Lună: ianuarie 2022

Destin frânt

”Un singur cuvânt ne poate izbăvi de tot greul si durerea vieții: cuvântul iubire.” – Sofocle

Preotul: ”Pe cumnata mea… am iubit-o…”

Pentru o clipă am rămas fără reacții, fără cuvinte. Eram în fața unui preot, sub influența băuturilor alcoolice, care îmi spunea printre lacrimi grele că… pe cumnata lui a iubit-o. Nu puteam pune pe seama alcoolului cele mărturisite. Era prea multă durere în atitudinea lui, în cuvintele rostite, în lacrimile sale.

-Părinte, ridicați-vă să vă schimbați! Aveți cămașa udă. O să răciți, dacă mai stați așa, am spus, după un moment de tăcere. De unde vă aduc un maiou și o cămașă?

-Adu-mi numai o cămașă! Uite… de-acolo, a spus arătându-mi, cu fața jumătate afundată în pernă, ușa unui dulap pentru haine.

Am luat o cămașă, la întâmplare, timp în care voia să se ridice, încercând să pună piciorul direct în cioburile de la paharul spart.

-Nu coborâți, părinte!, i-am spus. Stați puțin să strâng cioburile!

 Am strâns cioburile cu o mătură și un făraș, pe care le-am găsit la bucătărie, apoi l-am ajutat să se ridice, să dezbrace hainele ude și să îmbrace cămașa uscată.

-Mihaela, ție trebuie să-ți spun, dacă nu, simt că fac implozie, a zis prinzându-mă de încheietura mâinii drepte.

-Vă ascult, părinte!, am îngăimat.

-După ce am terminat facultatea, arhiereul din vremea aceea, care mă remarcase, mi-a zis că are o parohie bună și că, dacă mă căsătoresc repede, mă numește paroh… acolo.

Aveam o prietenă atunci, dar relația noastră era fără viitor. Spunea că ea nu vrea să trăiască o viață târându-se prin biserici, înconjurată de lumânări, colivă, colaci și babe îmbrobodite. Una dintre prietenele mamei a zis că la ea în sat e o familie, care are o fată de măritat, o familie bună.

Am mers cu ea și când am intrat în casă, am văzut două fete, două surori. Și privirea și inima, mi s-au lipit de cea mică și sunt sigur că și ea a simțit la fel. Între noi s-a creat o legătură inexplicabilă. Poate a fost acea… ”dragoste la prima vedere”. Dar…  până să pot alege, mama fetelor a spus: ”Ea e de măritat”, arătând către soția mea. Legătura nevăzută dintre noi (”dragostea la prima vedere”), a fost înăbușită, fracturată… brusc… de cuvintele femeii. 

                                   ***

Ne vedem luni, 31 ianuarie. 

Postat de Mihaela Ion in Povești de viață ale călugărilor și călugărițelor, 0 comentarii

Preotul: ”Pe cumnata mea… am iubit-o…”

 ”Singurătatea sapă canioane în sufletele noastre, atât de adânci și întinse încât te poți pierde în ele pentru totdeauna de negăsit, pentru totdeauna de necăutat.” – Edward Lee

În cei 20 de ani petrecuți printre călugări, călugărițe, preoți, prin mănăstiri și biserici de parohie, am cunoscut tot felul de oameni, situații, povești tulburătoare.

Înainte de sărbători vă anunțam că, acum, după ce am scăpat de încorsetarea religioasă, pot vorbi deschis despre lumea ascunsă în spatele dulamelor și veșmintelor preoțești.

Continuarea acestei serii este deschisă chiar acum și chiar de această poveste răvășitoare.

Cândva… am cunoscut (printre multele familii de preoți) și familia preotului despre care vă voi povesti. El și ea. Doi oameni total diferiți, ca fire, dar, cu mine, foarte prietenoși.

Preotul era un om aplecat spre meditație, sensibil, cult, empatic și foarte vesel. Preoteasa era o femeie primitoare, dar rece. Uneori părea lipsită de orice urmă de sensibilitate. Era darnică… la modul acela de îți punea pachetul în brațe fără să spună vreun cuvânt.

Preotul era altfel. Mai întâi dădea din sufletul lui, apoi din buzunar, din cele materiale. Îi vizitam des. Timpul petrecut în casa lor era un timp de calitate. Vorbeam despre literatură, despre muzică, despre artă în general.

După niște ani, preotul, lipsit de mângâierea de care avea nevoie din partea soției, s-a refugiat în alcool. La vremea aceea credeam că doar acesta era motivul. Mai târziu… aveam să aflu că era mai mult decât atât.

Într-o zi… m-a sunat soția preotului și mi-a spus sec:

-A murit soră-mea… într-un accident de mașină. Sunt la morgă. Mergi, te rog, la părintele și vezi ce face! Sper să nu-l găsești mort de beat. Cu o săptămână în urmă sărbătoream cei 37 de ani pe care i-a împlinit sora mea, acum… așteptăm să ne-o aducă… într-un sicriu.

Am luat un taxi și am mers la casa preotului. Ușa era descuiată, iar părintele, așa după cum intuise soția lui, băuse… mult.

Două sticle de whiskey (goale) erau la marginea patului și un pahar spart. Stătea în pat. Avea fața afundată în pernă și plângea în hohote. Era lac de sudoare. Deși avea și maiou, cămașa îi era udă de parcă ar fi ieșit de sub duș.

