Lună: februarie 2018

”Precum în cer așa și pe Pământ”

Așa după cum stabiliserăm, după rugăciune l-am sunat.

-S-a potolit furtuna? m-a întrebat zâmbind.

-S-a potolit, Preasfințite, dar a lăsat totul răvășit în urma ei, acum trebuie să le așez. Mă doare totuși că v-am supărat.

-Stați liniștită! Am uitat.

-Cum să uitați așa repede?

-Păi, doar nu am nevoie de ani de zile să uit lucruri care nu-mi aduc niciun folos. Păstrez doar gândurile bune, doar ceea ce zidește. Mâine ce deplasări mai aveți? m-a întrebat schimbând subiectul.

-Preasfințite, cum să treceți așa repede peste neascultarea mea?

-Dacă am uitat nu mai am cum să vorbesc despre lucruri pe care nu le mai știu. Haideți să nu pierdem timpul cu nimicuri, ci să-l folosim constructiv. V-am întrebat ceva.

-Mâine voi merge la Mănăstirea Căldărușani pentru a scrie un articol.

-Frumos. Atunci vă las să vă odiniți și vorbim mâine când prindem un timp. Înger de pace să fie cu dumneavoastră!

-Doamne ajută! Așa să fie! am spus și am închis telefonul cu un fel de mirare.

Chiar mă iertase și chiar uitase, am simțit asta în vocea Preasfinției sale. Atât de repede, atât de ușor. Aici pe Pământ doar părinții pot ierta așa și nici aceia toți. Mie însă îmi rămăsese agățată de suflet tristețea din ochii Preasfințitului. Atunci mi-am propus să nu-i mai fac niciodată asta singurului om care a vrut cu adevărat să-mi cunoască sufletul și să-l modeleze cu răbdare după modelul stării înalte de la început.

Când am auzit pentru prima dată rugăciunea ”Tatăl nostru”, copil fiind, am fost fascinată de cuvintele ”Precum în cer așa și pe Pământ”. Nu știu cât de mult am înțeles eu atunci, poate că doar mi-a plăcut expresia, mi-a plăcut cum sună. Mai târziu însă chiar mă întrebam dacă ar fi posibil. Aș fi vrut să fie, dar eu nu întâlnisem până atunci și nici nu auzisem pe cineva să-mi fi povestit că a trăit astfel de momente.

Până într-o zi, când l-am cunoscut pe Preasfințitul, la o biserică de cartier… Atunci ”părintele” pentru care credincioșii întindeau mâinile să-l atingă și eu nu înțelegeam de ce, a deschis poarta Raiului și deschisă a rămas pentru mine. Atât de deschisă încât peste trei luni l-am regăsit fără să-l caut.

De atunci, duhovnicul meu, a instituit în viața mea regula drumului către Rai. Lângă Preasfinția sa mă simțeam cu adevărat lângă un om care aparținea mai mult cerului decât pământului. ”Precum în cer așa și pe Pământ”, devenise o realitate născută din blândețea unui suflet înalt. Pentru mine Preasfințitul era și este infinitul bunătății, al iertării, al iubirii și al dăruirii. Infinit care aprinde candele ale Paradisului peste lumea mea.  

Va urma

Fragment din

 

Postat de Mihaela Ion in IPS Teodosie - relatări, 1 comentariu

Întâmpinarea Domnului

La 40 de zile de la nasterea lui Hristos, Mantuitorul este dus la Templu de Fecioara Maria si de dreptul Iosif pentru implinirea Legii. Orice intai nascut de parte barbateasca era inchinat lui Dumnezeu in a 40 a zi de la nastere.  In Templu sunt intampinati de dreptul Simeon si prorocita Ana. 

Potrivit Traditiei, dreptul Simeon a facut parte din traducatorii Pentateuhului din limba ebraica in greaca. Când a ajuns la textul „Iata Fecioara va lua in pantece si va naste fiu“, a inlocuit termenul „fecioara” cu „femeie”. Pentru necredinta sa, Dumnezeu i-a fagaduit ca nu o sa moara pana nu va vedea pe Mesia nascut din Fecioara (Luca 2, 25-26).

 

Postat de Mihaela Ion in Religie, 0 comentarii

Mi-am văzut sufletul părăsit…

De regulă era foarte blând și răbdător cu mine, dar au fost și câteva excepții în care, simțind că mă paște un pericol, a devenit brusc foarte ferm.

