Lună: aprilie 2021

Popas

 

Mi-am tot propus, dar acum… m-am și hotărât. Așa că… iau o pauză mai lungă… fac un popas… de aprilie… cu muzică, lectură, natură etc…

Știu, v-am rămas datoare cu niște subiecte: Prostituate la 12 ani; Rușinea de a fi virgină; 15 ani închis într-un beci; Vrăjitoarea oarbă. Le voi publica, pe rând, când mă voi întoarce din vacanță.

Și pentru că am amintit și de lectură… și pentru că, după ce voi reveni, blogul meu va mai avea o nouă categorie: O carte pe săptămână în această vacanță… mi-am propus să citesc trei cărți romance. Le aveam în bibliotecă și mă tot ”strigau” 😊. Vreți să le vedeți? S-au ”ascuns” la sfârșitul articolului. 😊

Dragii mei… ne vedem de sărbători.

Lumină, pace, bucurie, iubire…

Vă îmbrățișez!

   

Și… am mai comandat niște cărți de la librăria Cărturești. Vom vorbi despre ele… la un moment dat.

 

Călugăria – ținutul răstignirii a tot ce-i omenesc…

De la Altar la Spitalul de Psihiatrie

Unele dintre preotese – cele mai mizerabile femei

Drama unui pictor de biserici

Postat de Mihaela Ion in Ganduri, 1 comentariu

Drama unui pictor de biserici

Acest subiect este ales tot de majoritatea celor care și-au exprimat dorința pe blog, pe chat sau telefonic.

 

Deci… povestim!

 

 

Pe pictorul de biserici… să spunem că-l chema Rareș… Când l-am cunoscut, avea numai 35 de ani.

 

L-am întâlnit la o biserică din satul vecin unde lucram ca învățătoare. Preotul din satul respectiv angajase o echipă de pictori pentru a împodobi pereții bisericii. Echipa respectivă era formată din 4 tinere și un bărbat – Rareș.

 

Deoarece între cadrele didactice de la școala în care predam și preotul bisericii exista o relație foarte apropiată, adeseori mergeam, la sfârșitul programului, cu elevii… pentru a ne bucura de „nașterea” sfinților din penelul pictorilor iscusiți. Prin liniștea binefăcătoare se auzeau doar mângâierile ușoare ale pensulelor care alunecau pe pereții Casei Domnului.

 

Fiind des în mijlocul echipei de pictură, am observat că Rareș avea multe momente în care cobora de pe schele și lua din traista lui de pictor o sticlă cu vin, din care bea… destul…

 

Alteori îl surprindeam că rămânea cu pensula în mână și privea minute în șir… în gol…

 

Dacă la început am crezut că starea lui este datorată doar unor probleme personale, mai târziu, fiind tot mai atentă la el, mi-am dat seama că avea o privire ciudată… Uneori ochii lui erau atât de goi încât aveam impresia că îi sunt străini, că sunt ochi de împrumut, – două grote pline de întuneric amenințător…

 

La vremea aceea, după program, mergeam aproape zilnic la Ploiești, la Palatul Culturii. Urmam cursuri de chitară, dans modern și actorie, dar aveam și abonament la  Biblioteca Județeană. Datorită acestui program… petreceam destul timp alături de echipa de pictură. La biserică, în stația de autobuz, în autobuz și, când ne permitea timpul, la cofetărie.

 

Cursurile de chitară și de dans modern le aveam în aceeași zi și… de cele mai multe ori… pierdeam autobuzul, fapt care mă obliga să merg acasă cu o mașină de ocazie.

Rareș, ca un adevărat prieten, venea, mă lua de la cursuri și rămânea cu mine până urcam în mașina de ocazie. Varianta aceasta îmi oferea o oarecare siguranță. Cel care ar fi oprit la solicitarea noastră, ar fi crezut că mergem împreună.  

 

”Fugi!!! Salvează-te!!!”

 

Într-o seară a venit ca de obicei să mă ia de la cursuri. Era bine dispus. Nimic nu anunța ce avea să urmeze.

 

Mergeam liniștiți pe Bulevardul Independenței – Bulevardul Castanilor – către Gara de Sud, de unde urma să iau mașina de ocazie. Povesteam, glumeam, priveam imaginea liniștită a serii și pe puținii trecători…

 

La un moment dat… Rareș… s-a așezat brusc pe o bancă.  Și-a prins capul între palme și a început să strige:

 

-Mihaela… fugi!!! Fugi!!!

 

Am rămas înmărmurită. Nu știam ce să cred. Aș fi vrut să cred că glumește, dar disperarea din glasul lui spunea că nu poate fi vorba despre asta.

 

– Mihaela… fugi!!! Fugi!!! Salvează-te!!!

 

Am făcut câțiva pași în spate și am rămas privindu-l speriată. Trecătorii se uitau deja uimiți la noi.

 

Rareș își acoperise fața cu palmele și mă privea printre degetele răsfirate.

 

-Fugi, Mihaela, te rog, fugi! Nu vreau să-ți fac rău! Te rog, fugi!

 

-Rareș, Rareș, am șoptit. Sunt aici cu tine! Nu se va întâmpla nimic. Nu-mi vei face niciun rău. Te rog, liniștește-te!

