Lună: mai 2019

Scrisoare de dragoste

”Dacă  fi sculptori face o statuie care i imortalizeze inocenţa.

Şi din noaptea trecutului, peste care cursese atâta pustiu de ani, se desprinse vie, ca o rază de lumină, dragostea ei dintâi.

Mă uit pe geam şi, în loc să văd peisajul, îmi apare el, multiplicat în mii de înfăţişări şi culori. Chipul lui izvorăşte mereu şi din fiinţa mea, unde se află culcuşul amintirilor noastre bune şi rele, şi retrăiesc fragmentar tot ceea ce a fost şi ceea ce are un farmec inedit, pentru că ştiu că de-acum n-o să mai fie nimic, de-acum începe neantul.

Toate fericirile se sprijină pe iluzii. Adevărul nu face altceva decât să sfâşie vălul cu care se acoperă ochii ce nu vor să vadă realitatea.

O femeie simte adesea dincolo de simţuri.

Nu pot uita visul pe care l-am trăit împreună. Numai trezirea din vis aş vrea s-o uit.

Vorbesc numai gândurile, dar cine le aude? Până la urmă amuţesc şi ele.

Preţul unei femei nu-l afli decât după ce o pierzi.

Există şi oameni inapţi de a gusta fericirea.

Viaţa din mine cere ca zilele care pleacă în trecut să nu moară.

Gestul ei răsună în fiinţa mea cu ecouri profunde. E mesajul fericirii sau însăşi fericirea? 

Dar există, pesemne, un fir nevăzut care-i leagă pe oameni unii de alții pe deasupra conștiinței de alarmă, care se declanșează din senin, fie sub forma știrilor telepatice, fie a presimțirilor neliniștitoare, și aceste subtile și tainice mecanisme ne vestesc ceea ce trebuie să aflăm.” – Mihail Drumeș

Până la… un nou început… de săptămână – Scrisoare de dragoste

 

Postat de Mihaela Ion in Scriitori romani, 0 comentarii

Dacă îți pierzi sufletul…

”Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!”

Dacă pierzi bani, poţi să-i faci înapoi. La fel se întâmplă dacă îţi pierzi casa sau orice alt lucru pe care îl ai. Dar dacă îţi pierzi sufletul, un alt suflet nu vei putea dobândi. Şi dacă toată lumea ar fi a ta, dacă ai fi stăpân peste tot pământul, chiar şi dând tot ce ai, nu ai putea cumpăra un suflet.

Chiar de ai purta nu una, ci o mie de coroane împărăteşti şi ai fi stăpân peste multe trupuri sănătoase, atunci când trupul tău este lovit de o boală ce nu cunoaşte vindecare, poţi să dai întreaga ta împărăţie, şi nu vei căpăta din nou sănătatea. Dacă nu poţi face asta pentru trup, o să poţi pentru suflet?

Dumnezeu ne-a dat două mâini, două picioare, doi ochi, două urechi, astfel încât dacă una păţeşte ceva, să ne slujim de cealaltă. Dar dacă pierdem sufletul, de unde mai găsim altul? – Sfântul Ioan Gură de Aur

 

Postat de Mihaela Ion in Adevărata Ortodoxie, 1 comentariu

Așa e…

Postat de Mihaela Ion in Citate despre iubire, 0 comentarii

Volumul 2 – Mai mult decât o carte – Adevărul – 5

 

Acest fragment m-a cutremurat. Abia acum, după aproape 20 de ani, înțeleg visul respectiv: noapte, iarnă, nu ajungeam la duhovnicul meu, eram desculță, voiam să-i spun ceva, oameni care mă presau să-i însoțesc, eu am rămas lângă duhovnicul meu, deși nu mă mai puteam apropia.

Realitatea: 3 dec. 2018, deci iarna ( chiar ninsese în acea zi), întâlnirea la care duhovnicul meu a rupt legătura cu mine fără nicio explicație plauzibilă; oameni care au apărut după aceea și care au făcut și fac și acum presiuni ”să îi urmez”; chiar și detaliul ”mergeam desculță” este cumva real.

