Lună: decembrie 2020

Nopți cu… Teodosie… Căuta un refugiu…

 

Privind în urmă, mi-am dat seama că… Teodosie… deși ziua era tot timpul cu zâmbetul pe buze, noaptea… nu zâmbea niciodată. Noaptea era alt om, foarte diferit de cel din cursul zilei. Noaptea dădea buzna peste el… omul. Se răzvrătea bărbatul Macedon. Dezbrăcat de măreția funcției, rămânea omul acela speriat de el, de traumele nevindecate, de poverile și de compromisurile pe care le adunase… în numele mitrei. Pt. el noaptea era un chin, cum este și astăzi…

Dacă atunci aș fi înțeles ce se întâmpla cu ”îngerul meu”… și mi-ar fi permis, aș fi putut să pătrund în hățișurile sufletului lui… aș fi putut să-l ajut. Atmosfera era prielnică, timpul destul, încrederea exista și ea, iubirea… la fel.

Când mi-am dat seama că ierarhul din fața mea, nu e un înger, nu e un sfânt coborât din icoană, ba, dimpotrivă, e un om plin de slăbiciuni, de frustrări, de traume, de frici etc… a fost prea târziu. Se statornicise, ca să nu spun, îmbătrânise, în rele. I se împietrise inima. Devenise un robot agățat de funcție, care trăia prin și pt. funcție. Pe omul din el nu-l mai accepta. Îl topise demult… în dureri neștiute. 

La un moment dat, i-am spus ceva (nu intru în detalii, pt. că nu doresc acest lucru).

-E prea târziu… Dacă aș fi știut astea când aveam 30 de ani, parcursul vieții mele ar fi fost altul… a zis oftând din adâncul sufletului.

Și după ce am înțeles ce se întâmpla cu el… și după ce am hotărât să rămân lângă el trecând peste toate câte aflasem, în loc să accepte, să se accepte așa cum e și să îndrepte ce mai era de îndreptat, a preferat să pozeze în continuare în sfânt… în exterior și să moară, încet, dar sigur… în interior.

Revenind la o altă noapte petrecută cu el… tot când era la București… revăd filmul acelei nopți, dar de data aceasta cu subtitrare.

Era o noapte obișnuită. Pe la ora 2.30, m-a sunat… ”Tati” și m-a întrebat, ca de obicei, dacă pot veni la el. Răspunsul a fost… evident… da.

-Îl trimit pe … X să vă ia, a spus aproape în șoaptă.

-Nu! Vă rog! Mă descurc. Mi-e jenă de omul acela. A venit de ”n” ori să mă ia noaptea. Ce o să creadă?

-Fiți liniștită! Nu are mintea spurcată.

Am acceptat. Nu aveam de ales. Când am ajuns, mă aștepta în pragul casei. I-a mulțumit șoferului și i-a zis că o să-l sune pe la 6.00 pt. a mă conduce la adresa unde locuiam.

A urcat treptele în grabă. L-am urmat în tăcere. Ne-am așezat pe locurile unde se ”scria” povestea… Unul lângă altul, într-o tăcere care… poate… se voia a fi altceva. De fiecare dată eu eram cea care iniția dialogul. Nu am încercat niciodată să tac… să văd cât ar fi tăcut… să văd dacă ar fi spus ceva și ce ar fi spus… să văd dacă doar prezența mea îi era… destul…

După vreo 30 de minute, cred, am auzit o ușă deschizându-se. O ușă a unei camere care era în partea de casă unde avea dormitorul. Mirată… l-am întrebat dacă mai e cineva în casă.

-Da. Este… Toto (să-i zicem).

-S-a mutat la dvs.?

-Da. E un băiat sărman. L-am luat de la cămin pt. că râdeau colegii de el. E un băiat sensibil. Mi-a fost milă… mi-a spus ocolindu-mi privirea.

Nu știu dacă până la venirea mea se întâmplase ceva între el și tânărul respectiv, cert este că era foarte trist… foarte abătut… Și dacă s-ar fi întâmplat ceva, faptul că mă chemase să stau cu el, dovedea clar că, fie îl mustra conștiința, fie se simțea murdar, căzut și… avea nevoie de mine, de cea care îi spunea că e un înger, de cea care se comporta cu el ca și cu un înger. Nu era liniștit. Căuta un refugiu…

Și-a încrucișat brațele și și-a așezat capul pe spătarul fotoliului. Din arhiereul de peste zi, rămăsese călugărul fără engolpion, bântuit de bărbatul Macedon…

Clipea des. Îi venea să plângă…

-Nu vă simțiți bine? Ce e cu dvs.? l-am întrebat îngrijorată.

