Lună: septembrie 2019

Viață de împrumut

Din camera de împrumut în care locuiam, vedeam luna pe fereastră. Părea că se perindă printre nori, dar de fapt norii alergau prin fața ei ca niște cavaleri care voiau să o cucerească. Mă întorceam din nou cu privirea în camera de împrumut, privind la ceasul de împrumut de pe birou… până și viața… mi se părea de împrumut. Parcă nu era viața mea. Nu mă regăseam în ce trăiam. Nu mă mai reprezenta nimic din ceea ce aveam…

”Doamne, Doamne, caută din cer și vezi și cercetează lumea acesta, pe care a făcut-o dreapta Ta și o desăvârșește pe ea…” glasul duhovnicului meu răsuna încă în printre rămășițele mele de suflet… Părintele meu spiritual rămăsese fereastra care mi se tot așeza în fața ochilor și mă făcea să mai privesc măcar către Dumnezeu…

Noaptea a fost lungă și grea. Așteptam dimineața ca pe un refugiu, ca pe o eliberare dintr-un loc în care mă simțeam mai mult decât străină. Preferam să muncesc, să alerg de la un subiect la altul, să uit că trăiesc tristeți parcă fără de sfârșit. De când plecase duhovnicul meu din București, lumea mea frumoasă se scufundase în prăpastia apăsărilor sufletești. Lângă părintele meu spiritual și ce era greu era ușor, departe de Înaltpreasfinția Sa și ce era ușor se transformase în ceva foarte greu…

Lacrimi fugare se rostogoleau pe față. Noaptea  apăsa și mai rău pe rănile mele interioare. Și nu doar noaptea, ci și camera aceea de împrumut înțesată cu lucruri bărbătești. Parcă mă simțeam și vinovată față de băiatul care locuia acolo. Parcă intrasem prin efracție în intimitatea lui. Nu eram în postura de a alege, așa că trebuia să tac și să mă oblig să exist măcar, dacă să trăiesc nu mai știam.

Nu mai aveam nicio inițiativă, nicio emoție, niciun imbold, trecusem pe pilot automat și făceam ce trebuia făcut, doar pentru că trebuia.  

Dimineață, doamna care se oferise să mă găzduiască, m-a invitat la masă. I-am mulțumit și m-am scuzat spunând că mă grăbesc. Mă grăbeam, dar nu pentru că eram în întârziere, ci pentru că voiam să ies cât mai repede dintr-o casă în care mă simțeam în plus. În drum spre redacție am luat telefonul din geantă și am vrut să-l sun pe duhovnicul meu, dar m-am răzgândit. Parcă nu mai aveam ce să-i spun…

Am urcat în primul autobuz. Nu știam sigur dacă merge  către Casa Presei Libere, dar m-am urcat. Întâmplător sau nu, am văzut că spre acolo se îndrepta. Priveam pe fereastră chipurile, dar privirea mea era în gol… La un moment dat a sunat telefonul. Era duhovnicul meu. Văzând că nu sun, ca un părinte grijuliu, știind că nu sunt într-o stare sufletească foarte bună, a sunat Înaltpreasfinția Sa.

-Doamne ajută! Cum ați dormit?

-Cum se doarme într-o cameră de împrumut, într-o atmosferă specifică unui tânăr… M-am simțit ca într-o lume a bărbaților încorsetată de lucruri reci…

-Vă rog să aveți răbdare! Sigur vom găsi ceva mai bun și pe termen mai lung!

-Bine. Mulțumesc, dar v-am spus: nu aveți nicio obligație.

