Lună: mai 2021

Când bărzăunele e mare pe căciula cuiva…

  

Dragii mei, speram să revin cu postări frecvente, după sărbători, dar… știți cum se spune: ”socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg”. Am rămas cu multe lucruri în urmă, motiv pentru care mai am nevoie de câteva zile pentru ”alergat”.

 

Cred că ne revedem pe 17 mai. Și când ne vom revedea, mai am și pe aici niște ”restanțe”. Vă voi vorbi despre cărțile pe care am spus că le citesc, vom continua cu articolele cărora le-am anunțat deja titlurile, dar… a mai apărut ceva…

 

La câteva zile după ce am postat articolul ”Unele dintre preotese – cele mai mizerabile femei”, una care a simțit că bărzăunele e prea mare pe căciula ei (și-ncă ce bărzăune!) l-a pus pe ”Ionuț Toader” – evident că nu-l cheamă așa – să-mi scrie un comentariu pe blog. Auzi, ”tanti”, de ce l-ai pus matale, pe ”Ionuț” să-mi scrie? Care ai crezut că va fi efectul? Atunci când întreprinzi o acțiune, înseamnă că te aștepți ca aceasta să aibă un efect. Când faci ceva, faci cu un scop. Scopul matale care a fost? Ce ți-a trecut prin mintea aceea puțină, foarte puțină și mult prea odihnită? Căci… mintea care e puțină, n-are ce face… se odihnește 😊.

 

Nu știu ce ai urmărit matale, dar știu că m-ai impulsionat să scriu ceea ce nu aveam de gând. Mulțumesc!

 

 Nimic nu este întâmplător. Toate au un rost. Din impulsul venit din singurul neuron rătăcit prin capul matale, de a-l pune pe ”Ionuț” să-mi scrie, rezultatul va fi unul prin care se va afla adevărul. Și, da, ”Ionuț” merită și trebuie să știe adevărul, nu doar poveștile îndrugate de tine, ”doamnă”, pentru că și el e o victimă a minciunilor tale. ”Ionuț” merită și trebuie să știe adevărul, adevăr pe care nu l-ar fi aflat niciodată dacă nu l-ai fi pus să scrie acel comentariu pe care îl voi publica integral și îl voi explica/ demonta.

 

Așa că, dragă „Ionuț”, înainte de a citi articolul pe care cu siguranță îl voi publica, să-ți iei un calmant! Sigur vei avea nevoie.

 

Și pe voi, dragii mei urmăritori, vă vor șoca detaliile ce urmează să le fac publice. Sunt unele familii în care iadul e creat de femei care vor ști mereu și mereu să joace, pe rând, rolul victimei, nefericitei, martirei etc.

 

”Doamna” victimă, care l-a pus pe bietul ”Ionuț” să-mi scrie acel comentariu pe blog, este o mare ”iubitoare de tradiții”. 😊 Încă din octombrie, anul trecut, a plecat să colinde din poartă în poartă, întrebând: ”Primiți cu bârfitul?” 😊. Unii nu doar că au primit, dar au și crezut. Problema e că…”doamna”… a rămas așa… colindând.

 

”A-și vrea” (ca să o citez pe ”doamna”) să-i anunț singurul neuron existent din capul ei că… e primăvară… a trecut vremea colindelor… dar, probabil, nu și-a vărsat tot veninul nici prin bârfă, nici prin mesajele anonime pe care le trimite… Și ”a-și mai vrea” să te anunț că ”a-și vrea” se scrie de fapt ”aș vrea”. Adică: ”aș vrea, aș putea etc”. În 24 de ani, ”doamna cu colindul”, stând lângă un om foarte deștept, nu a învățat măcar că ”aș vrea”, nu se scrie ”a-și vrea”, dar ea e cu așii, cu fotomodelele etc. ”A-și vrea” să-ți dau o temă pentru acasă, căci poate așa te mai oprești din… ”Primiți cu bârfitul”. Când se scrie ”aș”? Dar ”a-și”? Notă explicativă: la prima întrebare… ți-am dat răspunsul. Să nu uiți! 😊

 

”Ionuț”, dragul meu, în viitorul articol, ”vei face cunoștință” și cu ”fotomodelul Robert” de care habar nu ai… sau… dacă ai, știi cel mult, de la ”doamna”, că este fiul duhovnicesc al unui mare duhovnic și că se întâlnea cu el, vezi Doamne, pentru a-i aduce mesaje de la marele duhovnic. O minciună ordinară pe care i-a servit-o timp de 7 ani soțului ei și mai apoi mi-a servit-o și mie. Numai că… minciuna ajungând la mine, pentru ”doamna” s-a închis cercul, deoarece eu am luat legătura cu duhovnicul respectiv, i-am dat fotografia lui ”Robert”, pe care o aveam de la ea, iar părintele mi-a spus că… NU L-A VĂZUT ÎN VIAȚA LUI PE BĂRBATUL ACELA. Alte detalii… în articolul următor.