 

-O să te omor! Te rog, pleacă!, spunea contorsionându-se, plimbându-și mâinile prin cap, mușcându-și buzele…

 

Dacă la început îmi fusese teamă de reacția lui, când am văzut chinul prin care trecea, lupta pe care o ducea cu demonul lui interior… mila pe care am simțit-o… a învins teama.

 

M-am apropiat de el și l-am prins de mână:

 

-Rareș, Rareș, i-am șoptit. Respiră adânc! Toate trec. Va trece și asta. Hai, curaj!

 

Era extrem de agitat. Respira cu intermitențe. Avea mâinile reci. A încercat să mă alunge printr-un gest făcut cu mâna, dar apoi mi-a prins mâna între palmele lui și a început să plângă.

 

-Liniștește-te! Gata. A trecut, am spus, după care… o tăcere ca de gheață s-a așternut între noi.

 

Din când în când își mai ștergea lacrimile, apoi mă prindea din nou de mână.

 

Trecuse… nu știu cât… destul. Luna răsărise și ea. Priveam tăcuți la trecătorii care se tot împuținau…

 

După un timp m-a privit în ochi și mi-a zis:

 

-Mihaela… de mâine nu mă vei mai cunoaște, nu? Nu te voi condamna pentru asta, dar te rog, te implor, nu le spune colegilor ce ai văzut, nici părintelui, nimănui. Lasă-mă, te rog, să termin pictura bisericii! Poate va fi ultima pe care o voi mai face. Nu știu de ce a trebuit să vezi tu asta?!… Tocmai tu…   

 

-Vorbești prostii, Rareș. Cum să nu te mai cunosc? Iar în privința celor întâmplate, stai liniștit! Nu va afla nimeni. Îți promit.

 

-Spui asta ca să te vezi plecată de lângă mine. Ți-e teamă, așa-i?

 

-Nu, nu mi-e teamă. Mi-a fost la început. Nu am cum să-ți demonstrez în acest moment că nu mă voi îndepărta de tine, dar timpul îți va dovedi asta. Și totuși? Ce a fost cu tine?

 

-Nu știu. Medicii mi-au pus diagnosticul de schizofrenie, dar nu știu dacă e boală psihică sau posedare demonică.

 

-Acum cred că înțeleg de ce ai în permanență la tine o sticlă cu vin. De ce cobori de pe schele și bei… Probabil simți că îți pierzi controlul și… într-o eventuală situație asemănătoare cu ceea ce am văzut, alcoolul poate fi o „scuză”.

 

-Exact. Să știi că nu beau de plăcere, chiar detest alcoolul, dar nu am ce face… el m-a ajutat mai mult decât tratamentul. Poate e un pretext, o viclenie a demonului care mă chinuie. Mă face să cred că alcoolul mă ajută, dar poate doar îl potolește pe el. Uite așa am reușit să pictez până acum… bând.

 

Între timp plecasem către Gara de Sud. Rareș nu era tocmai bine. Se resimțea încă. Mergea clătinându-se.

 

-Mi s-a uscat gura. Mi-e sete, mi-a zis la un moment dat. Intrăm într-o cofetărie să bem un suc sau te grăbești?

 

-Pentru ce să mă mai grăbesc? Autobuzul s-a dus de mult, de când abia terminasem cursurile.

 

Am intrat la o cofetărie, am comandat câte un suc și am schimbat subiectul.

 

-De ce ai schimbat subiectul?, m-a întrebat.

 

-Pentru că e necesar să uităm ce a fost… Nu-ți face bine… i-am răspuns oarecum relaxată.

 

-Așa e. Ai dreptate. Voi vedea ce va fi de mâine încolo.

 

-Da. Vei vedea și te vei convinge…

 

 

Discurs de adio

 

Începând cu următoarea zi, m-am comportat cu el ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Bineînțeles că nu uitasem ce se întâmplase, dar din dorința de a-l proteja, l-am tratat ca și cum nu aș fi știut nimic… Ca de obicei plecam împreună la Ploiești, ca de obicei venea să mă ia de la cursuri. Uneori era mai bine dispus, alteori, nu prea, dar… atunci când pictura era aproape finalizată, starea lui Rareș s-a înrăutățit. Era din ce în ce mai trist și mai tăcut.

 

Într-o seară, după ce am terminat cursurile, am mers la o terasă, să bem un suc.

 

-Mai avem câteva zile și terminăm pictura. Îți mulțumesc mult!

 

-Mie? Pentru ce?

 

-N-am uitat… Datorită ție am terminat de pictat și biserica aceasta… poate ultima… Dacă tu ai fi spus ce s-a întâmplat în seara aceea, nu ar mai fi lucrat nimeni cu mine. Ești un om foarte bun, mai ales pentru faptul că m-ai acceptat în continuare și te-ai purtat cu mine ca și cum nu ai fi știut nimic.

