Lună: decembrie 2019

Izvoare de iubire…

Cățelușa promovată de Kola Kariola a ajuns la mine. Deși am avut o zi obositoare, mai găsesc încă energie pt o postare. 

Am multe de spus, dar acum vreau să menționez doar că, animăluțele sunt adevărate Izvoare de iubire.

Știți ce a făcut această cățelușă când am deschis ușa să o iau din cușcă? Mi-a lins mâinile. Amărâta asta pe care o vedeți în fotografii… iar oamenii… nu doar că mușcă mâna celor care îi hrănesc, dar îi și calcă în picioare.

Aș vrea să vă spun totuși și cine a salvat această cățelușă. Un bărbat care este tatăl a 4 copii minori și care este singurul salariat din familie. Să-i dea Dumnezeu sănătate și să-și reverse asupra lui darurile Sale bogate!

Revin cu detalii și imagini.

 

Ei au fost crescuți de mine, iar astăzi, când au deja un an, învingătorii mei, sunt la o fermă unde sunt iubiți și îngrijiți, așa cum merită orice ființă din lumea aceasta.

Învingătorii

Postat de Mihaela Ion in Animale de companie, 0 comentarii

Vestea promisă!

Am promis că vă dau o veste. Tulburătoare, înălțătoare, neașteptată…

După zile și nopți în care inimile noastre își strigau timid iubirea, după alte zile și nopți de incertitudini, de temeri și de standarde impuse, după întrebări cum ar fi : ce va zice lumea? Dacă nu e bine? Ce ne oferim? Oare suntem în stare?… După lupte nedrepte între inimă și rațiune, între simțăminte și șabloane… a fost o seară în care, l-am prins de mână și am simțit cum… cu ochii lui mari mi-a îmbrățișat toată ființa. De-atunci au urmat alte zile și alte nopți în care știam că ne iubim, în care ne iubeam… în care ne iubeam!!! …

O iubire de poveste care depășește orice barieră și orice șablon… o iubire efervescentă în care nu mai sunt eu, nu mai este el, nu mai suntem noi… suntem o ființă, un întreg care, dintotdeauna, parcă a fost așa.

Și… era noapte… era lună… răsăriseră stelele… iar din iubirea aceea spumoasă a apărut el… COPILUL… coborât de sus, prin noi, în noi, în acel întreg. Nu mai era timp, nici spațiu… era Paradis, era iubire, erau șoapte, atingeri, lacrimi,  era desăvârșirea întregului… el… COPILUL!!! …

Da. Sunt însărcinată!!! … Însărcinată cu… un nou proiect.  :)) Un roman de dragoste… o dragoste care dărâmă bariere, șabloane, temeri, nesiguranțe… O iubire care surprinde și care ninge cu lacrimi… până la urmă… de fericire!!!

Ah!!!… Dacă ați ști … cine e tatăl!!!….

 

Postat de Mihaela Ion in Ganduri, 2 comentarii

Chemarea locului

Imediat ce am intrat în birou, l-am întrebat ce e cu Preasfinția Sa de este așa vesel.

-Mâine punem piatra de temelie la schitul din Bolintin[1], a spus zâmbind, după care și începem construcția. Îmi doresc mult să fac un așezământ monahal… în acel loc. Pe meleagurile acelea am copilărit, mă leagă multe amintiri de acea zonă. O să lucrez pentru ridicarea schitului cot la cot cu muncitorii. Va fi biserica mea de suflet. Tot ce am mai bun, voi investi acolo. Pe lângă dorința mea, simt și o chemare. Parcă mă cheamă locul acela, pe care, făcând niște cercetări, am aflat că, prin împrejurimi, cândva, a fost o mănăstire

Era atât de entuziasmat și de fericit încât părea că toată lumina acelei zile i se revărsase pe chip.

-Să vă ajute Dumnezeu! Mă bucur mult pentru Preasfinția Voastră! Nu v-am văzut niciodată atât de fericit, am spus privindu-l cu bucurie.

-Păi, cred că nici nu am fost. Nu am simțit niciodată ceea ce simt acum. Știi cum o să fie? m-a întrebat și a început să-mi povestească, încântat, tot mai încântat, ca și cum biserica era deja gata.

M-a impresionat foarte mult avântul pe care îl avea și nerăbdarea de a construi o mănăstire în locurile copilăriei sale. Din gesturi, din cuvinte, din priviri, din felul în care vorbea se simțea iubirea pe care o are față de Biserică. Era gata să jertfească totul pentru a construi încă o Casă a Lui Dumnezeu.

-M-ați făcut curioasă. Vreau să văd și eu locul acela. Mâine nu pot veni, dar săptămâna viitoare, vin sigur.

-Te aștept cu drag! Voi fi în fiecare zi acolo. Imediat ce termin programul la birou, merg direct la schit.

Și așa am făcut. În următoarea săptămână am mers la Bolintin Vale să văd și eu locul acela care îl atrăgea atât de mult pe Episcopul Varsanufie. Când am ajuns, se săpa deja fundația, iar Preasfințitul lucra, așa cum spusese, alături de muncitori. Doar dulama legată deasupra genunchilor și înfățișarea de anahoret, aminteau de faptul că e călugăr, altfel ar fi fost unul dintre muncitori.

Când m-a văzut, și-a scuturat pământul de pe mâini și de pe dulamă și m-a întâmpinat zâmbind.

-Te-ai ținut de cuvânt! Bine ai venit!

-Bine v-am găsit! Păi… cum altfel? E foarte frumos aici… liniștitor, am zis privind de jur împrejur. Aveți și pădure aproape, e, într-adevăr, un loc aparte, care te îndeamnă la meditație.

