Lună: octombrie 2021

Un colet surpriză

Zilele trecute, printre multele email-uri pe care le-am primit, a fost și un email de la Părintele Vatră Giorgică, un preot care a fost oprit din drumul slujirii pe nedrept și brutal. În email, cu delicatețea unui suflet care a îndurat multe, mi-a spus că a citit o parte dintre cărțile mele, că-mi urmărește blogul, că dorește să-mi ofere două cărți scrise de domnia sa și că, dacă voi accepta, așteaptă o adresă unde mi le poate trimite.    

Bineînțeles că nu doar am acceptat, ci am fost chiar foarte bucuroasă și onorată pentru faptul că s-a gândit să-mi facă acest dar.

Ieri m-a sunat curierul și mi-a spus că am un colet de la Vatră Giorgică, din Focșani.

„Deja?!”, mi-am zis și am mers să-l ridic, nu doar surprinsă, ci și nerăbdătoare.

Între Dumnezeu, poporul său și arhiereu” și „Un heruvim cu aripile frânte” sunt cele două cărți pe care am avut bucuria să le primesc, dar și tristețea că s-a creat conjunctura de a fi scrise astfel de cărți.

Le-am răsfoit și am avut certitudinea că, în momentul în care mă voi apuca de citit, nu le voi lăsa din mână până la ultimul punct al fiecărei cărți.

Voi reveni cu detalii, sper, foarte curând.

Vă mulțumesc mult, Părinte! Îmi pare rău că, de acolo de unde trebuia să primiți mângâiere, ați primit lovituri cu pietre.

Știu ce înseamnă și știu cât de mult doare, dar mai știu și că nimic nu rămâne fără răsplată.

 Cei care lovesc și nedreptățesc merită uitați și lăsați să trăiască în propria mizerie, peste care așază strălucirea unor veșminte. Mai devreme sau mai târziu vor fi sufocați de propriul venin.

Vă mulțumesc încă o dată și vă înțeleg… prea bine încă.

 

Postat de Mihaela Ion in Daruri, 0 comentarii

Trăind în mai multe lumi

„O casă fără cărți e ca o cameră fără ferestre”, spunea Horace Mann, numai că, prin ferestrele respective, prin cărți, nu vezi priveliștea de-afară, ci poți trăi în alte lumi și poți colinda prin alte vieți.

V-am spus că, în perioada în care am lipsit din mediul online, printre alte activități, am și citit 4 cărți și am început-o pe cea de-a cincea (linkul mai jos).

Astăzi vi le voi prezenta pe cele patru deja citite, iar de săptămâna viitoare vom vorbi, pe rând, despre ele.

 Prima carte pe care am citit-o imediat ce m-am retras din mediul online a fost: „Pădurea care vindecă – Shinrin-yoku, metoda japoneză pentru o viață lungă și fericită”, al cărei autor este  Qing Li.

După călătoria minunată prin Pădurea care vindecă”am citit două cărți dure: Confesiunea unui preot” și Slujba de la miezul nopții”, scrise de Sierra Simone, ambele făcând parte din seria Confesiunea unui preot”.

 

 Cea de-a patra carte a fost Marele Gatsby”– autor: F. Scott Fitzgerald.

Câte pagini am citit? Păi să vedem!

1„Pădurea care vindecă – Shinrin-yoku, metoda japoneză pentru o viață lungă și fericită” – 310 pagini.

2. Confesiunea unui preot” – 352 de pagini.

3. Slujba de la miezul nopții” – 192 de pagini.

4. Marele Gatsby” – 240 de pagini.

Total – 1094 de pagini.

„Dacă ai o grădină și o bibliotecă înseamnă că ai tot ce îți trebuie”, spunea  Cicero, și cel puțin un animal de companie, aș adăuga eu, ai chiar totul. Mai frumos de atât nici nu se poate. O astfel de imagine, din punctul meu de vedere, prefigurează Raiul.

Ne revedem miercuri, 13 octombrie, cu un nou fragment din romanul „În trup străin”.

Zi bună să fie! Și, pentru a fi minunată, adăugați „ingredientul” minune – lectura!

Aceasta este ziua…

Postat de Mihaela Ion in O carte pe săptămână, 0 comentarii

Cu ce-am greșit?

-Mami… te-am speriat, iar te-am speriat.    

