Lună: noiembrie 2021

Părăsită în săptămâna nunții

În cerdacul înmiresmat de aburul plăcintei de mere și de mireasma scorțișoarei, care se mai ridica încă din compotul pus în ulcele ca un fuior nevăzut venit din minunata lume a fructelor, maica a început să povestească.

-Aveam doar 19 ani când m-am îndrăgostit de un băiat, din care făcusem deja, în sufletul meu, bărbatul vieții mele și tatăl copiilor mei. Sora mea (mai mică decât mine cu un an) plecase deja la mănăstire. Am încercat să o împiedic, spunându-i că e prea tânără, că e păcat să-și închidă viața într-un loc fără nicio perspectivă și fără nicio bucurie. Ea nici nu a vrut să audă. Zicea că vrea să-și închine viața lui Hristos. N-am înțeles-o, mi-a fost milă de ea, i-am detestat alegerea, dar nu am avut ce face. A plecat în adunătura asta întunecată – la propriu și la figurat -, eu am rămas în lume să-mi trăiesc cea mai frumoasă poveste de dragoste, credeam eu.

Timp de un an am fost foarte fericită, cea mai fericită. Ne-am iubit mult, iar martor la povestea noastră de dragoste a fost, de cele mai multe ori, trunchiul unui copac bătrân, aflat în pădurea din apropierea satului nostru. Așezat la pământ, parcă era corabia care ne aștepta pentru a ne duce în lumea minunată a iubirii noastre.

Din când în când maica ofta, se oprea câteva minute din povestit, sorbea apatică din compotul pe care parcă îl ruga să-i dea putere să spună povestea până la capăt.

-După un an m-a cerut în căsătorie, acolo, la locul nostru secret, în pădure. Au fost momente pe care, și dacă aș vrea, să le descriu… nu pot.

Am început să facem pregătirile pentru nuntă. Invitații, cumpărături etc. La începutul săptămânii în care ar fi trebuit să avem nunta, chiar în prima zi, luni (noi stabiliserăm nunta pentru ziua de sâmbătă), rămăsese ca seara se ne vedem în centrul satului, ca de obicei, apoi să mergem la locul nostru secret.

O ascultam cu atenție. Compotul de mere avea aceeași savoare, dar atmosfera din cerdac… parcă… începuse să capete nuanțe de gri.

-Când am ajuns în centrul satului, nu era, a continuat. Lucru neobișnuit, deoarece, de regulă, el mă aștepta. Am crezut, am sperat, că întârzie. N-a fost așa. După mai bine de o oră de așteptare, inima începuse să-mi dea de veste că ceva nu e cum trebuia să fie. Tremurând, am mers la el acasă. Poarta era descuiată. Cu pași timizi, m-am îndreptat către ușă. Am bătut cu disperarea unui om căruia îi era teamă că pierde tot. A ieșit maică-sa. După ce am salutat-o, i-am spus că aș vrea să vorbesc puțin cu logodnicul meu. „Logodnicul tău a fost doar în mintea ta. I-am spus să-ți transmită că nu suntem de acord cu această căsătorie”, a zis cu un glas metalic, de am simțit că-mi îngheață inima. Ce-i drept, când cel pe care-l iubeam le-a spus părinților lui că ne vom căsători, ei nu au fost de acord, dar noi am continuat să facem pregătirile crezând că, până la urmă, vor accepta. „Să nu-l mai cauți”, a continuat. „Dar, doamnă, noi am pregătit aproape totul pentru nuntă. Nu puteți să ne răpiți fericirea. Dacă totuși e alegerea lui să renunțe la mine, aș vrea să-mi spună el”, am îngăimat cu ochii plini de lacrimi.

Maica a așezat ulcica pe masă și a început să-și frângă mâinile.