-Sunt puțin obosit. Atât. Nu vă faceți griji!

-Păi… dacă sunteți obosit, de ce m-ați chemat?

-Ăăă… v-am chemat, pt. că nu prea am avut timp să vorbim în cursul zilei, a încropit un răspuns.

-Și e ceva urgent de vorbit? l-am întrebat nedumerită.

-Da… a șoptit. Știți… când am fost împreună la… a zis și a adus în discuție un subiect care mie nu mi se părea deloc stringent.

Am discutat vreo 10 minute pe marginea acelui subiect, apoi… a oftat și a închis ochii.

-Să vă cânt un cântec de leagăn? l-am întrebat zâmbind.

-Nu. Mai bine îmi recitați o poezie pe care ați scris-o curând, a zis încercând un zâmbet, care nu i-a reușit.

-Mai bine vă recit ”Cățeluș cu părul creț”, am spus aplecând capul ca și cum m-aș fi uitat cu atenție la el. Mă jucam. Evident.

-Sunteți o răsfățată, a zis privindu-mă scurt.   

-Ce noutate? Chiar nu știam. Haideți să vă spun o poveste? Vreți?

-Da. Vreau. O poveste adevărată. Știu că aveți multe.

A închis din nou ochii, iar eu am început să-i povestesc ceva.

După un timp, a ațipit. A tresărit. Din nou a ațipit și din nou a tresărit. Lumea lui interioară era bulversată, sufletul nu-și găsea liniștea. Prezența mea îi mai aducea cât de cât alinare.

-Măăă scuzați. Am ațipit! a zis privindu-mă ca un copil care tocmai făcuse o boacănă.  

-Că ați ațipit, nu e o problemă, problema e că ați tresărit de multe ori. Ce e cu dvs.? Ce vă frământă? am întrebat îngrijorată.

-Acum nu mă frământă nimic, a zis aproape șoptind. Când o să fie ceva care mă frământă, vă spun.

Noaptea… vorbea foarte încet. La momentul acela credeam că vorbește așa, pt. a nu le trezi pe maici. Nu știu ce era în capul meu și cum nu-mi puteam da seama că maicile, chiar și dacă ar fi vrut să audă, nu ar fi avut cum… din camera lor.

Abia după ce începusem să înțeleg ce se întâmplă cu el, abia când a venit într-o noapte la mine, prin 2017, mi-am dat seama că, indiferent de împrejurări, noaptea, vorbește foarte încet.

Atunci chiar l-am întrebat:

-De ce vorbiți încet? Suntem doar noi în casă.

-Așa vorbesc eu. Dvs. m-ați molipsit. Așa vorbiți la spovedanie, mi-a răspuns privindu-mă cu un soi de teamă. Se gândea probabil că voi descifra motivul pt. care vorbea încet… noaptea… când eram doar eu cu el.

Târziu, după acel 3 decembrie 2018, am înțeles de ce vorba încet.  ”Dvs. m-ați molipsit. Așa vorbiți la spovedanie”, au fost cuvintele care au dezlegat misterul. Vorbea încet, deoarece… avea nevoie de intimitate, de siguranță…

Amintirile se rostogolesc peste dureri trecute… multe amintiri, dar mă opresc aici.

Teodosie… mi-am propus ca acest articol să fie ultimul, despre tine, din anul acesta. Și pt. că mi-am propus asta… și pt. că vin sărbătorile… și pt. că nu te urăsc… îți doresc să ai sărbători liniștite!!!… Poate va veni o zi în care să vrei să te regăsești, să te accepți, să te ierți… să îndrepți ce mai e de îndreptat… să trăiești, nu doar să exiști mimând sfințenia, bunătatea, iertarea…

