Lună: octombrie 2019

Vă mai rog ceva…

Am lăsat privirea în pământ. Îmi venea să plâng. Nu înțelegeam cum de călugărițele acela alături de care făceam tot felul de activități prin reședința duhovnicului meu, puteau să fie atât de false. Cuvintele părintelui meu spiritual mă făcuseră să judec, pe nedrept, niște călugărițe care nu aveau nicio vină. Încrederea mea era atât de mare în cel pe care îl consideram eroul meu, încât nu am pus, nici măcar o secundă, la îndoială cuvintele sale. Nu am luat deloc în calcul și faptul că ar fi putut să se folosească de numele lor pentru a mă face să renunț la dorința de a mă călugări.

-Sunt foarte dezamăgită, foarte dezamăgită, am rostit frângându-mi mâinile… și nici măcar nu pot să le întreb de ce le-aș deranja, pentru că nu vreau să vă pun într-o lumină nefavorabilă.

-Vă mulțumesc mult pentru înțelegere, a spus cu o oarecare ușurare. Știam eu că sunteți înțeleaptă. Și din acest motiv am mare încredere în dumneavoastră. Și vă mai rog ceva, când veniți pe acolo, purtați-vă ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Nu vreau să fie tensiuni în casă. Promiteți-mi că faceți asta?

-Pentru dumneavoastră, promit, am spus cu lacrimi în ochi.

-Vă mulțumesc! Și eu vă promit că vă voi fi alături mereu. Cu părintele Varsanufie cum vă împăcați?

-Știți că la început nu mi-a plăcut deloc de sfinția sa, dar acum suntem destul de apropiați.

-Înainte de a pleca, o să-l rog să aibă mai multă grijă de dumneavoastră. Să mă suplinească, să nu-mi mai simțiți atât de mult lipsa.

-Mulțumesc, dar… nu e tot una.         

-Părintele e un om bun, sunteți și mai apropiați de vârstă, aveți și pasiuni comune[1], o să fie bine, o să vedeți. Vă aștept oricând la Constanța, oricând doriți dumneavoastră.

Am oftat din nou. Speranța că îi voi fi alături, că îi voi sluji ca unui sfânt, se spulberase. Am simțit că s-a prăbușit ceva în interiorul meu. Mi-au dat lacrimile.

-Să nu plângeți! Vă rog mult!

-Dacă ați ști ce simt…

-O să fie bine, o să vedeți! Aș mai rămâne cu dumneavoastră, dar e deja foarte târziu. Îl sun pe părintele Varsanufie să-l rog ce v-am promis, a spus și l-a sunat.

Starețul Varsanufie, care era și finul de călugărie al duhovnicului meu, a venit în grabă.

-Părinte, eu plec. Domnișoara Mihaela se pregătește să plângă. Vă rog să nu o lăsați! a spus după ce i-a mulțumit pentru găzduire. Și vă mai rog ceva, să aveți grijă de ea, dacă ați rămas în locul meu, să fiți cu totul, a adăugat zâmbind.

L-am condus pe duhovnicul meu la mașină. Înaltpreasfinția Sa a plecat, iar eu am rămas cu părintele Varsanufie. Chiar că-mi venea să plâng, mai ales pentru faptul că expunerea duhovnicul meu reușise să ucidă, pentru totdeauna, dorința de a mă călugări.[2]

-Sora Mihaela, haideți să vedeți ce flori am mai cumpărat! mi-a spus părintele invitându-mă în clădirea mănăstirii.

Deși eram foarte tristă l-am urmat. Holurile clădirii erau pline de flori. Părintele stareț a început să-mi vorbească despre fiecare floare în parte, despre caracteristicile lor, încercând să-mi distragă atenția de la gândurile mele.

-Vă mulțumesc pentru tot! i-am spus după un timp. Mă retrag. Mâine plec într-o delegație și trebuie să mă trezesc foarte devreme.

-Și eu vă mulțumesc! Dacă vă pot ajuta cu ceva, oricând, cu mare plăcere.

-Mda, am zis încercând un zâmbet. N-aș vrea să vă deranjez doar pentru faptul că duhovnicul meu v-a spus să aveți grijă de mine.

-Știți bine că nu e vorba doar despre asta, noi am tot vorbit până la acest moment.

-Știu, dar nu vreau să simțiți ca pe o obligație ceea ce v-a spus duhovnicul meu.