-M-a privit tăios și mi-a spus (a continuat călugărița): „Deși nu meriți să mai continui acest dialog, deși ești extrem de obraznică, îți spun că nunta va avea loc, vom schimba doar mireasa. Fericirea lui nu este lângă tine, fericirea lui este lângă Florina, o fată de condiția lui. Tu ai fost doar o distracție pentru el, și tocmai pentru că ai fost o distracție, nu vrea să te mai vadă niciodată.” După aceste cuvinte, care mi-au spart sufletul în bucăți, a închis ușa și a și încuiat-o. Da, eu eram o fată săracă, el era un băiat bogat. Florina era o fată mai mare decât el cu vreo 5 ani, dar era la fel de bogată ca și el. Viitoarea lui soție locuia vizavi de casa copilăriei mele.

M-am prăbușit lângă poartă și am plâns în hohote. Se înserase deja. Nu mai era nimeni pe stradă. Am plecat acasă cu gândul că, din cumpărăturile pe care le făcusem pentru nuntă, voi folosi tot ce se poate folosi… pentru călugărie. În noaptea aceea mi-am făcut bagajul, le-am lăsat un bilețel părinților mei și am plecat la mănăstire, la sora mea. Ca să fiu sigură că nu mă voi mai întoarce, tot în noaptea aceea m-am și călugărit.

În întunericul acelei nopți, am crezut că am îngropat totul: viața mea, pe el, iubirea pentru el, inima, lumea, totul. Din acel moment eram sigură că n-o să-i mai văd niciodată și n-o să mai aud de ei.

După 21 de ani însă, la ușa casei mele avea să apară o femeie… O femeie pe care nu o cunoșteam…

Va urma.

                                            ***

Vă îmbrățișez cu drag!

Ne revedem luni, 29 noiembrie.    

Iubire neîmplinită – viață netrăită

    

Postat de Mihaela Ion in Povești de viață ale călugărilor și călugărițelor, 0 comentarii

Iubire neîmplinită – viață netrăită

 Am ascultat îndemnul Părintelui și am început să o vizitez pe călugărița care trăia nici ca o călugăriță, nici ca o femeie din lume. Era un fel de pustnică fără pustie, o călugăriță fără biserică, o femeie fără cele lumești.

Își făcuse un univers al ei, departe de obștea mănăstirii și, totuși, în mănăstire. Frumusețea universului creat de ea contrasta violent cu pustiul și griul din sufletul ei. Nimic din frumusețea culorilor răspândite prin curte nu reușea să pătrundă în ceața deasă din sufletul-i zdrobit.

Când am intrat prima dată în casa ei, am avut impresia că m-am întors în timp, că am pășit într-o altă epocă. Totul era vechi, dar curat. Pe pereți avea carpete cusute de mână în punct cruce, pe jos erau preșuri, pe paturi – cuverturi de lână, țesute de mână, iar mesele erau acoperite cu mileuri croșetate… din macrame. Până și la bucătărie, vasele erau din lut și tacâmurile din lemn. Nu avea aragaz. Mâncarea o făcea pe o sobă cu plită, iar prescurile, pâinea și prăjiturile le cocea într-un cuptor cu lemne.

Cât timp am locuit în mănăstire, mergeam zilnic la ea. O ajutam la diversele activități pe care le făcea prin curte, dar și prin casa rătăcită dintr-un alt timp… în vremurile noastre.

Într-o zi, când am ajuns la introvertita călugăriță, mireasma unei plăcinte de mere invadase deja curtea. Maica stropea florile. După ce am salutat-o, mi-a spus:

-Chiar la tine mă gândeam! Am făcut o plăcintă de mere și mă tot uitam pe potecă, poate, poate ajungi până se răcește puțin să o pot tăia.

-Și iată am ajuns, am spus zâmbind.

După ce a terminat de stropit florile, m-a invitat în cerdac. A mers la bucătărie și a adus, pe o tavă din lemn, o farfurie din ceramică plină cu plăcinte aburinde și două ulcele cu un compot aromat din mere și scorțișoară. În timp ce savuram bunătățile pregătite de călugăriță, biata femeie tot ofta.

-Măicuță, păreți îngândurată. S-a întâmplat ceva?, am spus la un moment dat.

-Nu… de fapt, nimic special. Mă gândeam la viața mea și mai ales la moarte… Sau, mai bine zis, la viața moartă pe care am trăit-o.