 

”Ionuț”… poate după ce vei citi și articolul următor, vei ajunge la concluzia că ar trebui să-i spui ”doamnei” să se oprească din denigrări, mesaje, bârfe, amenințări etc. și nu doar la adresa mea.  Dacă va continua așa, vor ajunge în spațiul public atât numele cât și dovezile legate de multele și incredibilele ei minciuni și fapte. Și nu va fi bine. Cel care va avea cel mai mult de suferit, vei fi tu. Pentru că… oricât ai fi de bun, oamenii vor spune: ”uite, ăsta e copilul lu’ ăla, aia sau ăia!”

 

Și ca să încheiem într-o notă amuzantă pentru noi, dar dureroasă pentru bietul bărbat, să vă povestesc, pe scurt, o secvență dintre multele văzute și auzite.

 

Într-o zi, după ce a terminat programul, m-a sunat ”doamna”- bine, mă mai sunase de n ori până la momentul acela -, și mi-a zis că îl așteaptă pe soțul ei să vină să o ia.

 

La un moment dat, am auzit-o că bate în geam și spune: ”deschide închiderea” 😊. Inițial… am crezut că glumește și eram la un pas de a izbucni în râs, dar… deoarece avusesem timp să-mi dau seama că e puțină la minte, m-am abținut și am preferat să-l întreb pe bietul ei soț, când am prins momentul, dacă a glumit sau a vorbit serios când a zis: ”deschide închiderea”. Rușinat, bărbatul mi-a spus că… nu vrea să vorbească despre acest subiect. Deci…”doamna”… nu glumea. Vorbea serios. ”Doamna”… ”deschide închiderea”… zi și matale deschide ușa! Așa se zice, bre.

Înainte de a încheia acest articol, vreau să menționez faptul că… ”doamna” m-a căutat și a insistat să vorbim. Plângea cu lacrimi de crocodil și spunea că are nevoie de mine, dar… cum Dumnezeu cunoaște inima omului… a îndemnat-o să mă caute pentru a pune capăt minciunii în care îi obliga și pe alții să trăiască.   

 

Păstrând registrul de ”deschide închiderea” 😊, vă spun că ”închid deschiderea” acum și… ”deschid închiderea” pe 17 mai. 😊 😊 😊

 

Vă îmbrățișez cu drag!   

Unele dintre preotese – cele mai mizerabile femei

Popas

   

 

Postat de Mihaela Ion in Ganduri, 1 comentariu

Învierea lui Hristos – o poveste?

 

Într-o sâmbătă… Într-un an… Patriarhul Iustin Moisescu a dorit să meargă la o mănăstire din Arhiepiscopia Bucureștilor și să slujească acolo în noaptea de Înviere.

 

Mănăstirea fiind înconjurată de un peisaj de poveste, s-a plimbat alături de starețul mănăstirii admirând, mai mult în tăcere, ”curgerea” naturii…

 

Pe seară s-a retras în apartamentul pregătit în clădirea stăreției pentru a se odihni puțin.

 

-Ne vedem aici, pe hol, la ora 23.30, i-a spus starețului înainte de a intra în apartamentul patriarhal.

 

Starețul a încuviințat sărutându-i mâna și s-a retras și el la stăreție, în chilia sa, care era la un apartament distanță de apartamentul Patriarhului.

 

După orele de odihnă sau de gânduri și stări înainte de Înviere, pe la ora 23.20, starețul a vrut să meargă pe hol pentru a-l aștepta pe Patriarh, așa cum se și cuvenea. În momentul în care s-a apropiat de ușă, a zărit prin geamul mat silueta Patriarhului care se plimba pe hol. Pașii îi erau înceți, ca o șoaptă blândă. S-a oprit. Nu știa ce să facă. Să iasă, să mai aștepte? Să bată la ușa din interior?… s-a gândit și la asta, dar i se părea… totuși… penibil. A mai așteptat puțin, sperând că Patriarhul va mai intra în apartament.

 

În timp ce starețul nu știa ce să facă, l-a văzut pe Patriarh oprindu-se în dreptul ferestrei. Și-a prins mâinile la spate, a privit câteva secunde, apoi a spus:

 

 -În definitiv… pe Hristos… mulți L-au văzut răstignit, L-au văzut murind, L-au văzut îngropat, dar nimeni nu L-a văzut înviind…

Starețul a tresărit. ”Dar L-a văzut Înviat”, și-a spus starețul în gând. ”Patriarhul meu se îndoiește de Învierea Mântuitorului?”, a continuat să se întrebe.

 

Cu sufletul cutremurat, a întredeschis ușa și a întrebat șoptind dacă deranjează.

 

-Nu. Nu mă deranjezi. Vino! Am ieșit mai devreme să admir priveliștea asta minunată.

 

-Și eu sunt de câteva minute la ușă, dar n-am îndrăznit să o deschid. Acum, văzând că e târziu, mi-am făcut curaj.

 

-Cheamă-l pe diacon să-mi ia veșmintele și hai să mergem la biserică, a spus Patriarhul plimbându-se cu mâinile la spate.

