Lună: octombrie 2019

Unde?

Zile, activități cotidiene, deplasări, nopți și alte zile. Mă împăcasem cu cele întâmplate. Dacă Mitropolitul Teofan îmi iertase greșeala, mă iertasem și eu. Cu acea lecție neașteptată credeam că s-a încheiat capitolul, până într-o seară… când… m-a sunat un preot – călugăr din Moldova și mi-a spus că vine la București.

Pe părintele respectiv îl cunoșteam de când era la Seminarul Teologic și eram suficient de apropiați încât să ne permitem să vorbim la per tu. I-am spus că mă bucur că vine și că abia aștept să ne vedem. Stabilind să ne întâlnim la adresa la care locuiam, am pregătit o gustare și câte un ceai.

-Îmi pare rău că nu ai avut timp să treci și pe la noi pe la mănăstire când ai fost la Iași, a zis la un moment dat.

-Voi trece cu o altă ocazie. Dacă tot ai adus vorba de Iași, să-ți povestesc ceva impresionant, am spus și am început să-i povestesc despre experiența legată de ”luxul” în care ”trăiește” Mitropolitul Teofan. Părintele a început să zâmbească.

Zâmbești, dar mie nu-mi prea mai venea să zâmbesc, după ce maica stareță mi-a spus unde se retrage ierarhul despre care eu credeam că trăiește într-un mare lux, am continuat.

-Păi, cum să nu zâmbesc? Tu știi unde doarme, de fapt, Mitropolitul Teofan, atunci când doarme la reședință?

-Unde? am întrebat cu ochii mari de uimire.

-Într-o debara. Într-o cămară.

-Stai! Cum adică? În palatul acela în care sunt atâtea camere și atâtea dormitoare, Înaltpreasfințitul doarme într-o debara? am întrebat făcând o grimasă a uimire totală.

-Da, a răspuns scurt și convingător.

Am luat cana de ceai între palme privind licoarea colorată. Nu mai aveam puterea nici să comunic, nici să-l privesc pe părinte. Mă întrebam doar: cât de mult l-au rănit, pe Mitropolitul Teofan, cuvintele mele, încât Dumnezeu mă așeza din nou în genunchi?

-Ce-ai pățit? m-a întrebat părintele văzând că m-am întristat.

-N-am pățit nimic. Sunt uluită. Cum să doarmă într-o debara când are la dispoziție un așa palat?

-Stai că nu e tot, mi-a zis zâmbind.

-Adică?

-În debaraua în care doarme, nu are nici măcar încălzire centrală. Iarna, când e foarte frig, folosește un calorifer electric.  

-De unde știi? am îngăimat cu privirea în pământ.

-Unul dintre muncitorii care s-au ocupat cu amenajarea palatului, se spovedește la mine.

Părintele a făcut o pauză. Eu am oftat. Poate se aștepta să-l mai întreb ceva. Nu am mai putut.

-De la el știu că, atunci când au ajuns în debaraua respectivă, a continuat părintele, unul dintre ei l-a întrebat pe Mitropolitul Teofan, dacă în acea încăpere să pună rafturi sau dulapuri. ”Punem un pat și o noptieră, pentru că aici va fi dormitorul meu”, a zis cu blândețe Înaltpreasfințitul. În zadar au încercat muncitorii să-i spună că e prea mic spațiul, că nu e de locuit etc, Înaltpreasfințitul nu a dat înapoi. Muncitorii văzând că Mitropolitul nu renunță la idee, i-au zis să racordeze debaraua aceea la centrală. Părintele nostru nu a acceptat nici acest lucru, spunând că un calorifer electric este de ajuns.

-Hm! atât am mai fost în stare să spun.

Adevărat, numai Dumnezeu cunoaște toate tainele omului. Imaginea Mitropolitului Teofan, cu mâinile încrucișate și cu privirea în pământ, mi-a revenit din nou în minte, apoi dialogul avut:

”-În ce lux trăiți, Înaltpreasfințite… Eu n-aș putea să trăiesc într-un astfel de loc.

-Eu trăiesc foarte bine…

-Văd…

Nu doar că nu a ripostat în niciun fel, dar mi-a și întărit concluzia la care ajunsesem. S-a lăsat judecat pe nedrept, neintuind planul Lui Dumnezeu de a-mi descoperi care este, de fapt, realitatea de dincolo de realitate.

-Sunt uluită! Uluită! am repetat cu privirea în pământ.

După ce a plecat părintele, m-am întors în cameră privind îngândurată pe fereastră. Cu ochii minții vedeam palatul acela somptuos și mă gândeam la cât de mult este poate chiar detestat, Mitropolitul Teofan, pentru ”luxul” în care ”trăiește”, în timp ce smeritul ierarh are dormitorul într-o debara fără încălzire centrală.

