Lună: iunie 2021

Peste pământul sub care te-ai ascuns… plouă…

Obștea Mănăstirii Radu Vodă, într-o mare discreție, a făcut parastasul de 40 de zile pentru fratele lor drag – monahul Pangratie.

Coincidență sau nu, după înmormântarea Părintelui Pangratie, a început să plouă… și a plouat, fără întrerupere, mai mult de 40 de zile… Ploaia… nu i-a ținut departe pe cei care au vrut să vină la mormântul bunului Părinte… Și au venit… și vin… vin să-i aprindă o lumânare Părintelui tânăr și bun.

Într-o seară, printre stropii grăbiți ai ploii, o femeie în vârstă, îmbrăcată în haine cernite, s-a apropiat de mormânt. Avea în mâini un buchet de trandafiri stropiți cu lacrimile cerului și o candelă. A pus trandafirii la piciorul crucii și aprinzând candela a șoptit:

-Peste pământul sub care te-ai ascuns… plouă…

Și ploua… ca-ntr-o simfonie a durerii…

După ce am publicat cele două articole dedicate monahului Pangratie, am primit o mulțime de mesaje de la oameni care l-au cunoscut, dar și de la cei care nu l-au cunoscut.

Cineva mi-a spus că… nu l-a văzut niciodată, nu știa de existența sfinției sale, dar citind articolele, nu doar că îl simte aproape, dar și simte că îl cunoaște de când lumea.

Altcineva mi-a spus că Părintele Pangratie face parte din taina sufletului ei; altcineva, care l-a cunoscut, a spus că e atât de îndurerată încât ar vrea să spună multe despre Părinte, dar nu poate. Acestea sunt doar câteva exemple. Mesajele… nu le voi publica. Dacă persoanele respective nu au dorit să scrie public, le voi respecta dorința.

Printre mesajele primite pe chat, pe email sau prin sms, Dumitrache Alina Mihaela, un suflet greu încercat, a dorit să-i public amintirile pe care le are în legătură cu Părintele Pangratie.

Și cum, pe blogul meu, acord spațiu celor cu sufletul curat, Alina are și ea locul ei… aici.  

 

Avea doar 11 ani…

Alina își amintește:

„Prima dată când am ajuns la Mănăstirea Radu Vodă eram mică, eram în clasa a V- a.

În anul 2004, părinții mei s-au cununat religios la Mănăstire. În timpul slujbei mă uitam numai la sfinții pictați pe pereții mănăstirii. Simțeam că mă atrage ceva, nu știam ce, pentru că eram prea mică.

La un an după nuntă, în 2005, m-am întors la Mănăstire cerând binecuvântare să ajut și eu la curățenie. Părintele  Stareț mi-a zâmbit și mi-a pus mâna pe cap.

Eram bucuroasă că Părintele mă privise cu blândețe. Asta mi-a dat curaj să mă apropii de toate doamnele acelea care făceau curățenie la acea vreme în Mănăstire.  

Stând pe lângă ele, tot vedeam că părinții vorbeau foarte frumos cu doamnele acelea. Mi-am zis: ia uite ce frumos! Aș vrea să fiu și eu așa, dar cred că părinții aceștia nu o să țină niciodată la mine.

M-am rugat foarte mult să fiu și eu ca doamnele acelea și n-a trecut mult timp și părinții au început să vorbească și cu mine.”

 

Unchiul Pangratie

 „Prima dată când l-am văzut pe Părintele Pangratie era la raclă. Abia ajunsesem la mănăstire. După un timp, a plecat la magazinul din apropiere și s-a întors cam îngândurat.    

-Sărut mâna, Părinte! Ce faceți? i-am zis deși nu-l cunoșteam, dar simțeam că e un om bun.

-Am fost până la magazin și nu am găsit ce căutam.

-Dati-mi mie banii și merg eu și vă cumpăr, dacă vreți.

-Sigur. Mulțumesc!

Mi-a dat banii și am fost până la Timpuri Noi. Am găsit ce căutam. Când m-am întors și a văzut cumpărăturile, a fost foarte bucuros.