 

-Rareș… n-am făcut nimic special…

 

-Ba da, ba da, m-a întrerupt. Eu… mult nu mai rezist. Ți-am spus că sunt divorțat și că am un copil, a continuat (îmi spusese într-una din serile în care venise să mă ia de la cursuri). A trecut aproape un an de când nu mi-am văzut copilul. A fost ziua lui de naștere și nici atunci fosta soție nu mi l-a dat măcar la telefon… să-i aud glăsciorul de îngeraș. Nu mai pot, Mihaela, nu mai pot trăi fără copilul meu… E adevărat, sunt un pericol, ai văzut și tu că sunt, dar am o hotărâre judecătorească prin care mi se dă dreptul să-mi văd copilul în prezența mamei. Ea nu mai vrea… nu mai vrea deloc… A zis să n-o mai caut. Să o las să se ocupe de copil în liniște, ca și cum ar fi doar al ei. Mi-a mai zis că, dacă îi vreau binele copilului, să stau departe de el, pentru că nu se va mândri cu un tată nebun…

 

-Mergi la Poliție cu acea hotărâre judecătorească! Ei trebuie să te ajute să-ți vezi copilul.

 

-Nu mai am putere, a zis oftând… Să termin măcar biserica de pictat și apoi văd ce fac…

 

În seara precedentă zilei în care trebuia să predea lucrarea, ne-am plimbat mult pe Bulevardul Castanilor… Rareș era foarte, foarte trist…

 

-Iată că s-a terminat… lucrarea… a zis la un moment dat.

 

-Urmează alta… am continuat…

 

-Alta pentru colegii mei… Sunt onorat că te-am cunoscut… Eu cred că sunt drumuri care nu se opresc la granița… morții…

 

-Rareș, ce vrei să spui?!, l-am întrebat îngrijorată.

 

-Ce am spus deja… Dacă nu ne vom mai vedea… să știi că mi-ai luminat zilele întunecate și reci… Să nu regreți nimic!… Să te gândești că am scăpat de suferință și… în biserica pictată și de mine, te voi privi prin ochii sfinților…

 

Mi-au dat lacrimile… M-am așezat pe o bancă. Simțeam că nu mă mai pot ține pe picioare.

 

-Ăsta e un discurs de adio?, am îngăimat.

 

-Nu. E un discurs de mulțumire și de speranță… Speranța că există un capăt al durerilor și un drum nesfârșit al neuitării…

 

-Rareș, spune tu, cum să plec eu acum acasă? Cum?

 

-Liniștită și împăcată… Mi-ai făcut mult bine… mult…

 

Am oftat și n-am mai spus nimic. Încercam să nu plâng, dar starea mea se vedea după mâinile pe care le frângeam cu putere…

 

-Mihaela… Ne vedem mâine! Acum am spus doar ce simt, dar sigur ne vom vedea mâine… la predarea lucrării.

 

-Promiți?, am întrebat gâtuită de teamă.

 

-Promit. Hai să mergem! E târziu și mâine ne trezim de dimineață.

 

-Să știi că vin la biserică înainte de a intra la ore.

 

-Vino! O să mă găsești acolo. Ne vedem mâine. Ai încredere!…

 

Am mers împreună la Gara de Sud. Când am urcat în mașină, Rareș a început să plângă, dar… și-a ascuns lacrimile în spatele unui zâmbet forțat.

 

 

 

 S-a aruncat… în moarte…

 

A urmat o noapte foarte lungă… Dimineața… eu… m-am ținut de cuvânt. M-am oprit la biserică… Rareș nu era. Am întrebat-o pe Ana, una dintre colegele lui, care locuia în aceeași zonă în care locuia și Rareș, dacă știe ceva de el. Mi-a spus că nu știe, că poate a pierdut mașina și vine cu următoarea cursă…

 

Am sperat din toată inima să fie așa. N-a fost. Până la sfârșitul programului, Rareș nu a mai apărut. Deși trebuia să merg la cursuri, la Ploiești, în ziua aceea, nu am mai avut puterea. Am rugat-o pe Ana să meargă la Rareș, să vadă ce e cu el și să mă sune.

 

Imediat ce am ajuns acasă, m-am schimbat, am luat o carte și m-am așezat lângă telefonul fix. Am vrut să citesc, dar n-am putut… Simțeam că mă sufoc…

 

După vreo două ore și ceva, a sunat telefonul… Era Ana. Plângea în hohote… Am scăpat receptorul din mână… L-am recuperat de pe jos și am bâiguit…

 

-Ana… Rareș???

 

-S-a sinucis… azi-dimineață… a rostit printre suspine… Oamenii legii erau încă acolo… zona era încercuită… S-a aruncat de la etaj…

 

Am început să plâng… Toate amintirile veneau de-a valma…

 

-Ana… Nu mai e nimic de făcut… Nu mai e nimic de făcut… am îngăimat… Vorbim. Nu mai pot acum… am zis și am închis…

 

Răpus de prea multă durere, măcinat de demonul interior, zdrobit de dorul copilului… Rareș a cedat… S-a aruncat… în moarte… Nu și-a mai putut ține promisiunea…

 

De-atunci… ani de-a rândul… am intrat/ intru… în biserica pictată și de el și… prin  ochii sfinților… așteptam/ aștept… să mă privească… așa cum mi-a spus la ultima întâlnire…  

 

Sunt drumuri care nu se opresc la granița… morții… Există un capăt al durerilor și un drum nesfârșit al neuitării… răsunau cuvintele lui… dincolo de moarte… dincolo de păcat… dincolo de durere…

 

De la Altar la Spitalul de Psihiatrie

 

Postat de Mihaela Ion in Povesti adevarate, 1 comentariu

Unele dintre preotese – cele mai mizerabile femei

Acesta este un subiect pe care mi-am propus să-l scriu de mult, dar au venit altele de-a valma: mesaje, propuneri de subiecte, subiecte de investigat, amintiri care meritau consemnate etc…

 

20 de ani învârtindu-mă în cercuri unde dădeam de călugări, călugărițe, preoți, preotese, cântăreți și tot ce se poate întâlni prin mănăstiri și biserici, de multe ori, fără să vreau, am văzut/ auzit tot felul de situații, cazuri… surprinzătoare.

