Lună: noiembrie 2020

”Prin intermediul gândului lui Hristos, minții lui Hristos, să  înțelegem mai bine ceea ce se întâmplă cu noi și cu întreaga lume”. Mersesem și eu pe drumul în care voiam să cunosc doar cu mintea ce se întâmpla, dar și pe drumul în care, nu doar că îi dădusem voie, dar Îl și rugasem pe Dumnezeu să vină El la cârma corabiei gândului meu, corabie care simțeam că se scufundă.

În zilele și nopțile în care toată ființa mea era răscolită de întrebarea ”de ce?” (care se multiplica în mii și mii de de ce-uri), când mintea mea se zbătea să găsească un răspuns la sfredelitoarea întrebare, la << Zadarnicul ,,De ce?”>>,[1] așa cum spunea prietena mea, poeta și jurnalista Clara Mărgineanu, mi-a fost greu, mi-a fost imposibil, m-am revoltat, m-am clătinat, am căzut din lumina lui Dumnezeu, mi-au încolțit în minte gânduri de răzbunare… Obosisem…

Când nu mai eram pe marginea prăpastiei, ci începusem deja să alunec în hău, obosită, fără speranță, cu dureri nu doar sufletești… într-o noapte… mi-am dat seama că eu, ca om, sunt depășită de situația ce simțeam că mă topește de la o zi la alta.

M-am dat la o parte și L-am chemat cu disperare pe Dumnezeu pentru a-I preda toată suferința, toată revolta, toate întrebările… L-am chemat pe Dumnezeu să-I predau totul, să facă El ce știa că era mai bine…

În acea noapte s-a făcut liniște în mintea mea, în sufletul meu, în toată ființa mea… O liniște ciudată, ca un gol… Parcă nu mai era nimic… Îmi simțeam sufletul și mintea ca două gări goale… care așteptau niște trenuri încărcate cu diamante…   

[1] ,,De ce?”. Unii oameni, dintre cei pe care, poate, i-aș fi putut iubi, au sărit gardul unde nu îți venea să crezi. De ce oameni în care ai crezut cu lacrimă sfântă de sinceritate, cărora le-ai încredințat bobul tău de durere, te judecă, te vorbesc aiurea, te trădează? De ce ruda ta de sânge declară negru pe alb că tu nu exiști?

Distilez tristețea sub insomnii și multe cărți de rugăciuni. Cât de mult aș fi putut greși în această viață? Cât de mult aș avea de plătit? Ce ursitoare, oare, mi-au desenat traseul, jefuindu-l de focul bucuriei unui copil orfan?…
A câta viață e asta și cât mai e de plătit? În vântul nopții simt în artere briceagul zilei de mâine. Mă ridic din trecut în pragul iernii, mulțumind nespus, prin aceste cuvinte, multor semeni. Celor care au apreciat, uneori, rostirea unui vers frumos. Celor care au văzut în vrăbii zgribulite, vulturi de argint. Celor care au declarat război deschis indiferenței. Doar cine iubește dincolo de dincolo va înțelege versul de acum:

,,Uneori, cine pierde câștigă!”                                                                                           
Vă mulțumesc prieteni buni, de aproape sau de departe, știuți sau neștiuți! – Clara Mărgineanu – 17.01.2018

Fragment din cartea <<„Să vezi iarăși” – În vremea pandemiei… de mână cu Hristos>>

Nu mă cunoșteam…