De atunci, în fiecare zi când veneam la curățenie, tot timpul stăteam la raclă cu unchiul Pangratie.

Cum am început să îi spun unchiul Pangratie?

Tot stând cu Părintele la raclă, i-am zis într-o zi:

-Părinte, pot să vă spun și eu ceva?  

-Da. Sigur. Spune!

-Părinte… eu țin mult la dumneavoastră. Ca la un unchi. Pot să vă spun unchiul Pangratie?

El mi-a spus că da. Că dacă simt să-i spun, nu are de ce să se supere…

 

La un pas de moarte…

Zilele treceau și Părintele Pangratie își intrase bine în rolul de unchi. Avea grijă de Alina. Îi făcea pachețel pentru școală, o chema la masă, la trapeza mirenilor, se îngrijea de sufletul ei, vorbea cu ea, o ajuta ori de câte ori avea nevoie.

Dar… într-o zi… bucuria Alinei de a fi lângă racla cu moaștele Sfântului Nectarie, lângă unchiul Pangratie și lângă părinții din Mănăstirea Radu Vodă, a fost spulberată.

Avea 23 de ani când… într-o dimineață… nu s-a mai putut ridica din pat. Făcuse un accident vascular cerebral. Părinții au chemat ambulanța, iar medicii s-au luptat pentru viața ei. Făcuse pareză pe partea dreaptă și vorbea foarte greu.

La o săptămână după internarea în spital, 10 preoți, de la Mănăstirea Radu Vodă, au fost să o viziteze. Alina… când i-a văzut… a început să plângă.  Atunci… și-a dat seama… ce suflete minunate au acei preoți, care… prin prezența lor… i-a dat putere să lupte. 

Au urmat 8 ani de recuperare. 8 ani în care Alina nu a mai putut merge la Mănăstirea Radu Vodă, dar era tot timpul cu gândul la Sfântul Nectarie și la Părinții de la mănăstire, care nu au abandonat-o nicio clipă.

După 8 ani, mai precis în anul 2019, s-a întors la mănăstirea în care crescuse și de care o legau atâtea amintiri. Pe unchiul ei drag, privindu-l cu atenție, îl găsise foarte schimbat. Se maturizase, dar îi rămăsese aceeași privire blândă și același glas care îi alina sufletul.

Anul trecut, de Crăciun, Alina a cumpărat niște daruri pentru unghiul Pangratie, printre care și un glob cu un Moș Crăciun, glob care avea să se întoarcă în casa ei, după plecarea Părintelui din această lume. Globul dat în dar, se întorcea ca amintire și binecuvântare alături de o icoană și niște metanii care au aparținut Părintelui.

Cei care au fost foarte apropiați de bunul Părinte, i-au spus Părintelui Stareț că ar dori și ei ceva de la Părintele lor drag, fie și o iconiță sau orice obiect cât de neînsemnat care a aparținut Părintelui. Părintele Stareț, înțelegând iubirea celor care i-au fost alături, le-a îndeplinit dorința.

7 mai a.c… a fost ultima zi în care Alina s-a întâlnit cu unchiul ei… Era vesel, au vorbit, s-au bucurat împreună… neștiind că va fi pentru ultima dată…

Părintele a plecat din lumea aceasta… dar amintirea lui a rămas, au rămas faptele lui bune și iubirea… iubirea… pe care nici măcar moartea nu o poate fura.

Alina merge zilnic la mormânt și vorbește cu Părintele. Îi vorbește ca și cum ar fi viu… Și… parcă… Părintele îi răspunde…

Amintirile Alinei sunt multe… Am selectat doar câteva… pentru voi… Celelalte rămân în sufletul ei… ca bucurii nemărginite…

                                               *** 

Mâine… articolul promis: 15 ani închis într-un beci”.