Odată, aflată în vizită la reședința duhovnicului meu, i-am spus că vreau să fac un lucru. Vitează cum mă credeam, voiam să fac ceva ce nu era de făcut. Mi-a zis că nu e de acord deoarece… și mi-a explicat la ce mă expun. Eu nu și nu, că vreau totuși încerc. Văzând că mă apropiam tot mai mult de foc fără să înțeleg ce pericole mă așteptau, a spus dur.

-Faceți ce vreți?

-Cum adică, Preasfințite, să fac ce vreau?

-Eu am pus sămânța cea bună, dacă vreți să o ajutați să încolțească bine, dacă nu, pune-ți o piatră peste ea și gata.

După ce a spus astfel de cuvinte nu m-a mai privit. Am simțit că mi-a înghețat inima. Au început să mi se deruleze în gând atâtea și atâtea situații în care mi-a fost aproape, în care m-a ocrotit… Faptul că nu m-am mai privit, m-a făcut să simt că ceva s-a rupt… în sufletul meu, dar și în relația cu Preasfințitul. Încercam să-i caut privirea. În zadar… Mă ocolea. Am avut senzația unei căderi interioare… o senzație de gol nesfârșit… Mi-am văzut sufletul părăsit… orfan… alergând în urma părintelui pe care simțea că-l pierde…

Eram eu, Preasfințitul și o tăcere care îmi dădea fiori. Nu-mi spunea nici să plec, nici să rămân, nu-mi spunea nimic… Aș fi vrut cu disperare să mă privească măcar. Nu, nu mă privea. Nu știam ce să mai zic, nu știam ce să fac. Am oftat… un strigăt mut al sufletului meu… Preasfințitul nu a avut nicio reacție. Îmi lăsa impresia că nu mă vedea, că nu mă auzea… Așezat pe fotoliu privea în sens opus prezenței mele…

-Preasfințite, am zis încercând să spun ceva?

Era de neclintit… Nu dădea niciun semn că ar vrea să mă audă… 

-Preasfințite, ce facem cu atâția ani în care v-ați chinuit efectiv cu mine? Îi împachetăm și-i dăm la gunoi? am întrebat cu lacrimi în ochi.

-Eu nu vreau, a șoptit fără să mă privească, dar văd că dumneavoastră alegeți asta. Ce vreți să fac să nu vă mai dau sfaturi și să vă dau porunci? a întrebat cu durere în glas.

Am tăcut câteva secunde. M-a privit scurt. Avea ochii triști…

-Da, Preasfințite, să-mi dați porunci dacă este cazul, am zis foarte hotărâtă. 

-Nu, nu vreau să fac asta. Sfaturi da, dar porunci nu, a spus întorcându-se spre mine.

Tristețea din privirea duhovnicului meu mi-a sfâșiat inima. 

-Iertați-mă, am continuat aproape în șoaptă. Iertați-mă, vă rog! Vă promit că renunț la idee.

În seara aceea mi-am dat seama că nimic nu-l întristează mai mult decât să știe că un om este în pericol și că nu-l poate ajuta din cauza alegerii lui greșite. Un suflet rătăcit sau în pragul rătăcirii… doar asta îi putea întrista privirea duhovnicului meu…

-Mă iertați, Preasfințite?

-Sigur că vă iert! Haideți la rugăciune, numai rugăciunea potolește orice furtună…

În sufletul meu da, atunci chiar era furtună, iar Preasfințitul știa asta.

-Mă simțiți în furtună? l-am întrebat spășită.

-Dacă n-ați fi, ați fi știut să decantați lucrurile. Din moment ce nu vedeți pericolul, nici atunci când vi se explică înseamnă că sunteți în furtună.

-V-am supărat, Preasfințite…

-Nu m-ați supărat, m-ați întristat. Mă întristează orice om care L-a cunoscut pe Dumnezeu și care apoi se duce cu bună știință către întuneric… Mă întristează orice suflet pierdut…

Va urma

Fragment din

 

Postat de Mihaela Ion in IPS Teodosie - relatări, 1 comentariu

1 februarie 2018

O noua zi, o noua luna.

Februarie… luna binecuvantata sa ne fie 

Învaţă să foloseşti anotimpurile vieţii. Hotărăşte când să acţionezi şi când să te relaxezi, când să profiţi şi când să laşi lucrurile în voia lor. – Jim Rohn

Postat de Mihaela Ion in Citate, 1 comentariu