Îți mulțumesc… pt. ce m-ai făcut să cred că ești! Ar fi fost de vis, de Rai, dacă ar fi fost și adevărat. Tu ai fost cea mai folositoare lecție a vieții mele. M-ai trecut prin toate… prin iubiri înalte, prin atenție excesivă, dar și prin catacombele indiferenței… m-ai arătat Raiul, mi-ai deschis cufărul cu povești despre îngeri, dar m-ai și aruncat în ghearele iadului… m-ai înălțat pe nori, dar m-ai și târât prin toate noroaiele…

Astăzi… mi-e sufletul liniștit…

Pe tine… Teodosie… te-aș așeza într-o cutie a amintirilor. Dar unde? În cutia amintirilor frumoase, nu ai loc, deoarece nu totul a fost frumos… În cutia amintirilor dureroase, nu meriți, pt. că nu totul a fost dureros. Unde să te așez… Teodosie? La răscruce de amintiri?

Nopți cu… Teodosie… Mă durea să-l văd așa…

 

Postat de Mihaela Ion in IPS Teodosie - relatări, 0 comentarii

Adevărul despre relația Teodosie – ÎPS Lucian

Leonard Coca mi-a trimis recent un video cu Teodosie… nu știu ce a avut cu el de… l-a culcat 😊. Poate a crezut că-i e somn 😊. Din păcate, nu l-am putut încărca pe blog (probleme tehnice), dar îl găsiți pe pagina mea de fb. – Mihaela Ion

Fariseul de Tănăsescu îl întreabă pe Teodosie, dacă are vreo amintire de suflet despre ÎPS Lucian. Și ce credeți că răspunde? Ascultați-l! Are o amintire – amintirea unde se laudă pe el… e cea mai de suflet 😊. Deviza lui e ”eu, mie, îmi, pe mine, mă” :))))

Teodosie… hai să restabilim adevărul!

Despre acest episod am scris și eu în lucrarea ”Mai mult decât o carte – Adevărul”, numai că, până și din minciuna pe care mi-a spus-o, Teodosie a relatat ce a vrut el.

Bine că ai amintit de acea hotărâre sinodală, ca să pot demonstra ”cu armele tale”, cât ești de mincinos. Păcat de tine, omule!

Adevărul este că… Teodosie ar fi mers la Constanța cu gândul să-l dea afară pe ÎPS Lucian, numai că, Dumnezeu a hotărât să lucreze prin mine, pt. ca bătrânul Arhiepiscop să rămână în reședință.

După cum veți vedea în fragmentul de mai jos, eu am ajuns la Constanța, într-o delegație, la scurt timp după ce Teodosie fusese numit Arhiepiscop.

Adevărul e că… l-am pus pe Teodosie în fața faptului împlinit. Deoarece îl consideram sfânt, nu a mai avut cum să dea înapoi și mi-a zis că va fi așa cum am spus.

Văzând tulburarea IPS Lucian, am luat hotărârea să-i spun că va rămâne în reședință, fără să-l consult pe Teodosie.

Teodosie… te întreb acum, după ce m-ai trezit, pt. că atunci eram fascinată de tine și de ”puritatea” ta. Unde erai când s-a dat acea hotărâre sinodală? Nu erai în sinod? Era vorba despre Arhiepiscopia unde urma să fii stăpân. De ce ai permis să i se trimită IPS Lucian acea hotărâre sinodală care i-a măcinat sufletul până la venirea mea, dacă nu aveai de gând să-l dai afară din casă? Puteai să nici nu permiți să se ia în discuție acest lucru, dar apoi să mai și semnezi pt. acea hotărâre sinodală. Era foarte simplu. Te ridicai si spuneai că tu nu vrei să-l dai afară din reședință și atunci Patriarhul ar fi scos de pe ordinea de zi acel subiect.

Așa cum mi-ai spus, cu fățărnicie, după ce eu luasem hotărârea fără să te consult, că ”nicio hotărâre sinodală nu te va face să rupi sufletul unui om”, puteai să spui asta în sinod. Nu te obliga nimeni să-l dai afară, dacă tu nu voiai, cum s-a și întâmplat de altfel. Dar este foarte clar că tu ai avut intenția să-l scoți din reședință. Doar proștii mai pot crede minciunile tale. Pe mine m-ai trezit… Teodosie! Și îți mulțumesc, pt. asta!

