Lună: decembrie 2021

Pe curând, prieteni!

Unei perioade petrecute alături de voi, urmează o altă perioadă de pauză. Pentru că vin sărbătorile, pentru că vom fi ocupați cu darurile, bradul, mulți cu porcul, cozonacul, cârnații etc., m-am gândit să mă retrag, deoarece nu vreau să „alergați” între pregătirile crăciunistice și postările mele. Vă asigur de faptul că, spre exemplu, articolele din categoria „Povești de viață ale călugărilor și călugărițelor”, postate până acum, reprezintă doar un preambul a ceea ce va urma. Și vor urma și multe alte subiecte.

                                                   ***

Îmi plac sărbătorile de iarnă, îmi place iarna, iar cât timp voi lipsi din mediul online, vreau să mă bucur din plin de această perioadă, ceea ce vă doresc și vouă. Bucuria acestor sărbători ar trebui să ne însoțească mereu și mereu. Și dacă vrem, se poate – știu.

După ce mi-am lăsat sufletul fie să hoinărească prin lume, fie să devină captiv în mâini sălbăticite de viclenie și de minciună, am învățat că este foarte important să fiu stăpână pe sufletul meu, pentru că îmi aparține, și la fel de important este să-i ofer ceea ce-l hrănește – ce-i face bine.

Nimeni, dar nimeni în lumea asta, nu știe ce este bine pentru sufletul unui om, în afară de posesorul lui, dar până aici e o cale lungă. E nevoie de multă muncă interioară și de multă răbdare pentru a te întâlni cu sufletul tău, în starea lui pură, și a-l înțelege.

Pe mine, până să devin un tot, un întreg, m-a costat mult. În nopțile de nesomn încercam să număr sacrificiile, lacrimile, nedreptățile și umilințele pe care le-am îndurat, anii trăiți în minciună, durerile pe care nu le puteam exterioriza etc. Am încercat să le număr, dar n-am reușit. Au fost prea multe, mult prea multe.

M-am împăcat cu toate, mi-am învățat lecțiile de până acum și, mai presus de toate, am învățat să-mi ascult sufletul.

Perioada ce urmează vă doresc să fie una de regăsire, nu de risipire printre lucruri mărunte; vă doresc să vă bucurați cu sufletul, nu afișând doar zâmbete pentru postările de pe rețelele de socializare; vă doresc să fiți voi, puri, într-o iarnă albă.

Ne revedem după data de 15 ianuarie, cel mai probabil pe 17 ianuarie 2022.

Dacă totuși voi reveni mai devreme de 15 ianuarie, vă veți trezi cu mine pe aici 😊.

Să fiți bucuroși de sărbătorile minunate, un An Nou plin de înfloriri sufletești, multă iubire și multă fericire!

îmbrățișez pe voi, prieteni, iar pe voi, neprieteni, încerc!

Lumină în casă, pe chip și în gând!

La mulți ani!

Postat de Mihaela Ion in Ganduri, 1 comentariu

Ierarhul: „Mi-am dorit un copil. Voi muri cu această dorință.”

Avertisment: acest articol este nerecomandat minților înguste, îmbroboditelor si habotnicilor.

-De multe ori am avut impresia că m-am născut fie în locul greșit, fie în timpul nepotrivit, a continuat Preasfințitul, după o perioadă de tăcere. Dacă m-aș fi născut în alt timp și în alt loc, n-aș mai fi întâlnit-o pe ea.

Când eram student, am iubit o colegă mai mult decât pe mine. Iubirea noastră platonică și-a întins aripile doar în incinta facultății. La sfârșitul studiilor, i-am spus că o iubesc imens și că aș vrea să fie mama copiilor mei. O țineam în brațe, când i-am făcut acea cerere în căsătorie, stângace și plină de emoție.

S-a desprins din brațele mele și mi-a spus: „Nu se poate. Voi fi soția altuia.” 

Am simțit că se desface pământul și alunec în hăul cel mai cumplit. „Cum adică?”, am îngăimat. Mai am o relație. Îmi pare rău că ți-am ascuns asta. Nu am putut să-ți spun și m-am temut de momentul acesta. Nu-mi pune întrebări, că-ți răspund eu la toate. Să nu crezi că mi-am bătut joc de tine! Te-am iubit, te iubesc și te voi iubi mereu. Ai tot ce nu are el. Inteligență, sensibilitate, bunătate, noblețe… iar el are ce nu ai tu: poziție socială, casă și bani. Am trăit toată copilăria și adolescența în sărăcie. Nu am puterea să o iau de la capăt cu un bărbat cu aceleași lipsuri ca și mine. Te rog, iartă-mă (!)… dacă poți…”a spus, m-a sărutat pe frunte și a plecat. Dacă aș fi murit în clipa aceea, aș fi fost foarte fericit, dar n-am murit… Am fost nevoit să mă târăsc printr-o existență chinuitoare.