                                                 ***

Icoana, metaniile și globul cu Moș Crăciun… din casa Alinei… părți ale poveștii… despre unchiul Pangratie…

 

Chilia monahului Pangratie – taina celor 5 candele

Postat de Mihaela Ion in Adevărata Ortodoxie, 3 comentarii

Călătorii… Povești…

 

V-am spus că aveam în bibliotecă niște cărți… necitite care… mă tot „strigau” 😊 Le-am citit. S-au potolit. 😊

  

„Vara primei iubiri” – Edith Wharton, 254 de pagini – o carte de la care am avut mari așteptări și care… m-a dezamăgit … cumva.

 

O recomand celor care iubesc descrierile, celor care preferă acțiunea – nu. Este o carte în care… parcă nu se întâmplă nimic. Și atunci când se întâmplă… parcă nu s-a întâmplat. E un fel de… „fata morgana”. Atunci când crezi că ai zărit-o… a și dispărut.

 

Cartea este previzibilă. Încă de la primele pagini mi-am dat seama care va fi finalul.

 

Pe scurt: o adolescentă, născută într-o zonă rău-famată, înfiată de un avocat, de care avocatul se îndrăgostește, trăiește o poveste de iubire de o vară cu un necunoscut ajuns în zonă, în urma căreia rămâne însărcinată. Bărbatul, logodit fiind, se întoarce la femeia care urma să-i fie soție, iar tânăra alege să-i ascundă faptul că este însărcinată și se căsătorește cu avocatul care a crescut-o.

 

Suflete captive – Karen Robards, 304 de pagini – o carte pe care nu o recomand celor cu false pudori și în niciun caz… habotnicilor. Cartea are multe scene erotice, despre care habotnicii ar spune că… „sunt vătămătoare pentru suflet”. Dacă rămâneți pironiți pe scenele erotice… sigur… vor fi vătămătoare pentru suflet, dar dacă vedeți dincolo de acestea… zbuciumul celor două suflete, care chiar sunt captive, cartea se transformă într-o oglindă în care vă puteți privi… poate… propriile gânduri pe care le reprimați de teama dogmelor.  

 

Și pentru că timpul nu-mi permite, nu voi mai face un rezumat. Vă las un link. Acolo… puteți găsi descrierea.

 

Fantoma unei iubiri – Danielle Steel, 426 de pagini – o carte excelentă, cu o abordare interesantă. Cititorul este purtat prin două epoci. Și dacă personajului principal, după ce descoperă niște jurnale dintr-o altă epocă, îi este greu să se rupă de acea atmosferă și să revină în cotidian, cititorul va experimenta de două ori acel sentiment, trăindu-l alături de personajul principal, dar și separat de el, când este nevoit să lase cartea din mână. 

 

Fantoma unei iubiri este ca un magnet care te atrage, care nu te lasă până nu parcurgi și ultima pagină. Și după ce ai terminat de citit… cartea rămâne cu tine…

 

Nu vă spun despre ce e vorba. Citiți-o! Merită!

 

Dacă ar fi să le acord celebrele steluțe, ar fi așa:

 

1.Vara primei iubiri –  Edith Wharton – 2 steluțe din 5. Nu știu să desenez steluțe… sunt nepricepută 😊… așa că voi folosi cuvântul.

 

2.Suflete captive – Karen Robards – 3 steluțe din 5.

 

3.Fantoma unei iubiri – Danielle Steel – 5 steluțe din 5.

 

Dacă ar fi să le apreciez într-o manieră personală, ar fi așa:

 

1.Vara primei iubiri –  Edith Wharton – nu aș scrie o astfel de carte, pentru că este plictisitoare și previzibilă. Nu aș reciti-o. Nu mi-a stârnit nicio emoție.

 

2.Suflete captive – Karen Robards – nu aș scrie o astfel de carte. Unele detalii… îngrețoșează și mai sunt și repetitive, cum ar fi răul de mare, descris în amănunt. Nu aș reciti-o, nu din cauza scenelor erotice, ci din cauza scrisului. Corpul de literă este foarte mic. Am avut impresia că citesc eticheta unui produs care avea prea multe e-uri. 😊

3.Fantoma unei iubiri – Danielle Steel – mi-aș fi dorit să scriu o astfel de carte. Aș reciti-o oricând.