Am de spus multe și în legătură cu fariseul de Tănăsescu, dar mă opresc doar la un singur aspect… deocamdată. Lingăul acela de Tănă…, când lucram, ca proasta, evident, la marele ”adevăr” (în care eu chiar credeam atunci) despre Teodosie, mi-a zis să nu mai scriu că a locuit într-o cămăruță de 2/2, pt. că baia era mai mare decât o sufragerie. Vă dați seama? Era invidios pe Teodosie că, micul apartament de la Arhiepiscopie (pt că într-adevăr e foarte mic), are o baie mare. De parcă Teodosie locuia în baie. Oameni de acest calibru are amărâtul acela de Teodosie pe lângă el.

Teodosie… sigur îți amintești. Ți-am spus acest lucru la acel moment.  

Oare tu, ”TATI”, realizezi câte lucruri știu despre tine? Câte am descoperit între timp? Câte am înțeles? Câte ne leagă? Câte lucruri am făcut împreună?

Un coleg de-ai tăi, chiar se întreba cât ai putut fi de inconștient să lovești într-un om care a stat lângă tine 20 de ani, DIN IUBIRE, nu din interes? Atât de inconștient… cât s-a văzut… sper să nu-ți mai demonstrezi inconștiența în continuare, pt. că… nu se știe… Sunt om și am o limită a răbdării…

Despre Teodosie – ÎPS Lucian… sunt multe de spus, dar mă opresc aici… deocamdată ?!?

Teodosie… ”TATI”… cât de sus am crezut că ești și… cât de jos ești… de fapt. Mă doare… ai fi putut fi cel pe care l-am descris în lucrarea în care am crezut, dar… dorința de mărire… te-a distrus…

„Nicio hotărâre sinodala nu mă va face sa rup sufletul unui om”

Nopți cu… Teodosie… Mă durea să-l văd așa…

 

 

Postat de Mihaela Ion in IPS Teodosie - relatări, 0 comentarii

Nopți cu… Teodosie… Mă durea să-l văd așa…

 

7 februarie 1999. Ziua Patriarhului Teoctist. Împlinea 84 de ani.

Cu o seară înainte, Teodosie îmi spusese că ne vedem, în următoarea zi, la slujbă.

Dimineața… slujba a început în atmosfera aceea de sărbătoare, cu mulțime de ierarhi, de unde lipsea, cine credeți(?)… Teodosie. Am crezut că întârzie, dar nu. Minutele treceau, iar el nu apărea. I-am dat un sms și l-am întrebat ce s-a întâmplat de nu a venit la slujbă. Mi-a răspuns tot printr-un sms și mi-a spus să fiu liniștită că nu a pățit nimic. Să-l sun după Liturghie.

Când l-am sunat, era foarte agitat. Mi-a spus că nu a putut ajunge deoarece a avut alte treburi. M-am întrebat: oare ce treburi a avut mai importante decât Liturghia și ziua Patriarhului Teoctist.

-Nu sunteți bine, i-am zis. Eu am niște întâlniri până la 18.30 – 19.00, dacă doriți, vin la dvs., după aceea.

-Veniți! Vă aștept! Cam pe la ora 19.00 voi fi și eu acasă.

Când am ajuns, mi-a deschis chiar el. Venise de câteva minute. Era obosit, stresat, avea privirea tulbure, părea că ascunde sau pregătește ceva.

-Nu arătați bine deloc! Ce e cu dvs.? l-am întrebat îngrijorată.

-Nimic. Sunt puțin obosit, atât, a spus mușcându-și buzele.

-N-ați fost la slujbă, dar măcar la masă ați fost?

-Nu, mi-a răspuns oftând.  

-Lăsați asta! Vorbim după ce mă eliberez! Trebuie să vină cineva să semnez niște documente. Mâncați ceva? Îi zic maicii să pregătească?, m-a întrebat preocupat.

-Nu. Vă mulțumesc! Am mâncat.

-Niște fructe?

-Da. Mai târziu. Mâncăm împreună! Dacă vă pot ajuta cu ceva până terminați dvs. programul.

-Da. Vă rog! Deschideți plicurile astea și vedeți ce conțin, mi-a zis dându-mi un teanc de plicuri, pe care îl luase de pe masa din sufragerie.

În timp ce el semna documente, vorbea la telefon, mai primea pe câte cineva, eu am desfăcut plicurile, am așezat pomelnicele pe care am scris suma de bani trimisă și le-am îndosariat. La fel am făcut cu scrisorile, cu solicitările și ce mai conțineau plicurile respective.