-Uite, aici o să fie biserica, aici corpul de chilii, aici grajdul pentru animale și aici voi face un iaz pentru pești, a spus încântat arătându-mi locurile pe care deja vedea totul construit. Voi face o alee până la biserică, a continuat, pe lângă ea voi planta Tuia și multe, multe flori. N-am unde să te primesc, dar putem servi aici, pe lemnele astea, un pahar de apă sau de suc, a spus zâmbind.

Din proviziile aduse, a luat o sticlă de suc și două pahare de unică folosință și, pe masa improvizată din materiale de construcții, ne-am delectat cu o licoare dulce.

Tot povestind și gesticulând, am observat că era zgâriat pe ambele mâini.

-Ce-ați făcut? V-a dat cineva canon să cărați mărăcini? l-am întrebat zâmbind.

-Eiii, m-am zgâriat… pe aici.

-Păi… și cum vă duceți mâine la birou cu mâinile astea făcute praf? Sunteți arhiereu sau ce sunteți?

-Și dacă sunt arhiereu, ce? Munca e o rușine? Nu am nicio problemă dacă mâine la birou voi semna actele cu mâinile zgâriate.

[1] Mănăstirea Buna Vestire, din localitatea Bolintin Vale, Județul Giurgiu. La început a fost schit, apoi a fost ridicată la rangul de mănăstire.

 

Volumul 2 – Mai mult decât o carte – Adevărul – fragment

Va urma

”Spovedesc florile…”

Postat de Mihaela Ion in IPS Teodosie - relatări, 1 comentariu

”Spovedesc florile…”

Într-o zi am mers la Mănăstirea Radu Vodă și, în grădina de lângă reședința Preasfințitului Varsanufie, am văzut un călugăr ghemuit. Mi s-a părut că ar fi Preasfinția Sa, dar parcă nu-mi venea să cred. Când m-am apropiat mi-am dat seama că era chiar Arhiereul Varsanufie.

-Ce faceți aici? l-a întrebat.

-Spovedesc florile, a spus zâmbind.

-Ce sugestiv! Păi, atunci să le spovedesc și eu, am zis și am început să smulg ierburile dintre flori. Și ce facem cu ”păcatele” astea dintre flori? am continuat în aceeași notă.

-Le aruncăm la gheenă, așa cum sunt aruncate și păcatele celor care se spovedesc.

-Mă uimiți! Răspunsurile dumneavoastră mă fac să cred că ați avea mare succes dacă ați scrie… măcar un roman.

-M-am gândit la asta, chiar am și făcut unele însemnări, dar nu am timp. Scrii tu și pentru mine și asta mă bucură enorm. Nu ți-am spus niciodată, dar îți spun acum. Să știi că de multe ori m-am regăsit în ceea ce scrii. Și acesta este un motiv pentru care îți citesc materialele, înainte de publicare, cu mare interes. Într-o zi mă gândeam că, într-un fel, tu ești și produsul meu.

-Oarecum da. Și pentru asta vă sunt recunoscătoare. Dacă duhovnicul meu m-a susținut și m-a încurajat la început, dumneavoastră nu doar că m-ați încurajat, dar v-ați și implicat în tot ceea ce înseamnă ”nașterea” unei cărți.

Și chiar așa este. Multe dintre subiectele cărților pe care le-am scris până la plecarea din București a Arhiepiscopului Varsanufie, acum, au fost sugerate de Preasfinția Sa. La toate cărțile, indiferent dacă subiectul era ales de mine sau de Preasfinția Sa, mi-a fost alături de la început până la apariția cărții. Îi citeam în fiecare zi ce scriam, la final făcea eventualele corecturi, alegeam împreună imaginile pentru copertă, decideam împreună varianta finală a coperții. Din acest motiv aveam și un ”ritual”: de fiecare dată când mai tipăream o carte, primul volum din primul pachet desfăcut, i-l ofeream Preasfinției Sale și… momentul acela se transforma în sărbătoare.[1]

În anii petrecuți alături de Arhiepiscopul Varsanufie, pe atunci, episcopul, am descoperit la Preasfinția Sa calitățile unui om foarte responsabil și muncitor. De multe ori l-am auzit spunând că cea mai mare încredere are în ceea ce face Preasfinția Sa și că preferă să muncească suplimentar, decât să se bazeze pe cineva care ar face lucrurile fără dăruire. Și când spunea că preferă să muncească, nu se referea doar la munca de birou, ci și la muncă fizică. Eu l-am văzut pe Preasfințitul Varsanufie[2], în ipostaze în care prea puțini l-au văzut. Și când l-am văzut prima dată, nu-mi venea să cred că un arhiereu poate face o așa muncă brută.

Într-o seară, eram la Mănăstirea Radu Vodă. La un moment dat a venit și Preasfințitul Varsanufie dintr-o deplasare. Era foarte bine dispus și deși abia ajunsese la mănăstire, m-a invitat să mergem la birou pentru a sta puțin de vorbă.

[1] Voi aminti totuși câteva subiecte (titluri) sugerate de Arhiepiscopul Varsanufie: Gânduri pentru cei ce suferă; Călăuza; Cu Hristos în spatele gratiilor; Ruine spirituale
[2] Voi folosi această formulă, atât timp cât mă voi referi la perioada petrecută la București

Volumul 2 – Mai mult decât o carte – Adevărul – fragment

Va urma

Un suflet jucăuș…

Old Watch

Postat de Mihaela Ion in IPS Teodosie - relatări, 0 comentarii