-Părinte, Părinte, vă pot ajuta cu ceva?, am întrebat dezorientată.

-Mihaela… a murit cumnata mea… iubirea vieții mele… pe cumnata mea… am iubit-o…, a zis… înecându-se de plâns.

Cuvintele păreau zdrobite, lacrimile amare… viața arsă… Alcoolul nu-i anesteziase durerea… i-o adâncise.  

                                        ***

Mâine, 28 ianuarie – Destin frânt” – continuare.

 

Postat de Mihaela Ion in Povești de viață ale călugărilor și călugărițelor, 0 comentarii

Anunț important!

Ce faceți? Eu… am trezit dimineața, m-a băut ceaiul, am făcut o prăjitură, am băgat cuptorul la tavă și în timp ce așteptam să se coacă, am citit ”Capra cu Aladin”, ”Lampa lui trei iezi”, ”Alba ca Zăpada și merele de aur” și ”Prâslea cel Voinic și cei șapte pitici”.

Apoi… m-a scos câinele la plimbare, mi-a dat să mănânc, am băgat spălatul în rufe și am dat curtea prin mătură. Acum… fac o ciorbă. Să vă dau rețeta, zic. Puneți oala în apă, apoi… puneți fiertul să ciorbă. O fac și felul doi. O cartofi de musaca.

Vă e clar ce am scris, da? Mie… nu. Vedeți… dacă am râs de popa din…

Primiți cu tocătorul?

Mă scuzați, dar îl sun pe telefon. Trebuie să răspund.

Le-am încurcat de tot. Descurcați-le!

Hai, că vă pupați… mă pupați… asta… vă pup. Pe cine, adică pe mâine.

Gata. Pa! Am obosit.

Mă duc să culc patul 😊 .

Postat de Mihaela Ion in Ganduri, 0 comentarii

Primiți cu tocătorul?

În preajma sărbătorilor de iarnă, un popă, cunoscut pentru prietenia de nezdruncinat dintre el și pahar, sticlă, damigeană, butoi, după caz, se pregătea să meargă cu icoana, pentru a „vesti Nașterea Mântuitorului”. O familie dintr-un bloc din sectorul lui, care nu prea era „dusă la biserică”, s-a gândit să-l primească pe popa și să i-o facă.

Așa că, un el și o ea, cu o seară înainte de venirea popii, uitându-se  la un film, cu un bol de popcorn între ei, „Mări, se vorbiră/ Și se sfătuiră/ Ca să mi-l îmbete/ Pe popa, băiete”.

În următoarea zi a venit popa cu icoana, însoțit de cântăreț. Oamenii i-au invitat în casă, iar după ce popa și-a făcut treaba, – cântărețul ținându-i isonul -, femeia, „cu gânduri bune”, i-a invitat la masă.

Cântărețul a gustat puțin și a ieșit pe hol, să-l aștepte pe popă.

Popa își așezase epitrahilul pe spătarul unui scaun și icoana rezemată de același spătar.

Stând la masă, bărbatul îl tot întreba:

-Beți o țuiculiță, părinte? Dar un vin?

Eiii, și cum n-ar fi băut?! Și dă-i cu țuica, dă-i cu vinul, s-a îmbătat popa de nu a mai știut de capul lui, dar apoi de epitrahil și de icoană.

La un moment dat, s-a ridicat de pe scaun și a zis:

-Mu-mu-mulțumesc pe-pe-ntru ma-masă! Foa-oa-oarte bun!

Când să iasă pe ușă, bărbatul îi zice:

-Părinte, v-ați uitat patrafiru’ și icoana! Poftiți, a spus, atârnându-i de gât șorțul de bucătărie al nevesti-sii și punându-i în mâini tocătorul de bucătărie.

Cântărețul, obosit de atâta așteptare, nu s-a mai uitat la popă, a sunat la următorul apartament și a deschis o femeie, care a făcut ochii mari când l-a văzut pe popa cu șorțul de bucătărie atârnat de gât și cu tocătorul în mâini, abia cântând „Na-na-nașterea Ta, Hristoase…”

Că ar fi fost o glumă, nu prea părea, dar nici lucru curat nu era, așa că a așteptat să vadă ce se întâmplă, până la momentul în care popa i-a „îndesat” tocătorul „în gură”, să-l pupe.

-Părinte, dar ăsta nu e icoană, a zis rușinată.

Popa s-a uitat la tocător văzându-l dublu, triplu, cvadruplu și a îngăimat holbându-se la cântăreț:

-U-u-u-unde e, mă, i-i-icoana?

Cântărețul, rușinat și el peste fire, a mers la apartamentul la care fuseseră anterior, pentru a recupera recuzita popii.

Și uite așa, un popă a „vestit Nașterea Domnului” cu șorțul de bucătărie și tocătorul. Nu e o poveste inventată, ci una reală. Mi-a povestit, râzând în hohote, cineva care locuiește în blocul unde a fost împricinatul.

Eiii, prea mult n-a greșit popa. Dacă lipea litografia unei icoane pe tocătorul de bucătărie, putea să-l dea, liniștit, la pupat. 😊

Hai, că vă pup și eu! Ne vedem luni, 24 ianuarie. 

Postat de Mihaela Ion in Povesti adevarate, 0 comentarii