Pe la ora 23.00, a încuiat ușa reședinței. Nu mai era nimeni de venit.

-Ați zis că vreți să mâncăm fructe, a spus și s-a îndreptat spre sufragerie unde avea în permanență o fructieră plină cu fructe diverse.

În timp ce eu am luat un măr, el și-a încrucișat brațele și a oftat. La momentul acela nu știam ce semnifica gestul respectiv. Era semn că s-a închis, că ascunde ceva. Era sigur că voi insista să aflu ce e cu el și atunci a încercat să caute un răspuns mulțumitor pt mine și salvator pt el.

-Dvs. nu mâncați?, l-am întrebat.

-Nu, a zis oftând din nou.

-Păi… atunci nu mai mănânc nici eu, am zis și am vrut să pun mărul la loc.

-Nu fiți copil! a spus încercând un zâmbet.

-Tocmai că sunt… știți asta! Mâncați dvs., mănânc și eu, nu mâncați, nu mănânc.

-Bine, bine, a repetat și a luat o banană pe care a învârtit-o între degete până am mâncat eu mărul.

-Dacă nu mâncați banana aia… mă supăr rău. V-am tot urmărit să văd ce aveți de gând. Ce faceți? Toarceți? Sau ce? Mâncați de bunăvoie sau trebuie să vă forțez?

-Bine, bine, mănânc, a zis oftând și a desfăcut banana.

După ce a mâncat, l-am întrebat ce a pățit. A zis că nimic important și că și dacă îmi spune, nu se schimbă cu nimic situația. Am insistat să spună, argumentând că și dacă nu se schimbă situația măcar nu duce singur povara.

Atunci mi-a zis că el nu mai înțelege nimic. Nu înțelege de ce Patriarhul Teoctist nu-l ascultă deloc. De ce nu-l primește să-i vorbească… așa… ca unui părinte. (Lucrul acesta mi l-a spus de multe ori, în diverse situații, deși colaboratorilor, seminariștilor etc., le spunea că e preferatul Patriarhului Teoctist). L-am îndemnat să insiste. Mi-a zis că a insistat și că e în zadar, că de fiecare dată primește același răspuns: ”Vorbește la arătare!”, adică în sinod, de față cu toți ierarhii.

-Preafericitul mă face să-mi schimb impresia despre el, am zis, la un moment dat, revoltată. Nu se poate să se poarte așa cu un om atât de bun ca dvs.

-Vă rog! Vă rog… să nu-l judecați!, a spus schimbând frecvența. Eu sunt îngăduitor cu neputințele oamenilor.

-Sunteți, dar iată cât de mult vă afectează, am zis îngrijorată.

-M-a mâhnit puțin această situație, dar o să-mi treacă. Vă promit!

-Sunteți și extrem de obosit. Cred că ar trebui să mă retrag. Aveți nevoie de odihnă.

-V-aș ruga să rămâneți cu mine, dacă se poate!

-Sigur că rămân. Așa cum îmi sunteți dvs. alături, așa vă voi fi și eu întotdeauna.

-Vă mulțumesc mult! Povestiți-mi ce ați mai făcut azi, a zis și s-a așezat pe un fotoliu.

M-am așezat și eu pe celălalt fotoliu și am început să-i povestesc. După un timp… a ațipit. Am tăcut. Era obosit, mult prea obosit. Mă uitam la icoana de pe peretele din fața mea și mă rugam să-i fie bine. După câteva minute… a tresărit.

-Măăă scuzați, a zis privindu-mă ca și cum s-ar fi simțit vinovat. Am ațipit.

-Stați liniștit! Sunt obișnuită! Doar nu e prima dată când ațipiți în prezența mea. Ce e cu dvs.? De fiecare dată când ațipiți, tresăriți? Visați ceva?

-Ăăă… nu, a zis încurcat. Nici nu mi-am dat seama că am tresărit. Îmi povesteați ceva. Vă ascult!, a spus și și-a sprijinit capul pe spătarul fotoliului.

I se închideau ochii. Era extrem de obosit. Pe la ora 2.30 i-am zis că mă retrag, pt că deja era foarte târziu. M-a rugat să mai rămân puțin.