-Nu vă e bine aici, măicuță? În paradisul acesta nu vă e bine?, am întrebat-o aproape în șoaptă, de teamă ca nu cumva să o deranjez.

-Nu. Nu mi-e bine. Locul meu nu era aici. Aici m-a exilat o iubire neîmplinită.

Am luat ulcica de pe masă și am strâns-o între palme. N-am mai îndrăznit să mai pun vreo întrebare. Mi-am dat seama că, acolo, în sufletul ei, e o rană mult prea adâncă.

-Aș putea să vorbesc despre asta… cu tine, a continuat. Nu știu de ce, dar simt că pot vorbi. Poate și pentru că… paharul sufletului meu a dat pe afară de multă vreme… Mă poți asculta?

-Sigur, măicuță! Vă mulțumesc pentru încredere.

Va urma.

                                           ***

Continuarea – vineri, 26 noiembrie.

Vă îmbrățișez! 

Între zidurile mănăstirii – fugind de iubire

Postat de Mihaela Ion in Povești de viață ale călugărilor și călugărițelor, 0 comentarii

Marele Gatsby – bogatul sărac

Cea de-a patra carte, pe care am citit-o în perioada verii, este o carte pe care nu am vrut să o citesc, nu mi-a stârnit interesul subiectul, nu o aveam în bibliotecă.

„Marele Gatsby” a fost cartea care, efectiv, s-a „ținut” după mine.

Toată vara am fost la „vânătoare” de promoții, lichidări de stoc, reduceri, în materie de carte, deoarece am vrut să-i dau un „suflu” nou bibliotecii (linkul mai jos). Și am găsit titluri foarte bune, la prețuri avantajoase.

De câte ori deschideam un link pentru a „vâna” cărți, îmi apărea „Marele Gatsby”. Chiar m-am și întrebat cum de o fi atât de populară și acum, după atâția ani (fiind scrisă în anul 1925) și după cel puțin două ecranizări.

 

Știind, în mare, despre ce e vorba, am tot ignorat-o, dar… când am citit volumul doi al seriei „Confesiunea unui preot”, adică „Slujba de la miezul nopții” ( linkul mai jos), și am văzut că, la un moment dat, se face referire la un personaj din cartea „Marele Gatsby”, mi-a fost clar că trebuie să o citesc. Mi-a fost clar că acea carte, pe care am tot ocolit-o, conține un mesaj pentru mine. Și nu m-am înșelat.

Scriind acest articol, îmi dau seama că nici lecturarea seriei „Confesiunea unui preot” – o serie care poate fi încadrată la categoria „literatură pornografică”, nu „erotică” – nu a fost întâmplătoare. Dacă nu citeam acea serie și nu găseam, printre paginile ei, trimiterea la cartea „Marele Gatsby”, aș fi ocolit-o mult și bine.

 

În timp ce lecturam cartea de care am fugit, vorbeam cu nepoțica mea despre subiectul acestei cărți. Interesată, mi-a zis că va urmări filmul… ca să mi-o ia înainte 😊, dar nu mi-a spus care e finalul.

 

După ce am terminat de citit, am confruntat, povestind, secvențele din film cu principalele fragmente din carte. La final, nepoțica mea a concluzionat: „Când era tânăr, ”Marele Gatsby” a fost sărac din punct de vedere material; la finalul grăbit al vieții a murit sărac sufletește, neîmplinit, fără prieteni, fără iubire. Așa că… sărac a fost și mai sărac a murit”.

Finalul este, într-adevăr, tulburător.

Ne revedem miercuri, 24 noiembrie.

Trăind în mai multe lumi

Confesiunea unui preot


Postat de Mihaela Ion in Carti, 0 comentarii

Între zidurile mănăstirii – fugind de iubire

Începând de astăzi, voi deschide seria unor povești de viață impresionante ale celor care, crezând că fugind de lume, fug și de omul din ei – povești de viață ale călugărilor și călugărițelor. Și, pentru a nu se găsi unii care să facă pe interesanții și să spună că: parcă ai zis că nu mai vorbești despre mizeriile îmbrăcate în rochii negre (linkul mai jos), îi ajut să „dezlege” misterul.