 

Printre preotese am întâlnit și femei minunate, care își iubeau, respectau și chiar divinizau soțul. Din păcate… puține, foarte puține. Despre aceste femei, pentru care am tot respectul, voi vorbi… poate… într-un alt articol.

 

Acum vreau să vorbesc despre categoria femelelor care se cred stăpânele soților lor, punându-le piciorul pe grumaz, doar pentru faptul că ei nu pot divorța. De ce nu pot divorța? Se știe doar. Un preot care cere divorțul, va fi caterisit. Un preot poate divorța și poate rămâne preot doar dacă soția îl înșală, iar el poate, vrea și își permite să dovedească asta.

 

Din păcate, mulți preoți acceptă și acest compromis de teama că vor fi judecați de oameni.

 

Mizerabilele femei care se căsătoresc cu absolvenți de teologie doar pentru faptul că vor deveni „doamne preotese”, ajung să se creadă nu doar stăpânele soților lor, ci și dumnezeul lor, luându-și rolul foarte în serios. Astfel… bieții preoți, care au avut neșansa să pornească la drum cu un astfel de specimen, ajung niște marionete în mâinile unor ființe (?!?) fără suflet și fără Dumnezeu. N-au cui să vorbească despre iadul pe care-l trăiesc, deoarece, pe de o parte, ei trebuie să fie exemplu și sprijin pentru ceilalți, iar pe de altă parte, dacă ar spune măcar apropiaților, cel mai probabil ar primi răspunsul: „Tu ți-ai ales-o. Ți-am spus că nu e de tine.”

 

Din acest motiv aleg să tacă. Zile, nopți, ani… La început își plâng amarul prin bisericile unde slujesc, la slujbe sau în afara lor… în nopțile chinuitoare de nesomn… se roagă, Îl strigă pe Dumnezeu, Îl imploră să le dea răbdare, dar… din păcate, pentru unii, după ani și ani, vine o zi… când… apăsați de iadul din casă, de grijile de la biserică, de poverile pe care credincioșii le descarcă la spovedanie peste sufletele lor… cedează. Se îndepărtează de singurul refugiu – rugăciunea – și își găsesc alte supape distrugătoare: alcoolul, țigările, navigarea pe internet fără măsură, interiorizarea, fuga de ei și de iadul din jurul lor prin locuri retrase… și-ntr-un final dependența de antidepresive sau, mai rău, – sinuciderea.

 

Aceste femele mizerabile, care pur și simplu își castrează emoțional soții, îi fac să se simtă jucării în mâinile lor, îi amenință cu divorțul și implicit cu caterisirea, îi pedepsesc punându-i să-și facă de mâncare, să-și calce, să-și spele etc…

 

Închipuiți-vă ce înseamnă pentru un preot, spre exemplu acum, că tot este perioada postului Paștelui, să vină de la biserică, de la spovedit, încărcat de problemele atâtor oameni și să se apuce să-și facă de mâncare, să-și spele, să-și calce și, ca „bonus”, să i se pună și gunoiul în brațe să-l ducă, pentru că dacă tot abia intrase pe ușă, să aibă motiv să și iasă.

 

Multe din aceste „sfinte preotese” au preferințe sexuale dubioase, de la sex oral până la sex în grup. La biserică sunt „cuvioasele” care-și întind mâinile la pupat, „drăgălașele” care se poartă frumos cu enoriașii, iar acasă sunt canaliile care își duc soții în culmea disperării.

 

Bineînțeles că, mulți dintre preoții înjugați la un astfel de calvar… ajung fie să nu-și mai dorească să se apropie de o astfel de femelă (și pe bună dreptate), fie să nu mai funcționeze ca bărbați. Atunci… unele dintre „doamnele preotese”- deși multe dintre ele îi și înșală – le spun soților, pentru a-i umili și mai mult, că pe ele nu le interesează că ei nu mai pot, să-și facă altfel datoria de bărbat, fără să le pese că după ei se împărtășesc atâția oameni.

 

Nefericiții posesori ai unor astfel de femele, care nu știu să fie nici soții, nici prietene, nici confidente, iar preotese nici vorbă, ajung să se simtă mai morți decât morții din morminte. Deocamdată… mă opresc aici, dar voi reveni asupra acestui subiect… cu un caz concret… tulburător…

 

În curând: Drama unui pictor de biserici

 

Vă îmbrățișez!

 

Fiți ceea ce ne e menit să fim – OAMENI!

 

Postat de Mihaela Ion in Povesti adevarate, 4 comentarii

De la Altar la Spitalul de Psihiatrie

La sfârșitul articolului „Călugăria – ținutul răstignirii a tot ce-i omenesc” v-am lăsat trei titluri de articole: Prostituate la 12 ani; Rușinea de a fi virgină; De la Altar la Spitalul de Psihiatrie și v-am rugat pe voi să alegeți subiectul pentru următorul articol.