-Dacă mai puteți sta să dorm 15 minute…

-Eu am zis să plec tocmai pt a vă odihni. Dar dacă vă e bine să rămân, mai rămân. Să știți că mă doare foarte rău când văd că un om ca dvs. e atât de nedreptățit, am zis simțind că mâhnirea din sufletul lui era destul de mare.

 La vremea aceea… îl vedeam ca pe îngerul trimis de Dumnezeu, pt a-mi arăta că există Rai.

-Nu vă tulburați! O să vedeți că Dumnezeu mă ajută să trec și peste asta.

L-am îndemnat să se odihnească, deși durerea lui mă durea foarte rău…

A ațipit din nou. Peste câteva minute a tresărit… iar și iar. Strângea brațele fotoliului, se crispa… Părea că se ferește de ceva sau de cineva. Mi-am oprit un oftat la marginea inimii și m-am întrebat de ce un înger ca el (căci așa îl consideram), are un somn atât de agitat? Și pt a nu mai vedea imaginea aceea care începuse să mă tulbure, am vrut să merg la bibliotecă, să iau o carte.

În momentul în care m-am ridicat de pe fotoliu, deși era cu ochii închiși, m-a întrebat dacă plec.

-Nu. Cum să plec fără să vă spun? Voiam să merg la bibliotecă, dar nu mai merg, am zis văzând că i-am tulburat somnul.

-A trecut un sfert de oră? m-a întrebat tot cu ochii închiși.

-Nu, n-a trecut. Odihniți-vă! l-am îndemnat, deși nu aveam de gând să stau cu ochii pe ceas.

Mi-am așezat capul pe spătarul fotoliului și am închis ochii. Eram și foarte obosită și nici nu mai voiam să-l văd tresărind.

Pe la 3.45 s-a trezit și m-a întrebat de ce l-am lăsat să doarmă atât de mult.

-Pt că e noapte, pt că sunteți obosit, pt că noaptea se doarme… sunt suficiente motivele enumerate? l-a întrebat îngrijorată. Ați tresărit tot timpul. Ce e cu dvs.? Ați visat ceva?

-Nu. Eu nu visez, a zis sacadat căutând parcă un răspuns. Probabil din cauza poziției incomode.

-Păi… v-am spus să mergeți să vă odihniți ca omul, în dormitor… N-ați vrut…

-Lăsați asta! Ziceați că plecați într-o delegație. Când asta și cât stați? a întrebat schimbând subiectul. I-am răspuns, apoi am vorbit… diverse.

-Să mergeți să vă odihniți și dvs. puțin!, m-a îndemnat… pe la ora 4.30.

L-a sunat pe X – șoferul lui de taină și i-a spus să vină să mă ia apoi să se întoarcă pt că vor pleca… Șoferul a întrebat dacă nu cumva e prea devreme. Teodosie i-a spus că nu, pt că mai are de trecut printr-un loc.

Unde a fost în acea zi de 7 februarie 1999 – ziua Patriarhului Teoctist, de nu a venit nici la slujbă, nici la masă, nu știu. Unde a plecat ”cu noaptea în cap”, nu știu. Cert este că, IPS Vasile, Arhiepiscopul Târgoviștei, era deja destul de bolnav. În anul acela i-au fost amputate ambele picioare, unul de la genunchi, celălalt de la gleznă, iar în octombrie 1999 a și plecat din această lume.

Probabil că încă din februarie 1999 începuse lupta pt funcția de Arhiepiscop al Târgoviștei. Probabil Teodosie încercase să-i smulgă cumva, prin cineva, o promisiune Patriarhului Teoctist și pt că nu reușise, a fost atât de supărat pe el încât nu a venit nici măcar la Liturghie.

La alegerile din decembrie 1999, candidații pt postul de Arhiepiscop al Târgoviștei au fost: IPS Nifon și Teodosie.  

Despre ziua alegerii și despre noaptea ce a urmat, am vorbit într-un alt articol pe care îl veți găsi mai jos.

După seara aceea de 3 decembrie 2018, când l-am văzut pe Teodosie transformându-se din ”înger de lumină” (cum îl credeam), în reprezentant al iadului, m-am tot întrebat de ce s-a întâmplat acest lucru? De ce striga că vrea să încheiem această relație, deși spunea că nu i-am greșit cu nimic? De ce nu-mi spunea măcar un motiv?

