Lună: octombrie 2021

De ce am fost marea absentă de la înmormântarea tatălui meu

Astăzi aș fi vrut să-i spun „La mulți ani!” tatălui meu, dar nu se mai poate. Vă spun vouă însă. La mulți ani!, Dumitru, Dumitra, Dumitrița, Mita, Dumitran etc.

Deși nu datorez nicio explicație nimănui, voi spune de ce nu am fost prezentă la înmormântarea tatălui meu. Nu este, în niciun caz, vorba despre uzitatele expresii: „n-am putut să-l văd așa” sau „prefer să mi-l amintesc așa cum era în viață”, de care s-au prevalat unii (a căror prezență era neapărat necesară la înmormântarea bunului meu tată).

Am hotărât să spun motivul principal și altele secundare, din mai multe considerente:

-în primul rând, pentru că așa simt să fac;

-în al doilea rând, pentru că cei prezenți au întrebat de mine și vreau să evit speculațiile;

-în al treilea rând, deoarece sunt sigură că vor fi cititori/ urmăritori ai blogului meu care se vor regăsi în povestea mea și poate vor și găsi răspunsuri la unele întrebări.

Pentru a vorbi despre cele promise, mai am nevoie de puțin timp și vă rog să aveți răbdare cu mine! Poate câteva zile, poate o săptămână.

Încă nu mă simt în stare să-mi aștern aici gândurile, trăirile. Am nevoie de liniște, pentru a se așeza anumite stări în sufletul meu, am nevoie să fiu cu amintirile despre tatăl meu și, – nu în ultimul rând -, am nevoie să fiu alături de nepoții mei.

De multe ori, nepoțelul meu cel mare, Tiberiu, îmi spunea: „Ia uite! S-a activat tătăică din tine”. Și… are dreptate. Mult din bagajul său genetic, dar și din cel emoțional, se manifestă din plin în ceea ce sunt. Pentru multe am să-i mulțumesc tatălui meu.

În această perioadă, – care doresc să fie dedicată doar celor mai sus menționate -, îi rog pe cei care au numărul meu de telefon să nu mă mai sune, iar pe urmăritorii mei îi rog să nu-mi mai scrie mesaje pe chat sau pe email. Dacă doriți să-mi transmiteți ceva, vă rog mult să scrieți în comentarii, fie pe Facebook, fie pe blog. Vă promit că le voi citi pe toate.

Pe această cale, vă mulțumesc tuturor celor care mi-ați fost alături cu un gând bun, o încurajare, celor care ați empatizat cu starea mea și celor care s-au gândit o clipă la tatăl meu.

Am citit toate comentariile voastre, dar nu am știut cum să reacționez, nu am știut ce să aleg din ceea ce-mi oferea Facebook-ul. „Îmi place” nu aveam cum să spun, „ador”, nici atât, emoticonul pentru tristețe nu am vrut să-l folosesc, pentru a nu umple pagina de lacrimi, iar de celelalte nici nu poate fi vorba.

Ca dovadă a faptului că am citit comentariile, vă las aici câteva dintre ele și încă o dată vă mulțumesc!

 

Giorgica Vatra 

Dumnezeu sa il aseze in lumina Sa!

                          ***

Stefana Angi Rumssauer

 Ooof, cat de adevarate sunt cuvintele preotului.

Condoleante draga prietena, Dummezeu sa-l ierte, iar voua sa va ajute, sa va intareasca.

Ati ramas orfani, asa cum si eu in urma cu cateva luni a trebuit sa sarut ochii reci ai mamei si sa-i spun adio.

Ca frunzele in vant, asa suntem, fara parinti…

Cu sufletul sunt alaturi de tine draga mea

                            ***

Maria Ion

Da, Mihaela, acelasi sentiment l am trait si eu adica acela de orfan. La fel mama a plecat inaintea tatalui si dupa 7 ani a plecat si tata. Dumnezeu sa ii odihneasca in pace. Dumnezeu sa il ierte si pe tatal tau. Vesnica pomenire si tie putere sa ii pomenesti. Sincere condoleante! 🙏🙏🙏

                                ***

Mihaela Grigore

Miha,te înțeleg!

L- am pierdut pe tata Intr un mod subit, încât nu mă pot aduna.

                              ***

Ioana Spiridon

Dumnezeu sa.l ierte si sa.l numere cu dreptii! Vesnica lui pomenire din neam in neam!

Multa putere pentru a depasi momentul sfasietor, Mihaela!

                                ***

Gherghina Cazan

Condolianțe iubita ! Bunul Dumnezeu să-l odihnească în împărăția Să , iar pe tine să te întărească să poți merge mai departe !