 

Și pentru că săptămâna aceasta nu prea am timp de citit, am ales o carte scurtă. Raga – J.M.G. Le Clezio,  autor distins cu Premiul Nobel pentru literatura – 144 de pagini.

Cartea face parte din noile mele achiziții, achiziții pe care vi le voi prezenta săptămâna viitoare.

 

Ne revedem miercuri, 23 iunie, cu un nou articol despre Părintele Pangratie – Peste pământul sub care te-ai ascuns… plouă…

Popas

https://carturesti.ro/carte/suflete-captive-218961?p=1 

 

Postat de Mihaela Ion in O carte pe săptămână, 1 comentariu

Vrăjitoarea oarbă

 

Cândva… o vacanță de vară… Terminasem clasa  a-II-a. Părea să fie o vacanță obișnuită… Jocuri pe ulițele prăfuite ale satului, ieșiri la pădurea din apropiere, deplasări la Ploiești… la piață sau la cumpărături, după-amiezi fierbinți în care așezam roșiile în lădițe pentru export; glasul unor bărbați care strigau: „A venit mașina pentru roșii!”; alte glasuri care anunțau că: „A venit mașina cu butelii” etc.

Dintre toate zilele, care de multe ori păreau trase la indigo, duminicile erau cele mai frumoase și cele așteptate. De ce? Pentru că atunci venea căruța cu înghețată, iar glasul babei Maria care striga: ”Înghețată! Avem înghețată!”, aduna în jurul căruței toată strada… pâlcuri, pâlcuri.

Cât timp baba Maria punea înghețata în cornete micuțe, soțul ei hrănea caii sau cerea o găleată de apă să-i adape. Parcă și acum aud zgomotul lingurii trasă frenetic de marginea cazanului de inox, pentru a calibra cantitatea de înghețată, făcând cazanul să alunece pe cuburile de gheață.

Părinții, dar mai ales copiii, plecau fericiți de la căruță ținând în mâini cornetul cu înghețată asortată: vanilie și cacao.

Baba Maria făcea cea mai bună înghețată pe care am mâncat-o vreodată.

 

Bătrâna oarbă 

În vacanța aceea de vară, aparent obișnuită, aveam să aud de la un coleg de joacă un lucru care mi-a atras brusc atenția.

-O știți pe vrăjitoarea aia din capul satului? Am auzit că se roagă de toți vecinii să-i ia pâine și nimeni nu vrea să o ajute.

-Unde stă?, am întrebat interesată.

-Pe unde stau eu… mai e o uliță la stânga. În ultima casă stă vrăjitoarea.

La vremea aceea, pentru mine, vrăjitoare însemna o femeie foarte rea, dar… și chiar dacă ar fi fost foarte rea, mi s-a făcut milă când am auzit că nu are cine să-i cumpere o pâine.

În următoarea zi i-am povestit mamei ce auzisem, i-am spus că vreau să merg la femeia aceea singură, să o întreb dacă are nevoie de ceva. Mama a pregătit un pachețel și mi l-a dat să i-l duc.

 

Prima vizită

Când am ajuns, bătrâna, care era oarbă, stătea pe prispă cu un băț în mână. Am ridicat sârma care prindea poarta de stâlpul porții și am intrat.

-Sărut mâna, mamaie, i-am zis apropiindu-mă. Sunt Mihaela, fata lui… 

-Aaa, da, da. Stai pe acolo pe lângă biserică, a zis întrerupându-mă.

-Da. Sărut mâna. M-a trimis mama să vă aduc un pachețel și să vă întreb dacă aveți nevoie de ceva, am zis, nepomenindu-i de povestea pe care o auzisem pe ulița copilăriei.

-Ce bine că ai venit, a zis mișcând bățul în jurul ei pentru a-și da seama dacă sunt aproape de ea sau nu.

Bătrâna era complet oarbă. Nu zărea nici măcar umbre.

-În pachetul pe care mi l-ai adus… e și pâine?

-Da, este, am spus.