Răspunsurile voastre au fost împărțite între: ”toate sunt interesante, tratați-le pe rând” și „De la Altar la Spitalul de Psihiatrie”. Deoarece au fost mai mulți cei care au optat pentru subiectul „De la Altar la Spitalul de Psihiatrie”, am ales să scriu despre acest subiect, nerenunțând, bineînțeles, la celelalte.

       Așa că… hai să povestim!

                                              ***

În ceața unor lumi străine…

 

Era o toamnă târzie, răscolitoare, posacă… supărată pe iarna care voia să vină.

În urma unei grave depresii, un prieten ajunsese la Spitalul de Psihiatrie „Prof. Dr. Al. Obregia”. Cu inima strânsă am mers să-l vizitez. Nu era pentru prima dată când mergeam în vizită la cineva internat la psihiatrie, dar sentimentele erau aceleași: compasiune, tristețe, durerea născută din neputința de a-i ajuta…

La momentul acela, cu prietenul meu nu am putut vorbi prea mult. Se afla sub efectul medicamentelor antidepresive și al somniferelor. Mă privea ca prin ceață. Încerca să-mi spună ceva, dar nu reușea. Cu greu… mi-a mulțumit pentru daruri și m-a rugat să nu spun nimănui că este internat acolo. I-am promis că-l voi vizita în fiecare zi și i-am spus că sunt sigură de faptul că își va reveni foarte curând.

Am părăsit salonul în care niște oameni, cândva activi, zăceau ca niște legume… Priviri pierdute și minți pierdute… Oameni învăluiți în ceața unor lumi străine de ei…

Am străbătut holul lung pe care se perindau fie asistente, fie pacienți îmbrăcați în pijamale ponosite. Din unele saloane se auzeau răcnete… ca de animale… Părea o aripă întunecată a iadului transportată pe Pământ.

 

Preotul ”nebun”

 

Apăsată de tot felul de gânduri, am pășit pe aleea care ducea către ieșirea din lăcașul oamenilor cu mințile rătăcite.

-Domnișoară, domnișoară!, am auzit… la un moment… dat un glas în spatele meu.

M-am întors. Era un bărbat la vreo 45-50 de ani, pacient al acelui loc al nefericiților.

-Îmi cumpărați și mie un corn și o sticlă de suc?, m-a întrebat trăgându-și agitat mânecile de la bluza de pijama peste degete.

-Da. Sigur. Haideți la chioșc!

Am mers împreună la chioșcul de la intrarea în spital. Tremurând, a comandat doar ce-mi spusese că vrea: un corn și o sticlă de suc. L-am îndemnat să ia și alte produse pe care și le-ar dori.

-Păi… vreți?, m-a întrebat reținut.

-Da. Luați tot ce aveți nevoie!

Și a comandat, dar nu prea multe produse. Deși își pierduse mințile, demnitatea și bunul simț nu și le pierduse.

A luat punga în care erau cumpărăturile, mi-a mulțumit și a rămas în fața mea privindu-mă în ochi.

-Sunteți un om bun, mi-a spus. Așa că… îndrăznesc să vă întreb dacă vreți să stați puțin de vorbă și cu mine.

Am zâmbit amar. Singurătatea din privirea lui, m-a făcut să-mi înghețe sufletul.

-Sau… vă grăbiți?, a adăugat.

-Nu. Nu mă grăbesc. Vreți să ne plimbăm puțin sau ne așezăm pe o bancă?

-Ne așezăm. Nu prea mă țin picioarele. Uitați! Pe banca aceea! De-acolo se vede cel mai bine biserica, a zis arătându-mi o bancă din apropierea bisericii.

Ne-am așezat. O pală de vânt dușmănos se stârnise anume pentru a răscoli frunzele adormite din curtea spitalului. Copacii desfrunziți parcă cereau îndurare cerului… Eram într-o lume stranie în care se adunase multă durere.

 

”Nu mai am nimic…”

 

-Eu sunt preot… mi-a zis imediat ce ne-am așezat pe bancă… De fapt… am fost…

L-am privit și nu am spus nimic. Știam că la un spital de psihiatrie oricine poate fi orice.

-Nu mă credeți, așa-i?, m-a întrebat strângând la piept punga cu produsele cumpărate de la magazinul spitalului.

-Ba da, vă cred. Așteptam numai să-mi povestiți mai departe.

Cunoșteam regula. Pe un om cu mințile rătăcite, nu-l contrazici și nu stai cu spatele la el.

-Numele meu este… și am fost preot la biserica din localitatea… județul… Biserica avea hramul…

Când am văzut că-mi dă atâtea date, mi-a fost clar că bietul om își amintea… cine a fost. Deși îmi fusese clar că spune adevărul, când am ajuns acasă am verificat și, da, avea dreptate. Datele erau conforme cu realitatea.

-Am iubit mult preoția, L-am iubit pe Dumnezeu, mi-am iubit familia, enoriașii… Am fost fericit în bisericuța mea, în familia mea, în comunitatea mea… a continuat cu o tristețe sfâșietoare… Am avut de toate, iar acum… nu mai am nimic… Sunt doar un nebun aruncat într-un spital de psihiatrie din care nu știu dacă voi mai ieși vreodată.