Mai târziu aveam să aflu de ce părintele m-a întrebat: ”Tu știi unde doarme, de fapt, Mitropolitul Teofan, atunci când doarme la reședință?”  

Volumul 2 – Mai mult decât o carte – Adevărul – fragment

Va urma

Altfel…

Sâmbătă, 19 octombrie, a fost ziua de naștere a Mitropolitului Teofan. Mesajului transmis deja, alătur acest link:

https://doxologia.ro/ips-teofan-implineste-astazi-60-de-ani?fbclid=IwAR14BKTUwfYzESMsc8EMrmoAZkGEEkIL8rG4qO5lci4z0Y30dRMtLJaETOw

Volumul 2 – Mai mult decât o carte – Adevărul – 18

 

 

Postat de Mihaela Ion in IPS Teodosie - relatări, 2 comentarii

”Veșnicia s-a născut la sat” – 2

Grădinița, foarte veche și ea, nefuncțională astăzi, păstrează încă amintirea jocurilor copilăriei Preasfințitului Galaction

Școala cu fântâna ei țărănească, își deapănă amintirile peste zidurile scorojite.

Pe băncile acestei școli, copilul Gheorghe Stângă, și-a descoperit pasiunea pt lectură și nu numai.

 

 

 

 

Biserica la apus de soare

Cimitirul – locul unde toate ale lumii se opresc. Aici nu mai e loc nici pentru invidie, nici pt mărire, nici pt răutate… Aici rămâne doar nostalgia… rămâne iubirea… care e superioară morții…

Am ajuns la mormântul părinților Preasfințitului Galaction și cu recunoștință mi-am plecat capul. Nicolae și Elena, părinții care au dat Bisericii Ortodoxe pe Apostolul Alexandriei și Teleormanului. De sub pământul încărcat de flori, izvorau tăcute – amintirile. Nimic nu mai tulbura liniștea celor mutați acolo ”unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viață fără de sfârșit”. 

 Le-am adus un prinos de lumină și am ”ascultat” șoaptele tăcerii. Din pământul acela nu mai răzbătea nimic, dar în cer… cântau îngerii… peste toată durerea apusă. 

Seara se lăsa deasupra crucilor încremenite…  Noapte pe Pământ… Lumina cea neînserată… în cer…

Ceea ce v-am prezentat este doar o picătură dintr-un ocean. Niciodată nu am avut atâtea trăiri, într-un timp atât de scurt. Despre locurile acelea, despre oamenii de acolo, despre gândurile lor și iubirea lor față de PS Galaction, voi vorbi altădată. Cine știe… poate chiar într-o carte. 

Mormântul părinților PS Galaction

 

Mormântul unuia dintre frații săi

Mormintele…

Cimitirul seara…

Apus de soare într-o zi de 17 octombrie…

”Veșnicia s-a născut la sat”

Postat de Mihaela Ion in Alexandria, 0 comentarii

”Veșnicia s-a născut la sat”

spunea Lucian Blaga în poezia „Sufletul satului”. Și eu cred la fel. 

O zi cât un an… petrecută pe meleagurile copilăriei Preasfințitului Galaction, Episcopul Alexandriei și Teleormanului.

Sat Constantin Brâncoveanu, comuna Dragalina, județul Călărași

La intrarea în sat: troița și fântâna.

 

Strada…

Cerul… câmpul… 

Un monument al Eroilor satului.

Pe ulițele autenticului sat, m-am simțit ca în poveștile lui Ion Creangă. 

 

 

 

 

Biserica și strada ei.

La această bisericuță, decupată parcă din povești și ea, copilul Gheorghe Stângă, L-a descoperit pe Dumnezeu căruia avea să-i închine viața sa, inima sa, totul.

 

 

 

 

 

 

Atât de aproape, atât de dulce amintire…

Strada pe care se află casa copilăriei bunului Părinte Episcop Galaction

Nucul de la poartă…

Casa modestă în care se aud amintirile din copilărie ale unui om atât de special.

Vă mulțumesc din suflet, Preasfințite Părinte, pt o altă zi de poveste!!!

 

Mai târziu: grădinița unde mergea copilul acela timid care avea să devină Episcopul Alexandriei și Teleormanului, școala unde a învățat, cimitirul unde se află mormintele părinților PS Galaction, dar și mormântul unuia dintre frați.

O zi cât un an…

Volumul 2 – Mai mult decât o carte – Adevărul – 14

 

 

Postat de Mihaela Ion in Alexandria, 0 comentarii