M-au măcinat foarte rău aceste întrebări. Până într-o zi când… mi-am dat seama că el în prezența mea era în siguranță, că știa că sunt acolo pt el 24 din 24, știa că sunt cel mai loial om din viața lui etc. În ziua aceea am înțeles că eu, pt el, eram oglinda în care se vedea așa cum voia să fie – SFÂNT. Prezența oamenilor la slujbele lui, la ușa biroului lui, era necesară, dar nu-l împlinea. Știa că acelea sunt situații de conjunctură. El avea nevoie de un om care să fie mereu cu el și mereu sa-i arate, să-i spună… că e ”sfânt”.

Omul acela… am fost eu. Când ”oglinda” în care se vedea cum voia să fie, i-a arătat adevăratul chip al sufletului lui, a vrut să o spargă, să o distrugă, să o calce în picioare. În momentul acela, Universul lui interior, din care își mai lua energia, s-a prăbușit.

Teodosie… atât de multe lucruri am înțeles după fiecare lovitură pe care mi-ai dat-o, după fiecare rană pe care mi-ai făcut-o și atât de mult mi-aș fi dorit să ți le spun față către față…

Mi-aș fi dorit… atunci… Atunci… când tu te distrai pe suferința pe care mi-o provocai… Acum… nu-mi mai doresc. Acum… pot să ți le spun și public…

Mi-am dorit să te oprești din toate relele, să îndrepți ce mai era de îndreptat, să-ți găsești liniștea, să te odihnești, să te împaci cu tine și cu trecutul tău… Cu sinceritate ți-am spus toate aceste lucruri și altele, dar… tu… ai preferat să fugi… Să fugi de tine… OMUL… și să defilezi prin lume cu funcția… cu dorința de mărire care te va distruge de tot.

Oprește-te, Teodosie! Oprește-te până nu vei fi oprit!!!

Și nu uita… Nu te urăsc, dar nici nu te mai pot lăsa să mă calci în picioare prin intermediul unor adunături… 

Voi ajunge și la nopțile petrecute la Constanța, dar și la cele petrecute la Dorna Arini

În curând… Nopți cu… Teodosie… Căuta un refugiu…

Nopți cu… Teodosie… În el se răscoleau toate durerile…

Teodosie: ”Sunt aproape nimic”

 

Postat de Mihaela Ion in IPS Teodosie - relatări, 0 comentarii

Nopți cu… Teodosie… În el… se răscoleau toate durerile…

Se pare că sunt tot mai mulți cei care doresc să știe ce se întâmpla în intimitatea reședinței… noaptea… când eram doar eu cu Teodosie. Am scris ceva despre o astfel de noapte chiar și în lucrarea ”Mai mult decât o carte – Adevărul”, volumul 1.

Atunci… nu înțelegeam prea multe. Nu deslușeam tainele care-l îndemnau să mă cheme noaptea să stau cu el. Indiferent cine l-ar întreba, cu siguranță va nega acest lucru, dar… ce facem cu descrierea din primul volum, descriere pe care el a aprobat-o? Pe lângă acest fapt, mai există și un martor al întâlnirilor noastre nocturne – șoferul lui de taină, pe care îl trimitea să mă ia uneori pe la 12.00 noaptea, alteori pe la 2.00, alteori pe la 3.00. Asta se întâmpla chiar și atunci când în casa arhierească începuse să locuiască… un tânăr.

Mă suna, mă trezea din somn și-mi spunea că are nevoie de mine, că trebuie să-mi spună neapărat ceva. Invariabil eram acolo pt el 24 din 24. Îi spuneam că mă schimb și că iau un taxi, dar mă și asiguram că e totul în regulă. Îmi zicea că e bine, doar că trebuie să vorbim. Atât.

Deși îi spuneam că vin cu un taxi, nu mă lăsa. Zicea că e periculos, mai ales noaptea, deoarece nu știu ce golan pot nimeri.

Și pt că azi e ziua lui, voi descrie una dintre nopțile pe care le petreceam cu el după ziua lui de naștere, după ce plecau oaspeții. 

Către miezul nopții, rămâneam eu și cu o rudă, nelipsită din casa lui cât timp a fost în București. Ruda aceea selecta ce îi plăcea sau de ce avea nevoie din darurile primite, apoi pleca.