-Nu. Nici vorbă. Să aveți o călătorie rodnică și să vă întoarceți cu bine.

[1] Se referea la pasiunea  Preasfințitului Varsanufie pentru lectură.
[2] După 20 de ani, mi-am dat seama că fostul meu duhovnic, avusese o așa măiestrie, încât reușise să mă facă dependentă de el dându-mi în același timp impresia că sunt liberă și că alegerile îmi aparțin. În realitate, mă manipula cu dibăcie pentru a ajunge acolo unde își dorea.  Ba mai mult, profitând de încrederea pe care o aveam în domnia sa, mă convingea întotdeauna că ar vrea să-mi facă pe plac, dar că e împiedicat de alții. .  Exemplul cu dorința de a mă călugări este foarte elocvent.

Volumul 2 – Mai mult decât o carte – Adevărul – fragment

Va urma

Maicile nu sunt de acord

Nu-mi mai țineți predici!

Postat de Mihaela Ion in IPS Teodosie - relatări, 1 comentariu

Maicile nu sunt de acord

În realitate, nu avea de gând să mă călugărească sub nicio formă. Sub aparența că-mi dă mie timp de gândire, își lua de fapt timp pentru a găsi o soluție, pentru a mă convinge  să renunț la idee.

Am plecat cu speranța că nu va trece mult timp și voi abandona totul pentru Dumnezeu, pentru omul care mă apropiase de Dumnezeu. Mă vedeam deja călugăriță, fiind mereu în preajma duhovnicului meu, lucrând la proiecte împreună, însoțindu-l la slujbe, făcând totul împreună pentru Dumnezeu.

Acela a fost cel mai vulnerabil moment din viața mea. Atunci, dacă m-ar fi călugărit eram hotărâtă să-mi asum ascultarea necondiționată, lepădându-mă de firea mea. Începusem să mă autoeduc, să mă temperez, să mă pregătesc să fiu supusă și să nu-i mai întorc niciodată cuvântul ”stăpânului” meu. Poate că dacă atunci m-ar fi călugărit, chiar aș fi reușit să mă supun întru totul, deoarece încrederea mea în Înaltpreasfinția Sa atinsese apogeul. Atunci credeam atât de mult în binecuvântările date de duhovnicul meu, încât dacă mi-ar fi spus că am binecuvântarea să trec prin foc, aș fi intrat în foc având încrederea că nu voi păți nimic.

Eu eram pregătită să renunț la toate, pentru a fi lângă un sfânt, cum credeam atunci că ar fi. Înaltpreasfinția Sa însă, nu voia să renunțe la viața pe care nu o afișa și de care eu nu știam. Dacă m-ar fi avut lângă domnia sa 24 din 24, trebuia să fie doar sfântul, a cărui imagine mi-o conturase cu mare măiestrie, și nu dorea acest lucru. Prezența mea în reședința sa îi lua libertatea de a trăi cealaltă viață, pe care o cunoșteau doar cei implicați, cu sau fără voia lor.

Timp de o săptămână nu i-am mai amintit despre călugărie, așteptând un semn din partea Înaltpreasfinției Sale. Văzând că nu spune nimic am solicitat, din nou, să ne vedem. De data aceea a venit Înaltpreasfinția Sa la București. Și pentru că se grăbea, ne-am văzut la Mănăstirea Radu Vodă.

 Duhovnicul meu l-a sunat pe părintele Varsanufie, starețul mănăstirii Radu Vodă[1] și i-a spus că ar avea nevoie de o încăpere în care să putem vorbi. Părintele Varsanufie ne-a pus la dispoziție biroul său.

-A trecut o săptămână și văd că nu spuneți nimic în legătură cu ceea ce am vorbit, am zis oarecum nemulțumită, după ce a plecat părintele Varsanufie.

-Păăăi… ce să spun? a întrebat încurcat. Am spus deja să mai așteptăm puțin. De fapt…

-De fapt ce… Înaltpreasfințite?

-Dumneavoastră vreți să vă călugăriți și să locuiți la reședință, nu? Altă variantă nu doriți.

-Păi… doar nu m-oi duce într-o mănăstire unde să mă pună se fac ascultare pe la grajd. Nu că mi-ar fi rușine să muncesc, dar eu vreau să înmulțesc talanții pe care mi i-a dat Dumnezeu, nu să-i îngrop.