-Dar dumneavoastră nu păreți deloc așa cum ziceți că sunteți…

-Ba da, ba da, m-a întrerupt. Sunt nebun. Acum sunt sub tratament, dar dacă n-aș fi… Vreți să vă povestesc?

-Sigur. Nu vă mai întrerup.

-Am trei copii… de fapt… am avut, pentru că ei au uitat de mult de mine. Pe toți îi iubeam, dar cel mic era lumina ochilor mei. Își dorea să fie preot, să-mi urmeze. Era nelipsit de la slujbe, – îngerul meu văzut din altarul plin de îngeri nevăzuți. Abia ce împlinise 15 ani… când s-a întâmplat…

 

Jaful…

 

Într-o sâmbătă, după Vecernie, am avut câteva bătrâne de spovedit. Le-am spovedit în liniștea bisericuței mele. Băiețelul meu cel scump plecase deja acasă. După ce am terminat de spovedit, am încuiat biserica și am plecat și eu acasă, la familia mea dragă. A fost o seară obișnuită. Nimic nu anunța ce avea să se întâmple.

După o noapte liniștită, ultima noapte liniștită din viața mea, duminică dimineața am mers, ca de obicei, la bisericuța pe care o iubeam atât de mult.

Când am ajuns, am avut un șoc. Ușa bisericii era spartă. În biserică aveam o singură icoană de valoare, o icoană veche de vreo 150 de ani, care era așezată spre închinare. Din Casa Domnului, dată în grija mea, lipsea acea icoană și puținii bani din cutia milei. Am sunat la poliție, anunțând jaful. Credincioșii începuseră se adune la biserică, oamenii legii au venit și ei. Au făcut fotografii, au luat amprente, le-am dat fotografia cu icoana respectivă, mi-au promis că vor face tot posibilul să prindă făptașul și să recupereze icoana.

Am început Liturghia mai târziu. Îngerul meu, băiatul meu drag mă încuraja, îmi spunea să nu-mi fac griji, să nu mă tulbur mai mult decât e cazul, deoarece oamenii legii își vor face datoria.

La Sfânta Liturghie m-am rugat din toată inima ca făptașul să fie prins, iar icoana să se întoarcă în bisericuța noastră mică. După slujbă, credincioșii au zis că se vor ruga și ei pentru ca icoana în fața căreia înălțaseră atâtea rugăciuni, să se întoarcă acasă.

După o săptămână de lacrimi și de rugăciuni, la sfârșitul Vecerniei din următoarea sâmbătă, au venit cei doi polițiști care se ocupaseră de caz. Țineau icoana în mâini. Deși era acoperită cu o pânză albă, știam că e icoana noastră. O cunoșteam după dimensiuni.

 

”S-a făcut întuneric…”

 

Au așteptat să se termine Vecernia și să plece credincioșii, apoi mi-au înmânat icoana spunând că au găsit-o chiar când urma să fie scoasă din țară. I-am întrebat dacă l-au găsit pe cel care o furase. Mi-au spus că da, după care au început să privească unul către celălalt. ”Cine e? Cine e nefericitul care și-a murdărit mâinile vrând să câștige bani de pe urma unei icoane martoră a atâtor slujbe și rugăciuni? Spuneți, cine e?” S-au privit din nou reciproc, iar unul dintre ei a spus: „Fiul dumneavoastră cel mic”. În momentul în care am auzit… am văzut negru în fața ochilor, s-a făcut întuneric… întuneric în biserică… întuneric în mintea mea. N-am mai știut unde sunt și ce spun. Am început să urlu, am aruncat tot ce era în jurul meu. A venit soția, au venit copiii, vecinii, toți au încercat să mă liniștească. Nu a fost chip. După vreo 30 de minute au chemat salvarea și m-au adus unde vedeți. Toate astea le-am aflat după ce mi-am revenit cât de cât.

După o săptămână în care aflasem că am fost declarat nebun cu acte în regulă, am primit și vestea destituirii mele. La prima vizită a familiei, băiatul meu cel mic, lumina ochilor mei, mi-a spus că va plăti pentru ce a făcut, dar că are nevoie să știe că l-am iertat. Îl iertasem. Nu mă iertasem însă pe mine. Nu-mi iertasem neputința de a-mi stăpâni poate emoțiile sau poate orgoliul… că mă făcuse de râs… Dumnezeu știe ce…

Bărbatul a oftat și și-a trecut palma peste frunte. În curtea spitalului, sub razele soarelui, aruncate printre nori uneori, se plimbau niște oameni care semănau a roboți programați… cu mers sacadat și privire fixă. Un tânăr îmbrăcat într-o pijama cu nasturii de la cămașă încheiați inegal… s-a oprit lângă noi și ne-a întrebat cât e ceasul.

După ce i-am răspuns, a clătinat din cap și a spus:

-Trebuia să cânte cocoșul. Nu știu de ce n-a cântat. Când vine dimineața?, m-a întrebat privindu-mă fix.

-Mai e puțin, i-am spus aproape șoptind.

-Bine, bine, a zis… mă duc la Napoleon…

Tânărul a plecat… în realitatea lui era noapte și nu cânta cocoșul… dar trebuia să ajungă la Napoleon.

-Vedeți cât de nenorociți suntem?… Niște nebuni uitați de toți…, a zis fostul preot.