Nu vreau să mai vorbesc despre mizerabilii și mizeriile lor, mai ales nominal, atât timp cât nu sunt provocată, asta neavând nicio legătură cu poveștile de viață ale unor călugări și călugărițe.

Am totuși o rugăminte la voi. Să aveți răbdare cu mine! Articolele vor fi fragmentate deoarece, fiind povești destul de lungi, nu-mi permite timpul să le scriu fluviu.

 În cei 20 de ani petrecuți în chingile religiei am vizitat multe biserici și mănăstiri, în cele din urmă fiind chiar găzduită, uneori, pe termene destul de lungi. Când lucram în presă, am scris o serie de articole în legătură cu o mănăstire, în care am locuit o lună și jumătate, cu pauzele aferente de la sfârșitul săptămânii. Și acesta este doar un exemplu.

Am avut destul timp să cunosc și să mă apropii de mulți preoți, călugări și călugărițe.

Poveștile pe care urmează să le scriu, nu le-aș fi putut spune niciodată dacă aș fi rămas sub epitrahilul „mântuitor” al duhovnicului… pus pe grumazul sufletului meu. Acum sunt un om liber și pot decide ce este bine pentru viața mea, pot face și spune ce simt, pot trăi cu adevărat.

                                              ***

Merele – drumul către o poveste tulburătoare

 

Într-una dintre mănăstirile în care am fost găzduită, în cei 20 de ani de habotnicie, am întâlnit o călugăriță, trecută de 80 de ani, care locuia într-o casă departe de corpul de chilii al mănăstirii, casă care aparținea lăcașului de cult. Duhovnicul ei era un călugăr care mă aprecia foarte mult. De fapt, sentimentul de respect și de admirație era reciproc.

Seara mă plimbam prin curtea mănăstirii alături de călugărul respectiv și îl conduceam până în fața porții casei în care locuia maica. Până acolo mai povestea una, alta.

Fiind duhovnicul ei, cunoscându-i viața și frământările sufletești, o vizita în fiecare seară. De multe ori o găseam în curte pe călugărița respectivă, o salutam și mă întorceam în mănăstire.

Într-o seară de vară, conducându-l pe părinte, am găsit-o stropind florile. Avea o curte plină de flori și pomi fructiferi. Era un adevărat colț de Rai.

I-am spus că are o curte minunată, iar ea m-a invitat să-mi dea niște mere. Am intrat, am luat merele, i-am mulțumit și m-am retras.

Sesizasem un lucru foarte straniu pentru o călugăriță, și anume, că maica nu participa la slujbe. Aș fi vrut să-l întreb pe părintele ei duhovnic, dar nu am îndrăznit. Peste câteva zile însă, întrebarea: de ce maica nu vine la biserică (?), avea să primească, pe neașteptate, răspunsul.

Mergând, ca de obicei, către casa maicii, Părintele mi-a spus:

-Să știți că și maica vă place foarte mult. Poate ar fi bine să vă apropiați de ea. E o fire retrasă. Deși face prescuri pentru biserică în fiecare zi, la slujbe participă de două ori pe an: de Paști și de Crăciun. Are o poveste tulburătoare. Nu v-o pot spune, pentru că mi-a mărturisit la spovedanie, dar dumneavoastră, cu felul dumneavoastră de a fi, sigur vă veți putea apropia de ea și sigur vă va povesti. Merită să o ascultați. Cine știe (?!), poate vreodată o veți așterne pe hârtie. Și iată că vorbele Părintelui au fost profetice.

Acele mere pe care călugărița mi le-a dat aveau să deschidă drumul către o poveste răvășitoare.

Va urma.

                                                     ***

Cei care îmi urmăresc blogul, intuiesc deja că ne vom vedea luni, 22 noiembrie.

Vă îmbrățișez cu drag!

Zile minunate să ne fie!

                                                     ***

Acest articol este susținut de https://www.tratamentenaturiste.ro/despre-terapeutul-nicu-ghergu/

Distrusă de un călugăr

                                                   

 

Postat de Mihaela Ion in Povești de viață ale călugărilor și călugărițelor, 0 comentarii