-Rugați-vă și concentrați-vă pe ce aveți de făcut! Dacă eu, de fiecare dată în care am fost nevoit să umblu cu bagajul din ușă în ușă, aș fi căzut în plasa disperării, n-aș mai fi făcut nimic. Eu ca și dumneavoastră venisem de la țară, nu aveam pe nimeni în afară de Dumnezeu. Cunoștințe nu aveam, bani, nu, locuință, nu. Nu aveam nimic, doar pe Dumnezeu Îl aveam. El era singura mea nădejde. El călătorea cu mine și eu cu El. Nu vă pierdeți speranța! Știți că într-un an am vrut să plec acasă de Sfintele Paști și nu am plecat pentru că aveam pantofii rupți? Dacă aș fi călătorit atâta drum, i-aș fi rupt de tot și nu mai aveam cu ce să merg la biserică și la facultate. Nu doar că nu aveam pantofi, dar nu aveam nici măcar bani să îi repar…

-Știu.

-De unde știți?

-I-a lipit soțul bătrânei la care am locuit și așa ați putut pleca.

-V-a spus și asta?

-Da, mi-a spus mai multe…

-O doamnă foarte drăguță. Să-i dea Dumnezeu sănătate! Mi-a fost ca o mamă. Țin mult la dânsa.

-Știu că v-a fost foarte greu, dar eu nu am credința pe care o aveți.

-O puteți dobândi.

-Ar fi fost o șansă, dacă ați mai fi rămas la București…

-Vin mâine pe seară o fugă și ne putem vedea.

-Veniți și plecați, am zis întristată peste fire.

Nici măcar vestea că ne putem întâlni, fie și pentru puțin timp, nu mă mai bucura.

-Așa este, dar faptul că ne putem vedea, nu vă bucură?

-Nu, am răspuns laconic.

-Bine, atunci nu ne vedem dacă nu vreți.

-Faceți cum doriți, am spus cu o indiferență pe care nu o mai avusesem până atunci. Mă scuzați. Am ajuns. Trebuie să cobor, m-am scuzat, deși aș mai fi avut timp să vorbesc până ajungeam la redacție, dar nu mai puteam. Starea mea interioară îmi blocase totul, până și dorința de a vorbi cu duhovnicul meu, singurul om în care aveam nesfârșită încredere.

-Bine, încheiem, dar vă rog, după ce terminați programul să mergeți la o biserică!

-Unde? La Radu Vodă? Să văd reședința aceea în care nu se mai aprinde lumina? Reședința în care mi-am lăsat toate durerile sufletului în paraclisul acela mic din care plecam întotdeauna cu zâmbetul pe buze? Reședința aceea care a început să mă doară ca o rană?

Duhovnicul meu a oftat.

-Spuneți? Acolo să mă duc? am întrebat revoltată.

-Da. Fie și acolo, numai la biserică să mergeți pentru că de acolo vă luați adevărata putere.

Volumul 2 – Mai mult decât o carte – Adevărul

Anunțuri

Volumul 2 – Mai mult decât o carte – Adevărul – 19

Nu-mi mai țineți predici!

Postat de Mihaela Ion in IPS Teodosie - relatări, 0 comentarii

Anunțuri

Am câteva anunțuri de făcut:

1. Începând de azi, pentru că nu voi mai posta capitole întregi din lucrarea ”Mai mult decât o carte – Adevărul”, vol 2, fragmentele nu vor mai fi numerotate, ci vor avea titluri.

2.Un timp voi posta mai rar, de 2-3 ori pe săptămână.

3.Ofertele din link-ul de mai jos vor mai fi valabile până la 10 octombrie a.c.

 

Oferte…

Volumul 2 – Mai mult decât o carte – Adevărul – 19

Postat de Mihaela Ion in Ganduri, 0 comentarii

EFLORESCENŢĂ

 

Luntraşule pribeag pe valuri,
Din ce străfund de suflet vii?
Cu ce mănunchi de idealuri
Te-opreşti sub vechile portaluri
Ale cernitei chinovii.

 

Ce visuri noi aduci pe spuma
Ce-mi bate-n zidurile vechi?
Sunt singur. Noaptea-mi este muma
Şi-n turnul sur suspin pe gluma
Nefericitelor perechi.