Când am plecat din București, în acea zi de 3 dec, într-o împrejurare anume, mi s-au rupt cizmele și pt că nici nu mă mai puteam întoarce și nici prin magazine nu mai aveam timp să umblu, fiind deja foarte târziu, am oprit, în drum, la un prieten, am luat împrumut o pereche de ghete bărbătești și așa am plecat la Constanța. Până și cuvântul ”teatru” a fost folosit de fostul meu duhovnic în acea seară de decembrie 2018.

Mă opresc aici deocamdată, dar sigur voi reveni și cu alte amănunte pe care le-am înțeles.

 

                                         *** *** ***

Stând cu fruntea sprijinită de zidul reședinței am auzit niște pași grăbiți. Instinctiv m-am uitat să văd cine e. Era un călugăr. Cobora scările părând preocupat. Regăseam pașii duhovnicului meu… erau pretutindeni… în amintirile mele, dar niciunde, aievea, în curtea mănăstirii. M-am așezat ghemuit lângă zidul reședinței și am lăsat gândul să se întoarcă în vremurile cele mai frumoase ale vieții mele de până atunci.

Și gândul s-a întors în timpurile în care mă spovedeam în Paraclis, în cămăruța împodobită cu franjuri din draperiile Raiului, iar duhovnicul meu, de cele mai multe ori, îmi spunea că vorbesc încet. 

-Nu simt nevoia să vorbesc pe un ton ridicat pentru ca vă percep ca fiind alături de sufletul meu. Atunci când doi oameni, aflați în aceeași cameră, strigă unul la celălalt nu înseamnă că nu se aud, ci înseamnă că sunt departe sufletește.

Duhovnicul meu zâmbea. Și cât de multe înțelegea fără să-mi spună că înțelege! Amintirile alergau… una după alta… frânturi amestecate, până când se mai evidenția câte una care mă acapara cu totul.

Mi-am amintit că într-o noapte de iarnă, adormind spre dimineață din cauza unei insomnii, am avut un vis surprinzător. După o perioadă de grele încercări, perioadă în care duhovnicul mi-a fost alături ca de obicei, am visat că eram într-o curte imensă. Ninsese. Totul era îmbrăcat în albul fulgilor de nea. La un moment dat a apărut Părintele meu spiritual, îmbrăcat în haine monahale, purtând pe umeri o mantie neobișnuit de lungă. Plutea deasupra pământului înghețat și înzăpezit. Voiam să-l întreb ceva, dar nu știam cum să ajung la Înaltpreasfinția Sa. Nu știam pe unde să o iau pentru că mantia plutea și ea. Pe unde aș fi luat-o aș fi călcat pe mantie. Neștiind cum să îi atrag atenția că vreau să-i vorbesc, m-am prins cu mâinile de marginea mantiei urmându-l. Eram desculță. De ce nu aveam ceva în picioare, nu știu. Duhovnicul meu simțind că m-am prins de mantie s-a întors și văzând că merg desculță prin zăpadă, m-a întrebat din priviri dacă nu mi-e frig.

-Nu, nu mi-e frig și nu mi-e greu atunci când vreau să vă urmez, i-am spus hotărâtă, apoi l-am întrebat ceva în legătură cu un eveniment.

-Nu. Pentru că nu e Teatrul Național. Nu se joacă o piesă, mi-a răspuns hotărât. Dacă ar fi trebuit să mergeți acolo, vă spuneam, dar nu trebuie.

În urma mea au apărut, de niciunde, niște oameni care mă îndemnau să merg într-un anume loc, să mă desprind de marginea mantiei și să merg cu ei. Le-am spus că nu am dezlegare de la duhovnic. Mă priveau când ademenitor, când tăios și mă tot presau să-i însoțesc. Nu am mai privit în urmă. M-am prins și mai bine de mantia duhovnicului meu și l-am urmat mergând desculță prin zăpadă.

Mi s-a părut de-a dreptul incredibil faptul că m-am trezit odihnită, deși dormisem doar o oră și ceva.

Va urma

 

Volumul 2 – Mai mult decât o carte – Adevărul – 4

Am luat o decizie

 

Postat de Mihaela Ion in IPS Teodosie - relatări, 1 comentariu