 

                               ***

Roxana Daniela Mirea

Condoleanțe.Dumnezeu sa.i odihnească sufletul în pace!

 

Ne revedem peste maxim o săptămână.

Iubiți în general, iar cei care îi mai aveți pe părinți în viață, iubiți-i în mod special, până când nu va veni vremea să rămâneți orfani!

 

Tata a plecat acolo unde mama îl așteaptă. În cer.

 

Postat de Mihaela Ion in Ganduri, 2 comentarii

Tata a plecat acolo unde mama îl așteaptă. În cer.

 În dimineața acestei zile, 21 octombrie, inima tatălui meu – prin care au trecut multe – a cedat. Nu am fost fizic lângă el, dar cu sufletul am fost acolo… Nu am destule cuvinte să spun ce soț bun a fost, ce tată incredibil, ce bunic minunat. Dacă pentru mine mama a fost icoana, tata a fost îngerul. Și ca să ajungi în brațele unui înger, se poate o singură dată în viață sau niciodată. Uneori e prea sus, alteori ești tu prea departe, alteori între tine și el sunt ziduri nevăzute.

Și când nu puteam ajunge la el, mi-era destul să-mi amintesc de ochii lui, prin care mă privea cerul.

Vorbeam cândva cu un preot, care la vremea aceea avea vreo 60 de ani și al cărui tată murise de curând.

Deși era preot, deși era bărbat, deși era bunic la rândul lui, nu-și putea reveni după pierderea tatălui. Într-o zi l-am întrebat dacă-l pot ajuta cu ceva, văzându-l atât de pierdut.

-Nu poți să mă ajuți. Mulțumesc! Poate o să ți se pară straniu ce spun acum. Mama a murit în urmă cu 5 ani. Și atunci m-a durut, dar acum mă sfâșie durerea. Deși sunt bărbat, am vârsta pe care o am și sunt și preot, mă simt orfan. Un bărbat matur, dar orfan. Cât timp a fost tata în viață, mă simțeam copil încă, acum… copilul interior nu doar că a rămas orfan, dar parcă a murit și el, nu mai are de unde să ia iubirea pe care doar un părinte o poate oferi.

Nu l-am înțeles atunci. Nu înțelegeam cum un om în toată firea se poate simți orfan. Nu înțelegeam cum e să simți că, dintr-o dată, și ultima rămășiță a copilăriei s-a stins. Nu înțelegeam cum pierderea celui de-al doilea părinte poate fi mai dureroasă decât prima. Nu înțelegeam multe, pentru că-i aveam pe ambii părinți în viață; acum… mi-a venit rândul… să înțeleg.

Știu că nu se termină totul aici, altfel existența noastră nu ar mai avea sens, știu că plecăm fizic, dar energia noastră rămâne, știu că se întrerupe doar posibilitatea de a ne vedea, dar nu și comuniunea și mai știu că, odată ce voi trece și peste acest prag, voi învăța să trăiesc și cu această durere, care încet, încet se va transforma în lumina pe care voi fi capabilă să i-o ofer sufletului tatălui meu.

Peste toate pe care le simt acum, sunt totuși împăcată pentru faptul că nu i-am adus nicio suferință tatălui meu, nu i-am pus niciodată nicio povară pe umeri, nu am ridicat niciodată tonul la el, nu i-am întors vorba, nu i-am cerut niciodată nimic. Am reușit să fac toate acestea nu doar din iubire, ci și pentru faptul că am avut motive foarte întemeiate, despre care voi vorbi la un moment dat, după ce apele învolburate ale sufletului meu se vor liniști.

Zbor lin sufletului tău, tată!, – până azi, îngerul văzut al vieții mele, iar de-acum, înger cu adevărat.

Te-am iubit mereu, deși niciodată n-am reușit să-ți demonstrez cât de mult. Te voi iubi mereu, iar acum, doar ca suflet, poate vei înțelege mai mult.

Postat de Mihaela Ion in Ganduri, 2 comentarii

Prima iubire

[…] „Serena, după ce a făcut cumpărăturile pe care și le propusese, dar și altele care i-au atras atenția, a intrat într-o cofetărie, cu gândul să bea un fresh de portocale. Zilei călduroase de vară i se potrivea ceva rece. Când a intrat în cofetărie, și-a schimbat gândul. Înghețata de vanilie cu topping de fructe de pădure o încânta mai mult.

Și-a comandat o înghețată și s-a așezat la o masă retrasă.