 

Prin mănăstirea mea săracă
Trec lungi cortegii de tăceri.
Pândind furiş, le-aştept să treacă,
Le-ascult cum vin, le-ascult cum pleacă
Pe cercul mulcomei dureri.

 

De unde vii către umila
Îngenunchere-a unui mit?
Vrei milă? Stinsă mi-i feştila
La poarta mea, cerşindu-mi mila
Săracul Lazăr a murit.

 

Înmărmurit în jilţ de piatră
Veghez aici de mii de ani
În mine clipele n-au vatră
Şi-n crucea nopţii-ascult cum latră
Satanail prin bolovani.

 

De unde vii să-mi scurmi lumina
Chircită-n colţul unui duh?
Ce val aduci să-mi spargi surdina,
Ce stele-arunci să-mi vânturi tina
Şi s-o împrăştii prin văzduh?

 

Eşti zeu sau poate eşti fiorul
Ce străbătu întâia zi
Când haosu-şi plini fuiorul,
Când prima stea îşi toarse sborul
Şi vremea prinse-a se roti?

 

Ori poate eşti din veac mrejerul
Însingurărilor cereşti
Pribeagul nopţii sau stingherul
Alăutar, ori eşti năierul
Ce unda apei unduieşti?

 

Te du! – Sunt singur. Pe aproape
N-a mai călcat nici Dumnezeu.
Te du, căci pieptu-mi nu te-ncape!
-„Sunt Cântecul!”
Lumină-n ape.
Lumină-n cer eram tot eu.

 

Valeriu Anania
7 august 1946

 

Urmează pauza. 

Până la următoarea postare… mii de îmbrățișări.

Volumul 2 – Mai mult decât o carte – Adevărul – 19

Postat de Mihaela Ion in Adevărata Ortodoxie, 1 comentariu

Volumul 2 – Mai mult decât o carte – Adevărul – 19

Următoarea zi am plecat mai devreme de la redacție. Trebuia să merg într-o delegație. L-am sunat pe duhovnicul meu să-l întreb unde e și să-i spun că trec să-i las niște materiale. Mi-a spus că e la birou și că mă așteaptă. Un coleg avea și el drum pe la Piața Unirii, așa că am mers cu el cu mașina. M-a dus până la Catedrală, apoi și-a văzut de drum. Intenționam să trec pe la Preasfințitul Teofan, dar nu a mai fost nevoie. Imediat ce a plecat colegul meu, l-am văzut pe Preasfințitul coborând scările Reședinței Patriarhale. O credincioasă l-a așteptat cu un buchet de flori și cu un cadou. I-a dat florile și darul pus într-o pungă pentru cadouri, a luat binecuvântare, au schimbat câteva cuvinte, după care femeia a plecat. M-am apropiat și eu. I-am spus că voiam să trec pe la birou, pentru a-i spune ceva.

-Sigur. Chiar la birou merg. Haideți!

-Mulțumesc pentru invitație, dar nu mai intru Preasfinția Voastră. Trebuie să plec într-o delegație și mă cam grăbesc. Vreau să-mi cer iertare pentru aseară.

-Pentru aseară? a întrebat uimit. Dar n-ați greșit cu nimic.

-Ba am greșit cu ceva. Pe lângă faptul că v-am speriat, v-am și întrerupt de la rugăciune. Iertați-mă!

-Nu m-ați întrerupt, v-am spus, mă gândeam la programul de azi.

-Preasfinția Voastră, înainte de a mă apropia, v-am urmărit câteva momente, așa, ca un detectiv, am zis zâmbind. V-am văzut cât de concentrat erați, am văzut cum se învârtea metania în mâna Preasfinției Voastre, semn că rosteați Rugăciunea Lui Iisus.

-Sora Mihaela, dar din dar se face Rai. Am primit aceste flori și o cutie cu bomboane. Florile vi le dau dumneavoastră, iar bomboanele copilului care se apropie de noi ținând-o strâns de mână pe mama lui, a spus schimbând subiectul și dându-mi florile.

