserie. Antonie a ales să urmeze tâmplăria, ca Mântuitorul Iisus Hristos.

     Școala se afla la câțiva kilometri de casa lor. De departe au zărit clădirea școlii. De fapt școala fusese conacul unui mare boier. Clădirea cu subsol, parter și cu etaj, impunătoare prin mărime și rafinament era cea mai frumoasă construcție din toată zona. Fusese ridicată de  boierul Pricopie Casoti, om important al veacului a nouăsprezecelea.

Ion Radu privi spre casă cu aceeași mirare și curiozitate pe care o avusese întotdeauna. Până acum nu a avut ocazia să o vadă de aproape. Fațada clădirii împodobită cu ornamente sculptate în marmură, balustradele de fier forjat, geamurile și ușile impunătoare, acoperișul cu tablă scumpă arătau nu doar bogăția ci și rafinamentul boierului. Se știa că avea apa trasă în casă, baie, toalete, că avea toate cele necesare vieții de lux pentru mare boier.

Bătrânul Casoti a fost nu doar bogat ci și foarte darnic. Clădise casa după gustul lui și prin testament a dăruit-o sătenilor să facă din ea Școală de meserii. A mai construit din banii lui două școli și un spital, tot în comuna lor. Atât școlile cât și spitalul erau pentru uzul țăranilor. Din păcate în vremea primului Război mondial spitalul a fost bombardat și din el a rămas doar turnul de apă. Dar gestul boierului  a rămas în istoria locului, oamenii pomenindu-l întotdeauna la Sfânta Liturghie.

(va urma)

„Plânge biserica pentru părintele” – 3

Postat de Mihaela Ion in Recomandari, 0 comentarii

Am fost la psiholog

 -Bună ziua!

-Bună. Luați loc!, a zis, în timp ce nota ceva într-o agendă. Intrăm direct în subiect. Mă grăbesc puțin, a continuat. Auziți voci?

M-am ridicat și m-am uitat pe ușă. ”Bă, oi fi greșit ușa?”, m-am întrebat în gând. Nu greșisem. Pe ușă scria: Psiholog A.V.

-De ce v-ați uitat la ușă?, m-a întrebat.

-Am crezut că am ajuns la ORL… de mă întrebați dacă aud voci.

-Nu sunteți la ORL, dar e important să știu dacă auziți voci.

-Da. Aud.

-Și ce vă spun vocile?

-Depinde.

-Adică?

-Depinde cu cine vorbesc. Acum… aud ce-mi spuneți dvs.

-Doamnăăă!… Nu v-am întrebat dacă mă auziți, ci dacă auziți voci care nu sunt reale. Dacă auziți voci, când nu vorbește nimeni cu dvs.

-Nu. Nu aud.

-Păi… și de ce ați venit? Aveți vreo problemă?

-Da. Am. Alin are doi saci. Unul cu mere, altul cu pere. Câte fructe are Alin și câți bani ia pe ele, dacă le vinde la bucată.

Psihologul a început să se scarpine în creștetul capului.

-De unde să știu eu câte fructe are Alin?, a zis vizibil agitată.

-Păi, dvs. sunteți aici ca să rezolvați probleme. Am plătit pentru asta.

-Doamnăăă… eu rezolv probleme ale oamenilor cu tulburări la cap.

-Păi… și eu am o tulburare. Nu știu câte fructe are Alin și câți bani ia pe ele.

-Și ce vă interesează pe dvs? Ceeee?, a început să țipe.

-Nu mai țipați! Mă interesează, pentru că e fratele meu și aș vrea să știu câți bani are să-mi dea. Sunteți cam agitată. Cred că aveți nevoie de psiholog.

-Nuuuuu! După discuția asta am nevoie de psihiatru. Ieșiți afară! Afară!, a strigat arătându-mi ușa… de parcă eu nu știam unde e.  

M-am gândit să merg și la psihiatru, dar dacă-l înnebunesc și pe ăla? Unde se (mai) duce? Așa că… merg al biserică. Mă duc să-l înnebunesc pe popa 😊.

Am trecut la ”munca de jos”…

 

Postat de Mihaela Ion in Ganduri, 0 comentarii