Lună: februarie 2018

Ultimele 10 exemplare din primul tiraj

Doar 10 exemplare din cartea ”Mai mult decât o carte – ADEVĂRUL”. Următorul tiraj nu știu când va apărea pt că am nevoie de o pauză. Timpul acesta al coletelor trimise către voi, a fost obositor, dar efortul a meritat, mai ales pt faptul că am primit astfel de impresii:

 

Am finalizat acesta superba carte in care am dat de doi oameni, bărbat și femeie, care au construit o relație mai presus de orice relație care o pot avea un bărbat și o femeie. 
O carte care m-a învățat cum să-mi inteleg neputințele și lupta interioară, să înțeleg că fiecare dintre noi ,dacă îl caută sincer pe Dumnezeu va primi un OM ca Înaltul Teodosie. 
În timp ce am citit cartea am avut parte de câteva episoade care mi -au arătat că această carte are un adevăr vindecator , care te îndeamnă sa o citesti sa faci ceva pt sufletul tău. Fiul meu de 1 an și 4 luni privește coperta cu Înaltul Teodosie, o sărută și se închină , indemnand pe tatăl său sa o citească, semn ca puritatea fiului meu cunoaste adevarul cărții știind că îl va ajuta pe tatăl său.
Cine vrea sa-si înțeleagă neputințele, sa fie mai blând cu el însuși și cu ceilalți, sa descopere o „iubire” a doua suflete unite in Dumnezeu o recomand cu toata inima celor care sunt sinceri cu ei și vor cu adevărat sa ajunga la o colaborare permanentă cu Dumnezeu.
Multumesc Înaltului Teodosie pt OMUL ce este și care mai presus de toate , SUFLETUL este cel care primeaza și scriitoarei Mihaela Ion pt curajul de a ne spune intimitatea cunoașterii propriului suflet. Multumesc si astept continuarea. – 
Cornelia Serban

 

Mare lucru e sa accepti pe cineva in neputintele sale dupa ce ti le intelegi pe ale tale!..dc?..pt ca atunci tu te simti in siguranta cu tine,acceptandu-ti greselile ,care de fapt sunt LECTII si emani energia aceasta in celalalti, ei absorbind-o se simt si ei in siguranta si indraznesc sa si accepte la randul lor greselile/neputintele lor si implicit pe ale celor din jur!!!!! toti gresim!! important e ca greseala e o experienta de unde inveti sa te ierti ca ai gresit si sa ierti!!! Asta e mica parte din ce am invatat din cartea asta care vindeca rani sufletesti! – Mari Ungureanu 

 

Postat de Mihaela Ion in Carti, Impresii de la cititori, 0 comentarii

Primiți colinda?

aaa nu? Nu vine Crăciunul? 🙂 

Privesc fascinată cum îngerii își scutură aripile peste Pământ!!!

Atât de frumos… 

Atât de pur…

Atâta fericire...

Postat de Mihaela Ion in Ganduri, 1 comentariu

Ierni de poveste

-Doamne, ce frumos ninge!!! a spus în timp ce ne dădea binecuvântare. În noaptea asta îmi vine să dorm afară.

-Dormiți, poate nu vă mai găsim, am zis zâmbind.

În bucuria duhovnicului meu am văzut copilul de altădată care la prima ninsoare din an se îmbrăca bine și ieșea afară ca și cum ar fi vrut să întâmpine iarna ca pe o ființă care venise în vizită. Alerga pe dealul din spatele casei și privea încântat cum mireasa albă își cobora voalul peste munte. Erau prea frumoase iernile copilăriei și prea frumoasă era amintirea lor. Sania, bătaia cu bulgări, omul de zăpadă, pe toate le experimentase în jocurile sale de copil crescut printre munți.

… … … 

-Cred că o să ne transformăm în oameni de zăpadă, care merg pe și prin zăpadă… dar vorba Preasfinției voastre poate dormim afară, am zis zâmbind.

-Apoi da, la câtă frumusețe este parcă așa mă îndeamnă, să dorm afară, a adăugat duhovnicul meu.

Chiar afară n-am dormit, dar ne-am plimbat până târziu scriind încă o pagină în povestea iernilor de poveste. Simpla prezență a duhovnicului meu crea și creează stări înalte care adaugă sufletului strălucire și vieții frumusețe. Un om care face parte din povestea cerului scrie povești de cer pe pământ.

Fragment din

Postat de Mihaela Ion in IPS Teodosie - relatări, 0 comentarii

Mama Elisabeta pleca…

Mama Elisabeta – chipul smereniei… al sacrificiului… al iubirii… 

 

Îl priveam și mă durea neputința… neputința de a-l ajuta… Vedeam cum pentru duhovnicul meu se prăbușise nemilos Universul… Nu mai vedea pe nimeni, nu mai auzea pe nimeni… Doar un fluviu de lacrimi dintr-un suflet de copil străbătea pustiul durerii… Sub tălpile grele ale Universului era doar Preasfinția sa cu sufletul mamei sale în brațe… O imagine duioasă și sfâșietoare… Atât de sfâșietoare încât simțeam că mi se topește inima…  

Munții parcă o priveau cu frunțile plecate. Copacii lăsau impresia că aveau și ei doliu din frunze întunecate ca după o eclipsă… Mama Elisabeta pleca… pleca din casa cu cerdac de pe malul Bistriței. În urma ei rămânea o poveste… o viață… o viață de sacrificiu… Duhovnicul meu plângea… și cât de mult mă dureau lacrimile sale…

Procesiunea a început. Preasfințitul, tăcut, pășea în urma sicriului care îi purta mama către locul de odihnă veșnică. Încerca să-și ascundă lacrimile, dar lacrimile nu-l mai ascultau. Nu mai conta nici vârsta, nici funcția… Era el, omul, copilul care își pierdea mama. Copilul căruia îi treceau prin fața ochilor amintiri: privirea blândă a mamei, îmbrățișarea ei, vorbele ei pline de iubire … amintiri care se așezau dureros peste sufletul său…

Fragment din

Postat de Mihaela Ion in IPS Teodosie - relatări, 0 comentarii