-Vă mulțumesc mult! am reușit să zic înainte ca acel copil  însoțit de mamă, să ajungă lângă noi.

Femeia a luat binecuvântare, iar copilul s-a bucurat foarte mult de bomboanele primite. După ce au plecat, Preasfințitul Teofan, mi-a dorit călătorie rodnică, apoi am mers la birou la duhovnicul meu.

-Sărut mânaaaa! Iată-mă! am zis zâmbind.

-Vă văd, mi-a răspuns duhovnicul meu tot zâmbind.

-Da, mă vedeți, dar vedeți că am și un buchet de flori?

-Văd și asta și mai văd că sunteți și foarte amuzantă. Este efectul plecării în delegație?

-Da. Și efectul întâlnirii cu Preasfinția Voastră și cu Preasfințitul Teofan de la care am și florile. Le-a primit și Preasfinția Sa de la o credincioasă, a spus că dar din dar se face Rai și mi le-a dat mine, iar eu vi le dau dumneavoastră, tot pe același principiu.

-Și eu să le dau altcuiva până vor ajunge din nou la Preasfințitul? a întrebat amuzat. Știți pilda aceea cu ciorchinele de strugure, care a fost plimbat prin toată mănăstirea până a ajuns din nou la cel care îl primise?

-Da. O știu, tot de la Preasfinția Voastră.[1] Vă las buchetul de flori pentru că plec în delegație, altfel l-aș fi luat cu drag acasă. Am constatat că și Preasfințitul Teofan este foarte darnic. Nu e pentru prima dată când procedează așa. Eram odată la birou la Preasfințitul și, la sfârșitul programului,  am văzut cum a dat tot ce a primit în ziua respectivă, unui preot care venise cu o problemă și părintelui secretar. Nu a oprit nimic pentru Preasfinția Sa.

-Dar din dar se face Rai, nu? a spus zâmbind.

Am mai schimbat câteva cuvinte, apoi am plecat.

Cât timp a fost Preasfințitul Teofan în București, am mers la câteva slujbe oficiate de Preasfinția Sa. De regulă mergeam unde slujea duhovnicul meu, dar erau și momente  în care, fie duhovnicul meu pleca din țară, fie aveam vreun moft, cum zicea Preasfinția Sa, nu voiam să-l însoțesc în afara Bucureștiului și atunci mergeam la Sfânta Liturghie la Catedrală, la Mănăstirea Radu Vodă sau la Mănăstirea Antim, biserici la care l-am auzit slujind pe Episcopul Teofan.

Slujbele săvârșite de Preasfinția Sa erau o adevărată încântare. Avea și are o voce foarte frumoasă și caldă, predica impecabil, având o dicție perfectă.

Și Preasfințitul Teofan plecase din București, dar povestea despre Preasfinția Sa continua în împrejurări în care nu le-aș fi putut intui. [2]

[1] Cel mai tânăr frate dintr-o obște mică a unei mănăstiri, a primit un ciorchine de strugure de la un credincios. Văzând că arată foarte bine, nu s-a îndurat să mănânce . I l-a dus duhovnicului lui, duhovnicul i l-a dat starețului, să-i facă o bucurie, starețul i l-a dus unui călugăr în vârstă care era suferind, călugărul acela s-a gândit să i-l ofere fratelui celui tânăr, care îl și îngrijea.  Când și-a dat seama că strugurele a ajuns neatins, din nou la el, a înțeles câtă dragoste era în acea mănăstire și, la masă, l-a împărțit la toată obștea.
[2] Despre Preasfințitul Teofan mai sunt multe de spus, chiar în cadrul acestei lucrări

 

 

Volumul 2 – Mai mult decât o carte – Adevărul – 18

Nu-mi mai țineți predici!

Postat de Mihaela Ion in IPS Teodosie - relatări, 0 comentarii