-A trecut. Nimic nu e prea greu. Tu ești rațiunea mea de a fi, fetița mea scumpă, a spus înghițindu-și lacrimile. Ce vrei să mănânci, iubita mea?, a întrebat-o sărutând-o pe frunte.

-Nu mi-e foame. Mănânc mai târziu. Vreau să merg să-mi cumpăr niște accesorii pentru pictură. Multe dintre ele sunt pe sfârșite.

Serena era studentă în anul I la Universitatea Națională de Arte București, Facultatea de Arte Plastice, departamentul Pictură. Pentru ea totul era nou. Recenta operație de schimbare de sex, admiterea într-o nouă formă de învățământ, schimbarea locuinței, a orașului, adaptarea la o nouă viață, la o altă viață.

Deși experimentase senzația de a fi străină în propriul trup, a fi străină într-un mare oraș pe de o parte era ca o eliberare, pe de altă parte o simțea ca pe o sugrumare. Spre deosebire de orășelul de provincie din care venea și unde trăise cele mai cumplite umilințe și angoase, în București era o fată ca oricare alta, dar… nu avea pe nimeni. Nu avea cu cine să vorbească, nu avea cu cine să iasă la o cafea, la piscină, într-un club… Era în siguranță, deoarece nu-i cunoștea nimeni povestea, dar era mult prea singură pentru o tânără de vârsta ei.

Serena și-a sărutat mama pe frunte și a mers să se pregătească pentru ieșirea în oraș. Și-a ales din garderobă haine lejere, dar moderne, s-a machiat, și-a pieptănat și ondulat părul și… sărutându-și din nou mama, a plecat la cumpărături.

Imediat ce tânăra a ieșit pe ușă, nefericita femeie s-a prăbușit pe un scaun, și-a ascuns fața în șorțul de bucătărie și a început să plângă înfundat.

-Doamneeee, cu ce-am greșit? Cu ce a greșit copilul meu de trebuie să îndure atâtea? Cu ce?, întreba printre suspine. Ți-am dat toată tinerețea mea. Zeci de ani am fost nelipsită de la biserică, am ținut toate posturile, am făcut milostenie, am făcut tot ce mi-a cerut duhovnicul, în numele Tău. Ce vrei să-Ți mai dau? Viața? Ia-mi viața, dar dă-i liniște și sănătate fetiței mele!

Printre hohotele de plâns a auzit telefonul mobil. Apelul telefonic a obligat-o să se ridice nu doar de pe scaun, ci și din starea în care era. Și-a șters lacrimile și a răspuns, fără să se mai uite pe ecran. A crezut că e fetița ei dragă. Nu era. Era fostul ei duhovnic.

-Doamne, ajută! Am auzit că ți-a intrat băiatul la facultate. Felicitări!

-Fata, a spus cu vocea înecată de lacrimi.  

-Nu, nu. Băiatul, a corectat-o cu sadism. El va fi judecat de Dumnezeu tot ca băiat, nu ca fată.

-Părinte, fetița mea tocmai ce a avut un nou atac de panică. Acum a plecat la cumpărături. Vă rog să ne lăsați! Avem lupte grele de dus, nu mai avem nevoie și de cuvintele dumneavoastră… dușmănoase, a adăugat după un moment de tăcere. Am crezut că mă sunați să-mi spuneți că vă pare rău că nu m-ați ajutat când eram în groapa disperării.

-Îți spun ce ți-am spus și atunci. Nu mă voi face niciodată părtaș la păcate străine.

-Nu vă faceți, pentru că nu e vorba despre copilul dumneavoastră.

-Și dacă era. Și dacă mă amenința că se sinucide, l-aș fi lăsat să se sinucidă, dar nu aș fi schilodit chipul lui Dumnezeu.

-Bine, părinte! Dacă ați fi ales pentru copilul dumneavoastră moartea, eu am ales, pentru copilul meu, viața. Ca să nu vă mai întreb acum, care e mai mare păcatul: rezolvarea unei probleme medicale sau sinuciderea?

-Lasă-mă cu problema medicală!, a zis preotul lipsit de cea mai vagă urmă de empatie. Băiatul tău are ceva la cap.

-Da, părinte! Copilul meu are „ceva la cap”, dacă asta vă place să auziți, și, pentru diagnosticul pe care îl are, singurul tratament e operația pentru corecția sexului.