-Nu știu cum să vă spun…

-Direct. Cum altfel? Vă ajut eu? Nu vreți să mă călugăriți. De ce? Vă încurc? Îmi ascundeți ceva? E ceva ce nu trebuie să aflu?

-Nuuu, Doamne ferește. Ce vorbă-i asta? La București ați fost mai tot timpul lângă mine. Reședința mea era ca și locuința dumneavoastră. Vi s-a părut că v-aș ascunde ceva?

-Atunci?

-M-am gândit mult la ceea ce am discutat și am încercat să tatonez terenul.

-Adică?

-Am vorbit cu maicile, le-am spus că ați vrea să vă călugăriți și să locuiți la reședință, iar maicile nu sunt de acord.

-Poftim? Cum adică maicile nu sunt de acord? Pe de o parte credeam că îmi sunt prietene, pe de altă parte, cine de cine trebuie să facă ascultare? Ele de Înaltpreasfinția Voastră sau Înaltpreasfinția Voastră de ele?

-Nu e vorba de cine trebuie să facă ascultare, dar nu vreau să le tulbur liniștea. Mi-au zis că ele sunt învățate amândouă și că venirea dumneavoastră în casă le-ar tulbura.[2]

-Sunt foarte dezamăgită. Nu-mi vine să cred că femeile acelea, lângă care am petrecut 3 ani și pe care le consideram ca pe surorile mele, sunt în stare de o așa atitudine. O să le sun să le întreb cu ce le-aș deranja.

-Nuuu, vă rog! Să nu faceți asta! Gândiți-vă în ce postură mă puneți. Eu am fost sincer și v-am spus care e realitatea și dumneavoastră ce faceți? Poate atitudinea lor e de la Dumnezeu, pentru că locul dumneavoastră e în București. O să vă obișnuiți fără prezența mea constantă aici.

[1] Pe părintele Varsanufie,  Episcopul  Varsanufie mai târziu și apoi, Arhiepiscopul Varsanufie ,  l-am cunoscut  în casa duhovnicului meu  la trei zile după ce s-a călugărit. Despre acest subiect voi vorbi într-un alt capitol.
[2] În realitate,  maicile care îi slujeau, nu știau nimic.  Nu le vorbise despre dorința mea și chiar dacă le-ar fi spus, călugărițele n-ar fi avut nimic împotrivă. În timpul pe care și l-a luat pentru a pregăti un răspuns, s-a gândit să dea vina pe maicile din casă.

Volumul 2 – Mai mult decât o carte – Adevărul – fragment

Va urma

Vreau să mă călugăresc!

Nu-mi mai țineți predici!

P. S. O mostră, din viața ”sfântului”, de care eu nu știam.

Din punctul meu de vedere, nu e o problemă că îi plac petrecerile, problema e viclenia. Pe mine mă trimitea, de ziua domniei sale, să mă rog pt domina sa, iar ”marele rugător” mergea la petrecere – unul dintre motivele pt care nu a vrut să mă călugărească, slavă Domnului.

 

Postat de Mihaela Ion in IPS Teodosie - relatări, 0 comentarii

Vreau să mă călugăresc!

Se știe doar, timpul nu se oprește în loc pentru durerile noastre. Veneau zile, treceau, veneau nopți, treceau și ele. Mă simțeam ca un robot care trebuia să se trezească dimineața și să meargă la redacție, pe teren, în deplasări… unde era nevoie. Devenisem o mașinărie, un robot programat. Din cauza atâtor suferințe, mă abandonasem și îmi găsisem refugiul în a-i ajuta pe alții, pentru că eu oricum nu mai contam.

Obosită, fără speranță, fără curaj, singură, abătută, în pragul disperării, dacă tot mă abandonasem, luasem și o hotărâre, pe care, dacă aș fi și pus-o în aplicare, cu orice preț, mi-ar fi distrus viața definitv. Sleită și de ultima fărâmă de putere, l-am sunat pe duhovnicul meu.

-Doamne ajută! Ce faceți? m-a întrebat cu blândețe în glas.

-Nimic.

-Cum adică nimic? Ce răspuns este acesta?

-Un răspuns. Vreau să ne vedem neapărat. Am luat o hotărâre pe care vreau să v-o comunic față către față.

-Este urgent?

-Foarte urgent.

-Bine, atunci vă trimit mâine o mașină…

-Nu-i nevoie. Am cu ce să vin, l-am întrerupt, numai să vă faceți timp și pentru mine.