-Bine, bine, că nu mai aveam pâine. Intră în hol și pune-l pe masă, a spus indicându-mi drumul cu bățul.

Avea o casă mică, bătrânească, văruită toată cu var alb, ca spuma laptelui. Eram prea mică să-mi dau seama dacă acea casă era sinistră sau nu. Mi-amintesc doar că părea o casă pustie, la capăt de lume. Curtea era destul de spațioasă. Avea o potecă de la poartă până la intrarea în casă, iar stânga, dreapta, erau câțiva pomi fructiferi, înconjurați de iarba crescută la întâmplare. Printre pomi… era un nuc bătrân, care părea că era acolo de când lumea.

Ce m-a impresionat la acea bătrână era faptul că, deși era oarbă, avea casa foarte curată… parcă nu locuia nimeni în ea. Totul părea încremenit. Doar câteva găini care cotcodăceau într-un coteț din spatele casei… aminteau că în acea curte mai există viață.

Am stat puțin de vorbă cu bătrâna, m-a întrebat în ce clasă sunt, dacă mai vin pe la ea și când, mi-a spus că are doi copii, dar care pot veni doar la sfârșit de săptămână și că, dacă aș putea să o ajut, să-i mai fac niște cumpărături când și când, ar fi foarte bucuroasă.

I-am spus că voi veni în fiecare zi, chiar și după ce voi începe școala. Și așa am și făcut. Stând de vorbă cu bătrâna și privind prin curte, am recunoscut în spatele casei… casa unei vecine.

-Mamaie… în spatele casei locuiește tanti Valeria?[1]  

-Da. Poți veni pe la ea prin curte, ca să-ți fie mai ușor. Gardul din sârmă se poate ridica dintr-un colț și poți intra pe acolo.

-Mulțumesc! O să o rog să mă lase să trec pe la dânsa prin curte.

 

 Vizitele 

În fiecare zi o rugam pe tanti Valeria să-mi dea voie să trec prin curtea dumneaei pentru a ajunge la bătrână. De fiecare dată îmi spunea că… ar fi mai bine să nu merg, pentru că e o femeie foarte rea. Eu îi spuneam că nu este adevărat, că eu mă împac foarte bine cu bătrâna.

Tanti Valeria mergea și-mi ridica gardul de sârmă pentru a trece la bătrâna oarbă și, de fiecare dată, ofta. În fiecare zi petreceam câteva ore în compania bătrânei. Îi pregăteam masa, măturam prin curte, îi făceam cumpărături, povesteam diverse și… mergeam la găini să iau ouăle din cuibar. De fiecare dată îmi spunea să le las pe masă, că le pune ea în cămară.

Între timp începuse școala și… treceam în fugă dimineața să-i las ceva de mâncare, apoi după-amiază mergeam să o mai ajut la diverse.

 

Pânza neagră… 

Într-o zi, când am mers cu tanti Valeria să-mi ridice gardul de sârmă pentru a trece la bătrâna oarbă, lângă gard, în curtea vecinei, era o bucată de pânză neagră, ca o basma, legată la colțuri cu ață roșie.

-Nenorocita, a șoptit ca pentru ea. Apoi, privindu-mă în ochi, mi-a spus că e ultima dată când îmi mai permite să trec prin curtea ei și că va merge la mama să stea de vorbă cu ea.

Pe seară, tanti Valeria a venit la noi. Eram în casă, îmi făceam temele, iar ea discuta cu mama chiar în dreptul geamului.

-Ești inconștientă. Cum îți lași copilul să meargă la vrăjitoarea aia?, și-a început discursul. Tot satul știe că e o vrăjitoare nenorocită. A făcut mult rău, de-aia a pedepsit-o Dumnezeu de a rămas oarbă, dar… nici așa oarbă nu se lasă… A continuat cu argumente peste argumente. Să știi că eu nu o mai las să treacă pe la mine prin curte. N-are decât să o ia roată, tot satul, a încheiat revoltată.

