Lună: decembrie 2018

”Dorința de a îndepărta răul din noi…”

IPS Teofan – unul dintre cei mai sinceri ierarhi pe care i-am cunoscut, spune lucrurilor pe nume.

”… dușmăniile dinlăuntru care, în multe privințe, sunt mai păgubitoare, aduc dezastru evident în interiorul comunităților noastre creștine. Adică, slăbiciunile noastre, păcatele noastre, trădările noastre, lașitățile noastre. În mod special ale noastre, ale celor care, ne declarăm pe noi înșine creștini sau suntem chiar slujitori ai bisericii, toate acestea aduc mult rău. ”

Postat de Mihaela Ion in Religie, 0 comentarii

Scrisoare de adio

 

2018 – 365 de zile. Zile cu soare sau nori la propriu și la figurat. Unele zile ca nopți și nopți ca zile… Zâmbete, lacrimi, speranțe, regăsiri, despărțiri, tristețe, amăgire, încredere ucisă… așteptare, dezamăgire, oameni cu măști și fără suflete, oameni cu suflete cât lumea întreagă… Încă un an trecut… cu bune și mai puțin bune…

365 de zile s-au dus… rămân amintirile dulci sau amare… rămân speranțele ucise și îngropate în cimitirul de la marginea lumii… rămânem noi, Oameni sau doar holograme nefericite…

În penultima zi a acestui an, m-am hotărât să scriu această scrisoare de adio…

Vreau să le spun adio răutăților care au fost asupra mea în acest an; vorbelor nedrepte; temerilor care uneori mi-au bântuit sufletul; lacrimilor din nopțile neștiute de nimeni; pornirilor răutăcioase din unii oameni, dar nu și oamenilor… le spun adio, nu pt că ele n-ar mai exista, ci pt că trăind efectul și descoperind cauza, nu mă mai ating… Au rămas în urmă, iar eu merg înainte…  În penultima zi a acestui an, ne despart multe trepte: treapta iertării, treapta înțelepciunii, treapta acceptării neputințelor omenești, treapta răbdării, treapta iubirii, etc.

Adio nefericirilor creionate de cei la care nu mă așteptam. Am privit pt o clipă tablourile ”oferite” de voi, apoi mila pt voi, a acoperit răutatea voastră. ”Milă voiesc și nu jertfă” și, da, eu, am milă. Milă pt sufletele care au mai petrecut un an în întuneric și care au încercat să mă prindă în mreaja ucigătoare a lipsei de Lumină.

Adio răutăților anului ce se grăbește să se sfârșească. Doar cel care a trecut razant pe lângă o prăpastie, indiferent care ar fi ea, prețuiește siguranța drumul drept.

La finalul acestui an, după alte și alte experiențe, vă spun că sufletul poate trăi într-o grădină cu flori, doar dacă învățam să fim nedespărțiți de iubire, de iertare și de rugăciune…  

Postat de Mihaela Ion in Ganduri, 1 comentariu

Vă mulțumesc…

vouă, celor puțini care ați fost prezenți la orice postare, fie pe blog, fie pe fb, lăsând un  semn că ați trecut pe aici; vouă, care ați fost lângă mine și când mi-a fost bine, dar și când mi-a fost mai puțin bine, vouă celor care nu m-ați judecat atunci când am dezbătut subiecte delicate.

Mulțumesc și celor mulți care urmăresc blogul și nu lasă niciun semn. Poate unii au motive întemeiate sau poate doar urmăresc și atât. 

Vă mulțumesc pt timpul petrecut împreună, indiferent de care parte a baricadei vă aflați. Vă mulțumesc și vă asigur de toată recunoștința mea, pt că, fie din cuvintele voastre, fie din tăcerea voastră, am învățat câte ceva. 

Vă îmbrățișez cu inima pe toți, prieteni sau neprieteni. Evenimentele din ultima vreme, m-au făcut să înțeleg o dată în plus, că iertarea îl face pe om neclintit în bine, indiferent de câte furtuni s-ar stârni în jurul lui.

 

Postat de Mihaela Ion in Ganduri, 2 comentarii

Unde eşti, Samira? Unde te-ai pierdut?

 

Pt că primele cărți au ajuns deja la destinatari, postam un fragment 🙂

Amintirea, peste care trecuseră 20 de ani, i-a tăiat respiraţia. Vremurile, acoperite de colbul uitării, au făcut-o să-i dea lacrimile. Trecutul i se părea o poveste din care ieșise demult și în care nici măcar nu credea că a poposit cândva.

A deschis din nou sertarul şi, cu teamă, s-a mai privit o dată în fotografia respectivă. Era frumoasă, suplă, plină de viaţă şi foarte veselă. Se uita la chipul din fotografie şi, nu mai regăsea nimic din cea care fusese atunci… Nici chipul, nici starea, nici speranţa, nici bucuria… Era ea, dar, totuşi, o alta. Cu cea de acum nu se împăca deloc… ba, dimpotrivă, o detesta, o ura; s-ar fi debarasat de ea, dar, nu găsea nici o cale şi nici nu avea curajul să încerce ceva… A luat bucata de hărtie pe care era imortalizată Samira de altădată şi s-a aşezat pe fotoliu… O durere și mai adâncă i-a cuprins sufletul. Se scufundase parcă într-un ocean sărat, care îi strângea fiecare celulă a ființei sale…

„Unde eşti, Samira? Unde te-ai pierdut? Prin ce hăţişuri, prin ce cotloane şi prin ce labirinturi te-ai încurcat, te-ai rătăcit, te-ai răvăşit… până ai ajuns aşa? De ce, Samira? De ce…? Care a fost momentul, în care ai hotărât să nu mai lupţi pentru tine, să te laşi pradă nepăsării? Ce resort interior te-a făcut să rupi legătura cu tine şi să cobori în prăpastia deprimării? Ce anume te-a făcut să vezi viaţa ca pe o povară şi să nu-ţi mai pese cum o trăieşti?”

Postat de Mihaela Ion in Întâlnirea cu mine - carte, 0 comentarii