Am oftat. Aș fi vrut să spun ceva, dar… ce ar mai fi fost de spus?…

 

”Unde o fi Dumnezeul meu?” 

 

-Sunt internat de un an și jumătate aici (timpul estimat de bietul bărbat era posibil să fie real sau nu), a continuat. Aproape un an m-au vizitat ai mei, la început mai des, apoi din ce în ce mai rar. Începuseră să le fie rușine cu un nebun ca mine. La ultima vizită, soția m-a anunțat că a înaintat actele de divorț. Mi-a spus că eu nu-mi mai revin, că trebuie să mă resemnez și să înțeleg că ea dorește să-și refacă viața, nu să fie condamnată alături de un om bolnav ca mine.

N-am zis nimic. N-am avut puterea… Am făcut doar un gest… că înțeleg. Eram tot în curtea spitalului, tot pe o bancă. În momentul în care s-a ridicat de lângă mine, am știut că nu o voi mai vedea niciodată. Și cât am iubit-o… Doamne, cât am iubit-o!!!…

Cuvintele spuse de preot nu păreau a fi cuvintele unui om cu mințile rătăcite… Și totuși… el se afla acolo… La un moment dat a întins mâna către biserică…

-Unde o fi Dumnezeul meu? Că… nici pe El nu-L mai simt aproape… Intru în bisericuța asta, merg la slujbe și mi se pare că sunt pe un tărâm total străin… Nu știu pentru ce păcate plătesc… aș vrea să știu de ce am ajuns… de viu… în iad?!? Mă uit la altar, la icoane și… toate-mi sunt străine. Parcă toate mă resping… Uneori aș vrea să plâng… să plâng mult, dar… nu mai pot. Mi s-a împietrit inima… rău… De ce nu mă mai iubește Dumnezeu?, m-a întrebat căutându-mi privirea.

-Știu că în situația în care sunteți e greu să acceptați ce vă spun… dar… Dumnezeu ne iubește pe toți…

-Da, da, chiar pe toți ne iubește, m-a întrerupt. Aș vrea să știu și eu ce fel de iubire e asta pe care o manifestă față de mine?

-Într-o zi o să înțelegeți de ce s-au întâmplat toate… Vă veți reveni și atunci veți înțelege mai multe. Dumnezeu nu vă va lăsa fără răspuns.

-V-am reținut prea mult. O să văd… Îndrăznesc să vă mai întreb ceva. Cât timp veți veni la cunoștința dumneavoastră, veți trece și pe la mine? Mă găsiți la Pavilionul… salonul…

-Dacă vreți, sigur că trec.

-Vă rog să treceți, nu doar să spuneți că treceți pentru că… sunt nebun.

-Vă veți convinge data viitoare. Mergeți și vă odihniți și sigur ne vedem curând.

-Vă aștept, să știți că vă aștept…

Am părăsit spitalul cu lacrimi în ochi. I-am mulțumit o dată în plus lui Dumnezeu pentru toate darurile și mai ales pentru sănătate.

 

”Am și uitat unde sunt…”

 

În următoarea zi, am mers din nou la Spitalul de Psihiatrie, cu daruri pentru cei doi prieteni. Aveam deja doi prieteni în acel nefericit loc. După ce am vorbit cu prietenul meu care se simțea mult mai bine, am mers la salonul în care era internat îndureratul preot.

Am bătut la ușă și am deschis încet. Preotul era în pat cu privirea ațintită în tavan. Când m-a văzut… a sărit din pat:

-Ați venit?, m-a întrebat luminându-se la față.

-V-am spus că vin, am zis în șoaptă pentru a nu-i trezi pe pacienții care dormeau.

I-am dat darurile pe care i le adusesem. Le-a pus în grabă pe noptieră, s-a încălțat cu pantofii scorojiți și am ieșit în curtea spitalului.

-S-a dat o mare luptă în sufletul meu după ce ați plecat. Pe de o parte simțeam că sunteți un om bun și că nu mă mințiți, iar pe de altă parte credeam că ați fost un vis, o iluzie.

-Nu, n-am fost. Iată că exist în realitate, am spus zâmbind.

Ne-am plimbat pe aleile cu frunze îmbătrânite, ne-am așezat pe banca de lângă bisericuță. Mi-a povestit despre bunica lui pe care o iubea foarte mult și care plecase din această lume, despre anii de seminar, despre hirotonie, despre multe alte lucruri.

-Am și uitat unde sunt. Mă simt liber lângă dumneavoastră. Parcă am stat la povești cu o foarte bună prietenă, a spus după un timp. În sfârșit un moment de liniște după atâtea zile și nopți de tulburare și de frământare. Vă mulțumesc mult! Ați stat destul cu mine. Când mai veniți? Acum vă cred că veniți.

-Mâine, i-am răspuns zâmbind.

-Prietenul dumneavoastră cât timp va mai fi internat?

-Nu știu. Probabil vreo săptămână.

Și-a prins capul între palme și a oftat.

-Nu vă îngrijorați, o să vă mai vizitez și după aceea, i-am spus intuind că la asta se gândea.

-Păi… o să veniți doar pentru mine?

-Sigur. Uneori poate voi veni mai des, alteori mai rar, depinde cum îmi va permite timpul, dar de venit tot mai vin.