Am plecat din țară, la studii, să uit de ea, să uit de mine. Am intrat într-o depresie cruntă. M-am îngrășat, aproape de obezitate morbidă, dar nu-mi mai păsa. Deși nu m-am gândit niciodată la călugărie, după un an și ceva, mi s-a propus să mă călugăresc, promițându-mi-se o ascensiune rapidă (ceea ce s-a și întâmplat). Era nevoie de arhierei, iar eu eram „o partidă” bună, după terminarea studiilor. Debusolat, fără nici un rost, am văzut asta ca pe o salvare, dar și ca pe o condamnare.

Am acceptat. Mi-am dorit să ajung ierarh, nu pentru mărire, ci pentru a-i putea ajuta pe alții. M-am gândit că, dacă pe mine nu mă mai pot ajuta, măcar pe alții să-i ajut. Am sperat că, în timp, statutul acesta plin de restricții mă va ajuta să uit de rana din sufletul meu. Nu a fost așa. Mi-am dorit un copil și voi muri cu această dorință. Mi-am dorit să-l cresc, să-l țin în brațe, să-l aud spunându-mi „tată”, a zis, după care și-a ascuns capul în blana câinelui.

Călugărul, – seminaristul de atunci -, neștiind ce să facă, după un moment de tăcere, a mers și i-a sărutat mâna, și l-a întrebat, în șoaptă, dacă poate pleca.

Bunul și tristul ierarh i-a făcut semn că da, se poate retrage, după care i-a pus mâna pe cap, în semn de binecuvântare.

Și-a ascuns ochii triști în blana câinelui și Dumnezeu știe cât o fi stat așa, cu gândul la femeia pe care a iubit-o, cu gândul la copilul pe care ar fi putut să-l aibă… măcar unul.

Spuneam la început că, printre alții, am vorbit și cu arhierei (mai precis trei), despre viața tristă a acestui ierarh, iar unul dintre ei i-a fost chiar fiu duhovnicesc. Toți trei mi-au spus același lucru: să scriu această poveste și să dau și numele ierarhului, nu pentru a-l denigra, ci pentru a înțelege (cei care nu au înțeles), că și ei sunt oameni.

La vremea aceea, neintenționând să scriu această poveste de viață, deoarece aveam altceva în lucru, nu am aprofundat subiectul, dar, după sărbători, voi mai vorbi o dată cu cei trei ierarhi și, dacă din nou îmi vor spune același lucru, voi reveni cu detalii.

Oricum, aici v-am spus povestea pe scurt; într-o viitoare carte, cu siguranță, povestea va arăta altfel.

Începutul mărturisirii

Postat de Mihaela Ion in Povești de viață ale călugărilor și călugărițelor, 1 comentariu

Începutul mărturisirii

Mențin avertismentul: acest articol este nerecomandat minților înguste, îmbroboditelor si habotnicilor.

Timpul a trecut, iar eu nu am uitat nici privirea tristă a acelui ierarh, dar nici blândețea lui. Nu l-am uitat pe el, ca ființă, ca om purtător de dureri ascunse. Adesea vorbeam despre domnia sa, cu preoți, călugări, dar și cu ierarhi.

Într-o seară a anului 2020, vorbind cu un călugăr despre bunul ierarh, mi-a zis:

-De câte ori ai adus vorba de Preasfințitul, am vrut să-ți spun niște lucruri despre care nu am vorbit cu nimeni. Nu știu de ce nu ți-am spus, poate nu era timpul.

Tristețea pe care ai văzut-o în ochii Preasfințitului era reală, profundă și răvășitoare. Eram seminarist și, de regulă, mergeam la slujbele ținute de Preasfinția Sa. M-a remarcat într-o zi, la sfârșitul unei Sfinte Liturghii, și de atunci am devenit aproape un obișnuit al reședinței Preasfinției Sale.

Mă chema să o ajut pe maica la cumpărături sau la diverse activități prin casă. Unii ar putea spune că eram un fel de slugă. Nu, nu eram. Făceam cu drag tot ce făceam, deoarece Preasfințitul era un om – pâinea lui Dumnezeu. Niciodată nu am plecat nemâncat, fără pachet și fără bani din reședința Preasfinției Sale.