 

Starețul a bătut la ușa diaconului, i-a transmis mesajul Patriarhului, după care au plecat împreună la biserică.

 

-Slujba din noaptea aceea, pentru mine, a fost una dintre cele mai speciale slujbe de Înviere, a continuat să-mi povestească. Ispita de a-i auzi șoaptele Patriarhului îmi înfipsese un ghimpe în inimă, care, cu toată lupta mea de a-l îndepărta, se încăpățâna să rămână. ”Și dacă totuși Iisus n-a Înviat și arătarea Lui a fost o himeră?” Întrebarea asta îmi izbea cu violență mai întâi gândul, apoi sufletul. ”Hristos a Înviat! A Înviat… sigur, altfel viața noastră n-ar mai avea sens”, îmi repetam cu îndârjire privind crucea Mântuitorului de pe Sfânta Masă.

Când Patriarhul rostea ”Hristos a Înviat!”, mă întrebam: ”Oare crede că a Înviat sau spune doar pentru că așa e ritualul?” Mi-aș fi dorit să-l întreb, dar… cum mi-aș fi permis?… La priveghiul Patriarhului, când am ajuns să-i sărut mâna, i-am șoptit în gând: ”Preafericirea Voastră, să vă bucurați veșnic lângă Hristos cel Înviat!” Din acel an, din când în când, dar mai ales în noaptea de Înviere, mi-amintesc de acea întâmplare care m-a marcat pentru totdeauna.

 

La momentul la care mi-a povestit, l-am înțeles și nu prea pe starețul respectiv. Mă întrebam cum de a putut să-i bulverseze sufletul în așa fel o frământare a Patriarhului care… poate… trecea printr-un moment greu al vieții sale, moment din cauza căruia îi scăzuse credința. Credința mea – a se citi habotnicie -, era mult prea puternică. Nu-mi putea fi clătinată de o astfel de povestire. Probabil că și acesta a fost motivul pentru care starețul respectiv a putut să-mi facă o astfel de destăinuire.

 

După ani și ani aveam să experimentez atât trauma starețului, cât și criza existențială a Patriarhului, la un nivel care m-ar fi putut duce la nebunie. La un moment dat voi vorbi despre acest subiect, pentru că… abia acum sunt pregătită să vorbesc despre cea mai neagră perioadă a vieții mele în care, după 20 de ani, am fost aruncată într-un gol existențial în care nu mai era nici măcar haos. Nu pierdeți această mărturisire! Cu siguranță, vă va cutremura.

 

În momentele acelea cumplite de gol în care nu mai simțeam nimic, în care nici în viață, nici în moarte nu mai găseam un refugiu și eu mi-am pus întrebarea dacă există Dumnezeu, dacă Hristos a Înviat… dacă… Și eu am experimentat la cote uriașe trauma lăsată de necredința celui care mă păstorise 20 de ani. Și zic bine că mă păstorise, pentru că eram ca un animal ținut în lesă și târât prin toate bisericile. Un animal căruia i se spunea când să mănânce, ce și cât să mănânce… până și cărțile pe care le citeam erau monitorizate, să nu cumva să ”scap” la vreo lectură ”vătămătoare pentru suflet”, dar… realitatea era alta. Să nu ”scap” la vreo lectură care m-ar fi putut trezi. Atenție! Nu mă constrângea, ci mai rău, mă convingea. Dacă m-ar fi constrâns, ar fi fost simplu, căci… pe mine dacă mă constrânge cineva, fac tocmai invers, chiar dacă nu aș fi vrut să fac așa.

 

În acele momente în care mă întrebam dacă Hristos a Înviat și când sufletul mi-era în iadul cel mai iad, m-am gândit că… dacă Hristos nu ar fi Înviat, ar fi fost nevoie de o poveste despre Învierea lui, numai pentru mesajul adus după Înviere.

 

”Dar când mergeau ele să vestească ucenicilor, iată Iisus le-a întâmpinat, zicând: Bucuraţi-vă! Iar ele, apropiindu-se, au cuprins picioarele Lui şi I s-au închinat.”[1]

 

Hristos a Înviat pentru a ne spune/ reaminti că, în călătoria noastră pe Pământ, este esențial să învățăm să ne bucurăm, căci bucuria cuprinde și iubirea, iar iubirea le cuprinde pe toate cele bune și înălțătoare.

 

De la acest gând a început reașezarea vieții mele în firescul ei, în libertatea de a alege, care este un drept divin.

 

Așa că… prieteni și neprieteni… ”Bucuraţi-vă!” Acesta a fost mesajul Mântuitorului după Înviere: ”Bucuraţi-vă!”, nu pocăiți-vă, nu umiliți-vă, nu plângeți-vă păcatele, nu anulați-vă libertatea, nu târâți-vă pe la picioarele falșilor ”învățători”, ci: Bucuraţi-vă!

 

Să fim fericiți de sărbătorile minunate!

Hristos a Înviat!

Bucuraţi-vă!     

[1] Matei, 28:9

 

Postat de Mihaela Ion in Adevărata Ortodoxie, Amintiri, 0 comentarii