Lună: aprilie 2019

Visez?

Prieteni… să mă conving că e adevărat și voi împărtăși cu voi  în seara aceasta, chiar dacă sunt foarte obosită… 

Oare visez? 

Aproape incredibil

 

Postat de Mihaela Ion in Ganduri, 1 comentariu

Te-am îngropat… Iisuse…

Te-am îngropat… Iisuse… şi mi-e jale,
Ca pe un mort… Te-am plâns şi Te-am strigat…
Natura tângâindu-se Te cheamă,
Iar soarele să iasă a uitat.

 

Ce trist e-afară… şi… ce întuneric!…
Tu…“Primăvară dulce”… unde eşti?
Vezi întristarea care ne apasă!
Vino… Iisuse! Știm că ne iubești!

 

Căci noi Te-am răstignit şi noi Te plângem
Şi tot noi… astăzi… Te vrem înapoi,
Cât Te-am bătut, cât Te-am rănit… Iisuse
Și când spuneai: “Nu voi mai fi cu voi”!

 

Chiar Învierea Ta ne-ai prevestit-o,
Nimic din toate… n-am crezut atunci,
Ne-ai spus că morţii o să-i scoţi din groapă
Şi că pe moarte Tu o să o învingi!

 

Dar azi cu-nfrigurare așteptăm…
Iisuse… învierea Ta din morţi,
Căci luna nu-şi mai dă nici ea lumina,
Nici stelele n-au răsărit pe bolţi…

 

Vino Iisuse! Fără Tine-i noapte!
Adâncul nostru s-a cutremurat,
Deschide inimi și zdrobește patimi!
Să spunem iar : “Hristos a înviat!”

M.I.

Din scrieri vechi

Postat de Mihaela Ion in Poezie, 0 comentarii

Uneori

fericirea este lângă noi, dar… nu o vedem din cauza durerii…

Atâta liniște… și atâta dor!!!

Iubesc! Te iubesc! 

Foto din arhiva personală

18 aprilie 2019 – Marea

Postat de Mihaela Ion in Fotografii, 0 comentarii

Ștergarul

La cina cea de Paște, în camera de sus,

înconjurat de-apostoli, S-a așezat Iisus.

Se revărsa din sfeșnic o galbenă lumină

pe azimile calde, pe mielul…fără vină…

Era plăcut prilejul. Și toate pregătite.

Dar vai, uitase gazda o slugă a trimite,

un rob sau o copilă, ca, dup-a vremii lege,

cureaua de pe glezne pe rând să le-o dezlege,

să le aline talpa de colbul de pe drum.

Și-acum cei doisprezece, sfielnic oarecum,

se întrebau în cuget: Cum vom ședea la rugă?

Sau cine își va pune ștergarul cel de slugă?

 

O, iată-i cum se-ncruntă, privind cu tulburare

când vasele cu apă, când praful pe picioare.

Și Duhul îi întreabă, în fiecare zboară:

-N-ai vrea să-ți pui tu, Petre, ștergarul astă seară?

-Chiar eu?…Nu șade bine. Eu doar sunt mai bătrân.

-Dar tu? Tu cel mai tânăr? – Eu stau lângă Stăpân…

-Dar tu? întreabă Duhul acuma pe Andrei.

-Chiar eu?…Sunt cel din urmă la Domnul dintre ei?

-Dar tu ce ții doar punga? – Eu am făcut de-ajuns.

Am cumpărat merinde și mielul l-am străpuns…

-Tu, Toma, nu vrei oare să fii tu cel ce spală?

-Sunt trist. Se luptă-n mine o umbră de-ndoială…

-Dar tu, Matei? Tu, Filip? Dar tu, Tadeu? Dar tu…?

Și-n fiecare cuget răspunsul a fost Nu.

 

Atunci, lăsându-și brâul și haina-ntr-un ungher,

S-a ridicat Stăpânul Cel coborât din cer

și-nfășurând ștergarul, S-a aplecat ușor

să-și spele ucenicii ca rob al tuturor.

 

De-atunci pe apa vremii, atâția ani s-au dus.

Și-acum – a câta oară? -Se-așează iar Iisus

să-ntrebe, tot prin Duhul, pe cei ce-L înconjoară:

-N-ai vrea să-ți pui tu, Gheorghe, ștergarul astă seară?…

Tu, soră Mărioara? Tu, Radu? Tu, Mihai?…

Frumos va fi odată acolo sus in Rai!

 

Dar azi sunt mii de-amaruri. Necazul greu se curmă.

Nu vrei, în lumea asta, să fii tu cel din urmă?

E bun un vas de cinste, dar trebuie și-un ciob!

Nu vrei să fii tu, frate, al fraților tăi rob?

 

Sunt răni neîngrijite, sunt mucuri ce se sting,

batiste-n care lacrimi, în taină se preling,

sunt văduve bolnave, bătrâni fără putere,

sunt oameni singuratici, lipsiți de mângâiere,

sunt prunci rămași acasă, cu-o mamă în spital,

bolnavi care așteaptă un salvator semnal.

 

Se cere osteneală și jertfă uneori.

Și nopți de priveghere și iarăși muncă-n zori.

Nu mânuind Cuvântul, când harul nu ți-e dat,

cât mătura și acul și rufa de spălat,

cât cratița, toporul și roata la fântână,

ciocanu-n tabla casei și-n gard la vreo bătrână.

 

Să stai de veghe noaptea la câte-un căpătâi,

să-ntorci cu greu bolnavul, să rabzi și să mângâi;

să-l scoți apoi la soare și să-i alini amarul.

…Nu vrei cu Mine, frate, să-ți înfășori ștergarul?

-Chiar eu?…Nu șade bine. Eu doar sunt mai bătrân…

-Chiar eu? Eu nu am vreme. Eu am făcut de-ajuns.

-Chiar eu? – Chiar eu? Același și-același trist răspuns.

 

Și-atunci lăsând să-I cadă cununa Lui și haina,

iubirii fără margini trăindu-i iarăși taina,

încet – a câta oară? – Se-apleacă iar Iisus

și, plin de-atâtea gânduri, ștergarul iar Și-a pus.

 

Și-așa cum o mlădiță se-ndoaie lângă trunchi,

Stăpânul omenirii Se-apleacă în genunchi.

La jugul fără slavă Iisus din nou se-njugă.

El, Împăratul Vieții, din nou e rob și slugă.

Veniți, leproși ai lumii, murdari de-a ei țărână!

Iisus vă spală iarăși cu propria Sa mână!

Veniți, voi ce-n păcate nădejdea vi se frânge!

Iisus vă spală astăzi cu propriul Său sânge!…

 

Voi, frați, goniți mândria, visările și somnul!

Luați cu drag ștergarul, alăturea de Domnul!

Și nu uitați: pe cale, orice lucrare-i bună;

dar cine ia ștergarul, acela ia cunună!

 

Costache Ioanid

Postat de Mihaela Ion in Scriitori romani, 0 comentarii