-O să-i spun să nu te mai deranjeze, a zis mama pe un ton calm. Nu am ce să-i fac. Îi e milă de ea. Și mie mi-e milă de bătrână. Nouă nu ne-a făcut niciun rău…

-Sau poate nu știți, a întrerupt-o tanti Valeria.

-Da… sau poate nu știm… Oricum ar fi, nu o pot opri pe Mihaela. Nu am nici un motiv.

-Bine. Fă cum vrei. Până la urmă e copilul tău, a zis și a plecat.

 

Taina…

Începând cu a doua zi, drumul meu până la bătrână… se făcuse mai lung, dar am continuat să merg.

Într-o după-amiază… s-a întâmplat ceva straniu. I-am pregătit masa bătrânei și… după ce s-a așezat la masă, m-a întrebat ce mâncare are în farfurie.

-Aș mânca și un ou fiert, a zis bătrâna, după ce i-am răspuns. Nu am mai mâncat de mult.

M-am ridicat și am vrut să merg în cămară, unde îmi spusese că ține ouăle, să iau un ou și să i-l fierb.

Când m-am apropiat de cămară, a început să strige:

-Nu! Nuuuu! Nu deschide ușa!

Se ridicase de pe scaun, țipa și întindea mâinile către cămară.

M-am întors și am prins-o de mâini:

-Mamaie, mamaie… sunt aici.

-Ai deschis ușa?, a întrebat tremurând.

-Nu. Voiam doar să iau un ou să-l fierb.

-Nu. Nu mai vreau. Să nu deschizi niciodată ușa la cămară! Niciodată, a zis abia respirând.

-Bine. Bine. Nu o deschid. Hai, mănâncă! Dacă vrei, merg acasă să-ți fierb un ou.

-Lasă, lasă, mi-aduci mâine… a zis…

 

Drum prin întuneric… spre întuneric?

La câteva săptămâni de la această stranie întâmplare, starea bătrânei s-a înrăutățit, a fost luată de copiii ei și internată. La scurt timp, bătrâna a murit în niște condiții greu de imaginat. Tot satul vuia… Toți vorbeau despre cumplita moarte a vrăjitoarei oarbe.

În toamna aceea… toamna morții ei… am mai trecut o singură dată pe ulița unde locuise bătrâna vrăjitoare. Sârma pe care o ridicasem de atâtea ori pentru a intra la ea în curte era bine strânsă de stâlpul porții. Mai jos era un lanț strâns cu un lacăt gros. Curtea era plină de frunze… Nucile… căzuseră de-a valma pe iarbă și pe potecă… Era pustiu… pustiu de tot… Casa, văruită cu un var alb ca spuma laptelui, părea rătăcită dintr-un alt timp. Peste cotețul pentru găini se întinsese o iederă, ca o gheară venită de niciunde.

În casa aceea… rămăsese cămara în care nu aveam voie să intru… Cămara în care ascundea ceva…

Bătrâna oarbă… nu știu dacă a fost vrăjitoare sau nu… și chiar dacă ar fi fost… și chiar dacă ar fi avut, în cămara aceea, ceva care m-ar fi șocat sau mi-ar fi făcut rău… ea m-a protejat. L-a protejat pe singurul suflet care o ajuta să răzbată prin întunericul vieții ei…

Peste ani… bătrâna aceea… pentru mine… a devenit o lecție… Peste ani… când am întâlnit „oameni” mai răi decât fiarele, „oameni” care mi-au răspuns la  bine cu rău, mi-am dat seama că… femeia aceea „rea” – vrăjitoarea… fusese mult mai umană decât „oamenii buni”…   

                                                  ***   

Astăzi… intenționam să public articolul mamut, pe care l-am tot anunțat, dar… din păcate… nu l-am terminat… Ne vedem vineri, 11 iunie… sper… dacă am timp să termin articolul, dacă nu… revin luni, 14 iunie… cu articolul promis.

 

[1] Valeria este un nume ales la întâmplare. Nu am dat numele real, pentru a proteja cât de cât identitatea bătrânei.

 

Postat de Mihaela Ion in Amintiri, 1 comentariu