La un moment dat, a intrat și un tânăr, care înainte de a-și comanda și el o înghețată, dar și o cafea, a privit-o îndelung pe Serena. Părea fermecat ca un copil la vederea unei zâne din povești. Iar Serena, da, parcă era o zână. Înaltă, suplă, șatenă, cu ochii verzi și părul lung. Avea ochii evidențiați de gene lungi, ca niște aripi diafane împrumutate parcă de la cel mai delicat fluture, sprâncenele erau frumos conturate, iar nasul mic și „în vânt” lăsa „drum liber” către buzele pline și senzuale. Bărbia rotundă invita ochiul privitorului să coboare pe gâtul fin, pe mâinile feminine, pe sâni, pe talia subțire, pe coapsele apetisante și picioarele lungi.

Tânărul a oftat. „E cea mai frumoasă fată pe care am întâlnit-o”, și-a zis în gând și a înghițit în sec. Parcă nu-i mai trebuia nici înghețata, nu-i mai trebuia nici cafeaua… Ar fi vrut să o soarbă pe frumoasa din fața lui… și nu doar din priviri.    

Serena savura, îngândurată, înghețata. Mâinile ei fine dădeau cupei cu înghețată valoarea unui obiect prețios de artă. La un moment dat s-a simțit privită și a întors, delicat, capul în direcția de unde veneau privirile pline de admirație. Într-o fracțiune de secundă, cât și-a permis să privească, a văzut un tânăr ce părea înalt, brunet cu ochii negri și cu trupul parcă sculptat.

Momentul în care și-au intersectat privirile i-a dat curaj băiatului să meargă la masa Serenei. Și-a abandonat înghețata și cafeaua, începute și neterminate. Nu mai avea nevoie de ele, tot ce voia era să fie cât mai aproape de frumoasa tânără care deja îi furase inima.

-Permiteți?, a întrebat trăgând scaunul așezat lângă cel pe care stătea Serena.

-Mda… a zis tânăra puțin încurcată.

-Numele meu e Alberto, a spus întinzând mâna.

-Serena, a șoptit tânăra, atingându-i palma cu degetele, după care s-a retras, sfioasă.

-Serena… ce nume frumos… Parcă e venit dintr-o altă lume, ca și tine de altfel. Îmi permiți să-ți vorbesc la per tu? Da?, a adăugat întrebările complimentelor, căutându-i privirea.

Tânăra a confirmat, înclinând capul și zâmbind timid.

-N-am mai întâlnit o fată atât de frumoasă și delicată ca tine…

-Mulțumesc, a îngăimat timidă.

-Și nici nu am mai auzit numele Serena, a adăugat tânărul. De unde acest nume? Ce înseamnă?

Fata a făcut o pauză. Ar fi vrut să-i spună cum și-a ales acest nume și de ce, dar… a spus altceva decât ar fi dorit să spună…

-Mama l-a ales… Ea a crezut că numele vine de la serenadă… dar nu. Serena este un nume latin care înseamnă: pur, calm, luminos, vesel…

-Hm! Cred că ești și mai mult decât atât. Ți se potrivește de minune acest nume de zeiță.

-Și numele tău e foarte frumos, i-a întors, timidă, complimentul.”[…]

Fragment din romanul „În trup străin”.

                                               ***

Ce s-a întâmplat mai departe? Vom afla vineri, 22 octombrie.

 

„Nu pleca…”

Postat de Mihaela Ion in În trup străin, 0 comentarii

Pădurea care vindecă

 

V-am promis că vom vorbi despre cărțile citite în vacanța care tocmai s-a încheiat (linkul mai jos).

Prima dintre ele este „Pădurea care vindecă – Shinrin-yoku, metoda japoneză pentru o viață lungă și fericită”, o carte care te poartă prin magia naturii.

Autorul cărții, Qing Li, nu doar că ne demonstrează cât de importantă este natura pentru noi, dar  ne arată și cât de mult ne-am îndepărtat de ea, prezentând niște studii foarte interesante.

Tot în această carte ni se sugerează metode prin care putem aduce natura în casă, atunci când timpul nu ne permite să mergem noi în natură.

Cartea „Pădurea care vindecă” se citește foarte repede, deoarece are multe ilustrații, care pe mine m-au purtat în povestea pură și enigmatică a naturii.

Vă las câteva imagini edificatoare.

Voi ați citit această carte? Dacă da, aș vrea să-mi lăsați în comentarii impresiile voastre.

Ne revedem miercuri, 20 octombrie, când vom avea un nou fragment din romanul „În trup străin”, dar și o postare surpriză.

 

Trăind în mai multe lumi

Postat de Mihaela Ion in O carte pe săptămână, 0 comentarii