Înainte cu un an de a pleca din această lume, și-a cumpărat un câine de talie mare, pe care-l ținea în casă. Dormea cu el. Maica era exasperată. Făcea mizerie prin casă, rodea tot ce prindea, deoarece era încă pui.

Îl ruga pe Preasfințitul să-l lase afară, dar Preasfințitul nu voia sub nicio formă.

De-a lungul timpului observasem un fapt, care se tot repeta. Preasfințitului, când era în preajma unui copil, i se umpleau ochii de lacrimi. Abia se abținea să nu plângă. Nu doar eu am observat asta.

Cu o săptămână înainte de a pleca din această lume, într-o seară, mi-a zis să-i cumpăr niște mâncare pentru cățelușul lui drag. După ce am lăsat mâncarea maicii, să o pună unde știa că-i e locul, am mers să iau binecuvântare.

Era în dormitor. M-a întrebat dacă maica mi-a dat să mănânc și mi-a pus pachet, lucruri pe care le făcuse deja, apoi mi-a dat niște bani. I-am sărutat mâna și am vrut să plec.

-Alexandru, ia loc!, mi-a zis. Preasfinția Sa stătea în pat, cu dragul lui cățel în brațe.

M-am așezat pe un fotoliu, privindu-l cu atenție.

-Vreau să-ți spun ceva și te rog să nu spui nimănui cât timp voi fi în viață. Apoi, – nu știu cui te va îndemna duhul -, să spui ceea ce-ți voi povesti. Ai fost un copil iubit de părinți?, m-a întrebat, iar întrebarea m-a luat prin surprindere.

-Da, am fost și sunt foarte iubit, i-am răspuns.

Preasfințitul a strâns câinele în brațe și a oftat.

                                               ***

Ne revedem luni, 20 decembrie, când vom avea continuarea acestui articol.

Vă îmbrățișez cu drag!  

Dorință ascunsă în sufletul unui ierarh…

Postat de Mihaela Ion in Povești de viață ale călugărilor și călugărițelor, 1 comentariu

Dorință ascunsă în sufletul unui ierarh…

Avertisment: acest articol este nerecomandat minților înguste, îmbroboditelor si habotnicilor.

 

Cândva, am cunoscut un ierarh care avea o privire extrem de tristă. Mulți oameni au privirea tristă, dar privirea acelui ierarh purta parcă o durere imposibil de înlăturat. Așa mi s-a părut atunci. Că nu m-am înșelat, aveam să aflu abia anul trecut (2020).

L-am cunoscut cu vreo 23 de ani în urmă. Lucram în presă și scrisesem un articol despre un caz social. M-a sunat la redacție și mi-a zis că a citit articolul, că l-a impresionat foarte mult cazul și că ar vrea să ne întâlnim, pentru a dona o sumă de bani pe care să i-o dau persoanei respective.

Când ne-am întâlnit și m-a privit cu ochii aceia triști, am avut impresia că sufletul său strigă într-un pustiu al durerii. Chiar de la prima întâlnire, am petrecut mai mult de două ore alături de blândul ierarh. Am vorbit pe diverse teme și am convenit că vom ține legătura, ceea ce am și făcut.

Era un om bun, blând, cald, dar prin ochii săi vedeam amprenta suferinței pe care o purta acel suflet nobil.

La una dintre întâlnirile noastre, am îndrăznit și l-am întrebat:

-Sunteți trist sau mi se pare?

-Nu vi se pare, mi-a răspuns. Uneori, ca să nu spun mereu, da, sunt trist… Poate mai trist decât ar trebui să fiu.

După aceste cuvinte, biroul în care eram s-a cufundat în liniște. Nu l-am mai întrebat nimic. Mi-am dat seama că, acolo, în adâncul sufletului său, se afla o povară copleșitoare.

La un moment dat a oftat. Parcă ar fi vrut să spună ceva, dar cuvintele s-au întors în marea de lacrimi din sufletul său.

Am ținut legătura cu ierarhul respectiv, până a plecat din această lume.

În seara în care a fost depus în Catedrală, am mers la priveghi. Ochii aceia triști erau închiși și reci, ca două lespezi de piatră, care închideau, pentru totdeauna, durerea într-un suflet amuțit de prea multe lacrimi.

                                    ***

Continuarea, mâine, vineri, 17 decembrie.

Postat de Mihaela Ion in Povești de viață ale călugărilor și călugărițelor, 0 comentarii