-Auzi, corecția sexului. Adică Îl corectați voi pe Dumnezeu…

-Părinte, gata!, l-a întrerupt. Gata! Ajunge! Vă rog să mă lăsați! Pentru păcatele mele răspund eu, nu dumneavoastră. Acum închid și sper să nu vă mai aud niciodată. Nici pe lumea aceasta, nici pe lumea cealaltă, a spus și a închis brusc.

Fragment din romanul „În trup străin”

                                           ***

Înainte de a încheia această postare vreau să fac două precizări importante:

  1. acestea sunt postări de blog/ Facebook, romanul va arăta cu totul altfel;

  2. la sfârșitul fiecărui articol, indiferent de subiect, voi anunța data la care vom avea un nou fragment din romanul „În trup străin”.

Ne revedem luni, 11 octombrie. 

Weekend de poveste să fie!

În sfârșit… femeie

 

Postat de Mihaela Ion in În trup străin, 0 comentarii

În sfârșit… femeie

Era în baie. Goală. Se privea în oglinda pe care o pusese special pentru a se putea vedea din cap până în picioare. Îi crescuseră sânii. Organul genital masculin… dispăruse. Era în sfârșit… femeie… Ceea ce se simțise dintotdeauna. Părul lung și castaniu se revărsa, în bucle, peste umerii delicați.

Pe obraji îi curgeau lacrimi dulci-amare, care se prelingeau pe gât, apoi pe sâni… ca-ntr-o mângâiere de durere și de împlinire. Parcursese un drum lung și chinuitor – drumul tranziției -, în care s-a rupt (la propriu) din ea. Nu mai avea putere să-și șteargă lacrimile sau… poate… nici nu conștientiza că plânge. Plânsul îi devenise o a doua fire ascunsă prin cotloanele sufletului sfâșiat de prea multă umilință, de prea multă durere, de prea multe cuvinte nedrepte, de prea multe respingeri și abandonări…

Dintr-odată a tresărit. I s-a părut că-i atârnă ceva între picioare și s-a ghemuit pe gresia rece. Lupta ei nu se încheiase. Un nou episod agresiv de disforie o trântise la pământ.

-Mamă, mamă!… a strigat disperată.                   

Biata femeie, care tăiase niște zarzavat pentru a pregăti ceva de mâncare, a deschis brusc ușa și a prins-o de umeri.

-Iubita mea, ce e cu tine?

-Mamă… organul acela…

-Nu mai e, mamă. Ești femeie! Ești femeie! Ești femeie, iubita mea, îi repeta plângând în hohote.

Sucul de roșii de pe mâinile mamei i se prelingea pe umeri. Plângeau amândouă… într-o cutremurare sincronizată.

-Ești femeie, mamă, femeie, nu mai e acolo. Ești femeie, repeta cu disperare…

„Ești femeie, femeie”, începuseră să-i răsune în minte, apoi în suflet, cuvintele mamei.

Suspinând, și-a prins mama de mijloc și i-a șoptit:

-Da. Sunt femeie. M-am speriat, mamă. Iartă-mă!

-Nu-i nimic, iubita mea, a spus sărutând-o pe frunte, în timp ce își ștergea lacrimile cu mâinile murdare.

-Hai să te spele mama pe umeri! Te-am murdărit… Hai, mamă! Apoi mergem la bucătărie.

-Lasă! Mă spăl eu. Mergi! O să vin.

Femeia a plecat la bucătărie, sugrumându-și toate lacrimile pe care simțea să le reverse ca o cascadă neîntreruptă. Dar nu-și permitea să facă asta, trebuia să fie puternică… pentru fata ei.

Serena s-a ridicat, s-a spălat, apoi s-a privit, din nou, în oglindă. Era femeie, dar… amintirea organului genital masculin o urmărea așa cum un nefericit om, după ce își pierde un picior, simte durerea în piciorul amputat, deși el nu mai există. Sau… așa cum o persoană cu obezitate morbidă, devenită anorexică, uitându-se în oglindă, se vede tot grasă.

Biata tânără și-a prins părul în vârful capului, lăsând două șuvițe să-i alunece pe lângă tâmple, s-a îmbrăcat în grabă cu o rochiță de casă și a mers la bucătărie. 

Fragment din romanul ”În trup străin”

Următoarea postare – vineri, 8 octombrie.

Vă îmbrățișez cu drag!

Aceasta este ziua…

Postat de Mihaela Ion in În trup străin, 0 comentarii