După ce ruda respectivă se retrăgea, mă îndemna și pe mine să aleg ceva din ceea ce primise. De fiecare dată îi dădeam același răspuns:

-Vă mulțumesc! Nu-mi trebuie nimic. Sunt darurile dvs. Bucurați-vă de ele!

Insista să-mi aleg măcar un buchet / coș cu flori. Și da, flori luam, asta așa… să nu-l supăr.

După ce mai schimbam câteva cuvinte, voiam să mă retrag. Mă ruga să mai rămân cu el. Și rămâneam. Era o onoare, nu? După ziua lui de naștere, îmi petreceam noaptea cu ”sfântul”.

Peste casa plină de flori și peste sufrageria plină de cadouri, se așternea liniștea. O liniște care… atunci… nu realizam cât de mult îl doare. De ziua lui de naștere, nu doar casa era plină de flori, ci și biserica Mănăstirii Radu Vodă. De la reședința episcopală, ”valuri” de flori se revărsau peste biserica mănăstirii.

După o zi în care împărțea zâmbete false, obosea. Față de mine lăsa să-i cadă măștile. Știa că la vremea aceea nu înțelegeam mare lucru, dar pt el era o eliberare. Târziu mi-am dat seama de acest lucru. Se așeza pe un fotoliu, cu mâinile împreunate ca la rugăciune și… privea în gol… minute în șir. Credeam că se roagă, dar nu era așa. În el… se răscoleau toate durerile, toate frustrările, toate dorințele neîmplinite, toată neputința de a spune lucrurilor pe nume.

-Rămâneți cu mine în noaptea asta? mă întreba după un timp, afișând un zâmbet trist.

-Da. Sigur! Dacă e nevoie… știți bine că rămân.

-Atunci… să vă povestesc ceva din copilărie.

De fiecare dată… noaptea… după ziua lui de naștere, îmi povestea câte ceva din copilăria lui nefericită și plină de neajunsuri de toate felurile. Eram prea fascinată de el ca să-mi pot da seama că în sufletul lui sunt multe răni nevindecate. Atunci… nu l-am putut ajuta… Mai târziu, când mi-am dat seama, după ce m-am lămurit cine e cu adevărat, nu s-a mai lăsat ajutat, pt că nu voia să coboare de pe piedestalul de ”sfânt”.  

Și… îmi povestea… îmi povestea toată noaptea… Uneori se ridica de pe fotoliu și mergea la vitrina pe care erau așezate, printre altele, două păpuși din lemn – un țăran și o țărăncuță îmbrăcați în costume populare. Le privea îndelung și ofta… apoi… se așeza din nou pe fotoliu și îmi povestea până pe la 6.00 dimineața. Probabil prin păpușile acelea vedea poarta către copilăria lui, copilărie în care avea atâtea restanțe…

Pe la ora 6.00… se uita cu tristețe la ceas și-mi spunea că trebuie să-l sune pe… X… să vină să mă ia. Trebuia să mai avem timp măcar pt un duș înainte de a pleca… eu la redacție, iar el la birou.

Ar fi multe de spus, dar mă opresc aici… Plouă… și… pic de somn… 😊

În cei 20 de ani petrecuți alături de Teodosie, am experimentat cea mai pură iubire – iubirea pe care o poate simți un om față de un înger. Păcat că această experiență, minunată de altfel, a fost clădită pe o iluzie.

Prin comportamentul lui impecabil față de mine, îmi anulase capacitatea de a-l vedea ca pe un om. De multe ori îl priveam și parcă așteptam să-i răsară aripi.  

Din toată povestea asta, există două certitudini. El nu va mai putea fi niciodată atât de apropiat de o femeie, iar eu nu voi mai putea vedea atâta puritate în cineva câtă am văzut (am vrut să văd)… în el.

La mulți ani… ”TATI”!!!… ”TATI”!!! Doar tu știi cât valora acest cuvânt… Nu te urăsc, dar nici nu te mai pot lăsa să mă calci în picioare prin intermediul unor adunături…  

La mulți ani!!!…

Nopți cu… Teodosie…

 

 

Postat de Mihaela Ion in IPS Teodosie - relatări, 0 comentarii