Simțind că sunt foarte răvășită, a încercat să mă liniștească și să mă asigure că în următoarea zi vom vorbi și că totul va fi bine.

În noaptea aceea, nu am dormit deloc. A doua zi abia am făcut față programului pe care îl aveam. Seara am ajuns la duhovnicul meu. Nu mai aveam nici lacrimi. Îmi dispăruse până și bucuria de a-l vedea. Eu, care de obicei aveam preferințe, l-am urmat fără să-mi pese unde mergem. Voiam să ajung undeva unde să-i pot vorbi.

-Sunteți foarte răvășită. Haideți că mergem la birou! La ora asta nu mai e nimeni pe acolo. Putem vorbi în liniște.

Imediat ce am ajuns la birou, deși m-a invitat să iau loc, am rămas în picioare, ca o statuie încremenită de durere.

-Vreau să mă călugăresc, i-am zis sec.

Duhovnicul meu s-a descumpănit. M-a privit cu ochii mari de uimire.

-Și asta cât mai curând, am continuat cu un soi de disperare.

-Șiiii… unde vreți să vă călugăriți?

-Aici. Vreau să vă slujesc! Vreau să fiu lângă Preasfinția Voastră. Dacă spuneți nu, nu vreau să mai aud nici de biserică, nici de dumneavoastră.

A oftat și a început să-și frângă mâinile.

-Dar dumneavoastră aveți o altă misiune. Trebuie să scrieți, să aduceți oamenilor bucurie și alinare.

-Și ce, la Preasfinția Voastră în casă nu pot scrie? Mă oprește cineva? Mă călugăriți sau nu? Vreau un răspuns. Acum.

-Astfel de decizii nu se iau în astfel de stări.

-Deci nu vreți să mă călugăriți. Deci tot atașamentul pe care mi l-ați arătat, toată grija, toată preocuparea, au fost doar minciuni, nu?[1]

-Vă rog să luați loc să discutăm foarte serios!

-Vreau un răspuns! Da sau nu.

Duhovnicul meu s-a ridicat și a închis fereastra, după care a tras draperia, asta poate și pentru a-și lua un timp de gândire.

-Vă rog să vă așezați, să vă liniștiți și să vorbim foarte serios! a repetat.

-Foarte serios vorbesc. Mă călugăriți sau nu. E simplu. Aveți nevoie de câțiva ani să-mi dați un răspuns, am zis așezându-mă pe un fotoliu. Preasfinția Voastră nu vedeți cum am ajuns? Nu vedeți că nu mai am niciun pic de liniște? Nu vedeți că nu-mi mai găsesc locul? Acum nu vă mai pasă? De când ați ajuns Arhiepiscop, nu vă mai pasă de mine? Vă încurc? V-ați plictisit de mine? De problemele mele? V-am devenit povară? Acum nu vă mai bucură faptul că un om vrea să-și închine viața lui Hristos și să vă și slujească? Până acum ați fi călugărit toată lumea din lume. Pe mine de ce nu vreți să mă călugăriți?

Duhovnicul meu, sub tirul întrebărilor și stărilor mele, își împreunase mâinile și începuse să dea semne de agitație.

-Liniștiți-vă puțin! Uitați cum facem, dacă acest gând va rămâne și după ce vă obișnuiți cu plecarea mea, atunci luăm o hotărâre.[2]

[1] După 20 de ani, da, a dovedit că totul a fost o minciună, poleită în cea mai frumoasă poveste despre ”sfântul” și ucenicii…
[2] După 20 de ani am înțeles de ce nu a vrut, slavă Domnului, să mă călugărească. Avea nevoie de mine să-l văd ca pe un sfânt, nu avea nevoie să descopăr că nu e. Cunoscându-mi firea explozivă, știa foarte bine că, dacă eu aș fi aflat anumite lucruri, nu aș fi lăsat capul în pământ și nu aș fi spus : Blagosloviți și mă iertați!

Volumul 2 – Mai mult decât o carte – Adevărul – fragment

Va urma

Volumul 2 – Mai mult decât o carte – Adevărul – 18

Viață de împrumut

Nu-mi mai țineți predici!

 

Postat de Mihaela Ion in IPS Teodosie - relatări, 0 comentarii

Știi…

să faci asta!!!!

Te iubesc! 

Tot astăzi, un nou fragment din Volumul 2 – Mai mult decât o carte – Adevărul

Postat de Mihaela Ion in Citate, 0 comentarii