-Vă mulțumesc! Vă cred! Sunteți un om minunat.

 

”M-am împăcat cu Dumnezeu…”

 

După ce prietenul meu s-a externat, l-am mai vizitat un timp… De fiecare dată făceam în așa fel să uite că se află în acel loc și… reușeam.

 În ziua aceea în care nu bănuiam că va fi ultima hărăzită întâlnirii cu bietul preot, ne-am plimbat mult pe aleile spitalului, mi-a povestit multe… Când soarele se pregătea să apună, eram în fața bisericii. M-a privit lung și a oftat.

-Vreți să intrăm puțin în biserică?, l-am întrebat simțind că își dorea să facă acest lucru.

-În tărâmul unde simt durerea cel mai rău?, mi-a răspuns cu o altă întrebare.

-Dacă nu doriți, nu intrăm. V-am întrebat doar…

M-a mai privit o dată, apoi cu pași grei s-a îndreptat către ușa bisericii. A deschis ușa încet și a intrat. L-am urmat. S-a oprit în fața icoanei Maicii Domnului și a îngenuncheat cu capul între palme. Eu m-am oprit la ușă.

Era liniște. O liniște menită parcă să repare suflete.

După câteva minute în care doar privirile însuflețite ale sfinților ne priveau, am auzit niște suspine înăbușite. Preotul plângea. Își plângea amarul, își plângea viața juruită… de o nefericită întâmplare… infernului nebuniei, își plângea singurătatea…

Imaginea aceea cu preotul în pijamale plângând în fața icoanei Maicii Domnului, mi-a frânt sufletul. Lacrimile lui scriau pe zapisele Cerului durerea pe care o purta.

După un timp s-a ridicat, s-a închinat, a sărutat icoana și s-a apropiat de mine. Avea ochii roșii, iar mânecile de la cămașa de pijama erau ude de lacrimi.

-M-ați împăcat cu Dumnezeu, mi-a șoptit. Mi-am revărsat toată durerea în fața Maicii Domnului și a bunului Mântuitor. Dacă nu ne vom mai vedea niciodată, a zis parcă presimțind că aceea avea să fie ultima întâlnire, să știți că vă voi purta în inima mea. Datorită dumneavoastră, pentru mine, viața nu mai reprezintă o corvoadă… nici moartea. M-am împăcat cu Dumnezeu, cu mine, cu soarta, cu locul acesta sau cu altul care ar putea să fie…

Am ieșit din biserică. Îmi venea să plâng… rău… Abia mi-am stăpânit lacrimile.

-Nu vă întristați!, a continuat. M-am împăcat până și cu nebunia mea. De-acum va fi liniște… oriunde aș fi… aici sau dincolo… Acum știu că și pentru nebuni există loc în Rai… dacă te împaci cu Dumnezeu…

Aș fi vrut să spun ceva, dar n-am mai fost în stare.

-Vă mulțumesc pentru ziua asta. V-am reținut mult prea mult. Mergeți acasă! Știu că veți mai veni. Să dea Domnul să ne mai găsim, dacă nu, rămâne amintirea și liantul nevăzut care leagă suflete. Vă mulțumesc din toată inima!

-Și eu vă mulțumesc! Acum sunt mult mai liniștită pentru că nu vă mai știu singur. L-ați redobândit pe Dumnezeu. Voi mai veni. Sigur voi mai veni!

 

Nu l-am mai găsit… 

 

Ne-am despărțit. A rămas privind în urma mea, iar eu am plecat cu speranța că ne vom revedea. Următoarea dată când am mers să-l vizitez, nu l-am mai găsit. De la o asistentă am aflat că fusese transferat, cu acordul aparținătorilor, la un centru de bolnavi psihic irecuperabili.

Am sunat la centrul respectiv și am spus că doresc să vin să-l vizitez. Răspunsul a fost că… nu se poate, deoarece protocolul, pentru noii internați, presupune investigații amănunțite, tratamente pe măsură și că în astfel de situații au acces doar aparținătorii. După un timp… am sunat din nou și… din păcate… am primit același răspuns: ”Poate fi vizitat doar de aparținători”

Am închis telefonul și am rămas îngândurată… privind pe fereastră. Mă gândeam la soția lui care uitase că acel bărbat o iubise mult… la copiii lui care uitaseră că au un tată… la enoriașii care îl adulau pe noul preot… Mi se părea nedrept ca un om chinuit de propria-i viață, să fie chinuit și de uitarea oamenilor… Nu-mi rămânea decât să mă rog pentru bietul preot… să nu-l uit… Și nu l-am uitat…

Pentru că voi sunteți coautorii acestui articol, deoarece voi ați ales acest subiect, vă mai las trei titluri și vă rog să alegeți tot voi pe care dintre ele doriți să-l aveți pentru săptămâna viitoare: 15 ani închis într-un beci; Drama unui pictor de biserici; Vrăjitoarea oarbă.

După cum am menționat și la începutul acestui articol, titlurile rămase de data trecută, dar și cele care vor rămâne acum, vor fi toate publicate… la un moment dat.

Vă îmbrățișez cu drag… pe toți!

Călugăria – ținutul răstignirii a tot ce-i omenesc…

 

 

 

Postat de Mihaela Ion in Amintiri, 6 comentarii