Astăzi aș fi vrut să-i spun „La mulți ani!” tatălui meu, dar nu se mai poate. Vă spun vouă însă. La mulți ani!, Dumitru, Dumitra, Dumitrița, Mita, Dumitran etc.
Deși nu datorez nicio explicație nimănui, voi spune de ce nu am fost prezentă la înmormântarea tatălui meu. Nu este, în niciun caz, vorba despre uzitatele expresii: „n-am putut să-l văd așa” sau „prefer să mi-l amintesc așa cum era în viață”, de care s-au prevalat unii (a căror prezență era neapărat necesară la înmormântarea bunului meu tată).
Am hotărât să spun motivul principal și altele secundare, din mai multe considerente:
-în primul rând, pentru că așa simt să fac;
-în al doilea rând, pentru că cei prezenți au întrebat de mine și vreau să evit speculațiile;
-în al treilea rând, deoarece sunt sigură că vor fi cititori/ urmăritori ai blogului meu care se vor regăsi în povestea mea și poate vor și găsi răspunsuri la unele întrebări.
Pentru a vorbi despre cele promise, mai am nevoie de puțin timp și vă rog să aveți răbdare cu mine! Poate câteva zile, poate o săptămână.
Încă nu mă simt în stare să-mi aștern aici gândurile, trăirile. Am nevoie de liniște, pentru a se așeza anumite stări în sufletul meu, am nevoie să fiu cu amintirile despre tatăl meu și, – nu în ultimul rând -, am nevoie să fiu alături de nepoții mei.
De multe ori, nepoțelul meu cel mare, Tiberiu, îmi spunea: „Ia uite! S-a activat tătăică din tine”. Și… are dreptate. Mult din bagajul său genetic, dar și din cel emoțional, se manifestă din plin în ceea ce sunt. Pentru multe am să-i mulțumesc tatălui meu.
În această perioadă, – care doresc să fie dedicată doar celor mai sus menționate -, îi rog pe cei care au numărul meu de telefon să nu mă mai sune, iar pe urmăritorii mei îi rog să nu-mi mai scrie mesaje pe chat sau pe email. Dacă doriți să-mi transmiteți ceva, vă rog mult să scrieți în comentarii, fie pe Facebook, fie pe blog. Vă promit că le voi citi pe toate.
Pe această cale, vă mulțumesc tuturor celor care mi-ați fost alături cu un gând bun, o încurajare, celor care ați empatizat cu starea mea și celor care s-au gândit o clipă la tatăl meu.
Am citit toate comentariile voastre, dar nu am știut cum să reacționez, nu am știut ce să aleg din ceea ce-mi oferea Facebook-ul. „Îmi place” nu aveam cum să spun, „ador”, nici atât, emoticonul pentru tristețe nu am vrut să-l folosesc, pentru a nu umple pagina de lacrimi, iar de celelalte nici nu poate fi vorba.
Ca dovadă a faptului că am citit comentariile, vă las aici câteva dintre ele și încă o dată vă mulțumesc!
Dumnezeu sa il aseze in lumina Sa!
***
Ooof, cat de adevarate sunt cuvintele preotului.
Condoleante draga prietena, Dummezeu sa-l ierte, iar voua sa va ajute, sa va intareasca.
Ati ramas orfani, asa cum si eu in urma cu cateva luni a trebuit sa sarut ochii reci ai mamei si sa-i spun adio.
Ca frunzele in vant, asa suntem, fara parinti…
Cu sufletul sunt alaturi de tine draga mea
***
Da, Mihaela, acelasi sentiment l am trait si eu adica acela de orfan. La fel mama a plecat inaintea tatalui si dupa 7 ani a plecat si tata. Dumnezeu sa ii odihneasca in pace. Dumnezeu sa il ierte si pe tatal tau. Vesnica pomenire si tie putere sa ii pomenesti. Sincere condoleante! 
***
Miha,te înțeleg!
L- am pierdut pe tata Intr un mod subit, încât nu mă pot aduna.
***
Dumnezeu sa.l ierte si sa.l numere cu dreptii! Vesnica lui pomenire din neam in neam!
Multa putere pentru a depasi momentul sfasietor, Mihaela!
***
Condolianțe iubita ! Bunul Dumnezeu să-l odihnească în împărăția Să , iar pe tine să te întărească să poți merge mai departe !
***
Condoleanțe.Dumnezeu sa.i odihnească sufletul în pace!
Ne revedem peste maxim o săptămână.
Iubiți în general, iar cei care îi mai aveți pe părinți în viață, iubiți-i în mod special, până când nu va veni vremea să rămâneți orfani!
Tata a plecat acolo unde mama îl așteaptă. În cer.
Comentarii recente