15 ani închis într-un beci

Se întâmpla cu ani în urmă… Pe mama lui Călin (să-i spunem așa), am cunoscut-o într-o împrejurare anume. Nu voi da prea multe detalii, pentru că doresc să protejez identitatea acelui bărbat și implicit a familiei sale.

       Ne-am apropiat destul de mult încât a putut să-mi dezvăluie cea mai mare durere a sa. Am mers, într-o zi, la un ceai și acolo mi-a zis:

       -Vreau să-ți spun ceva. Vreau să-ți vorbesc despre un subiect destul de delicat. Am un băiat care are grave probleme, dar flerul meu de mamă îmi spune că tu îl poți ajuta. Călin al meu are 30 de ani și de 15 ani stă închis într-un beci.

       Am tresărit și am făcut ochii mari de uimire. 15 ani într-un beci… și eu să-l ajut. Cum? Din instinct, am vrut să-i spun că sigur se înșală și că nu am cum să-l ajut. Intrasem pe pilot automat. Instinctul de autoapărare se activase brusc. Mă îngrozise perspectiva care  mi se punea înainte. Am oftat și am tăcut… totuși. Trebuia să o lasă măcar să-mi povestească, dacă tot avea atâta încredere în mine.

       -Nu știm ce s-a întâmplat cu el, a continuat. A venit într-o zi din oraș, s-a închis în beci și nu a vrut să mai iasă de-acolo. Și nu doar că nu a vrut să mai iasă, dar, un timp, a și refuzat să comunice. Nu mai voia nimic, nu cerea nimic. Dacă îi duceam ceva de mâncare și apă, gusta puțin, dacă nu, nu cerea.

       În prima zi, fiind întuneric în beci, am intrat cu lanterna, nu am vrut să aprind lumina, pentru că nu știam cum va reacționa. A început să țipe și făcea semne disperate. Își punea mâinile la ochi, îmi făcea semn să plec… Atunci, am înțeles că trebuie să închid lanterna. Și am închis-o. Deși era întuneric, nu se putea liniști. Speriată, i-am spus că nu voi mai aduce nicio sursă de lumină în beci. Când a auzit. S-a liniștit și s-a așezat pe scaun.

       În beci, aveam niște rafturi pe care țineam diverse, o masă și un scaun. Pe scaunul acela stătea toată ziua.

În prima noapte, i-am zis să vină să doarmă… în casă. A început să se agite. I-am zis că rămân eu cu el. S-a agitat și mai rău. Deși mă durea inima, dintre două rele l-am ales pe cel mai mic. Decât să-l agit și să i se întâmple cine știe ce, am preferat să-l las singur… în speranța că… în următoarea zi, va veni în casă și ne va spune ce s-a întâmplat.

       Bineînțeles că eu și soțul meu am stat pe marginea patului, toată noaptea. Eram disperați. Nu găseam nicio cale. Nicio explicație.

În următoarea zi… aceeași situație. Nu vorbea, nu ne accepta, nu suporta lumina, refuza să se ridice de pe scaun… Din tot ce i-am dus, a mâncat doar o prăjitură și a băut puțină apă.

 

Declanșarea altor crize

Următoarele zile, spre disperarea noastră, aveau să fie la fel. Reușisem doar să-i strecor o găleată în care să-și facă nevoile. A acceptat-o. A treia zi, am intrat încet și m-am apropiat de el. ”Călin, mamă, după cum vezi, nu te mai deranjăm cu nimic, dar te rog, te rog din sufletul meu de mamă disperată, permite-mi să-ți aduc o saltea, o pernă și o pătură, să nu te mai chinui pe scaun.” M-a prins de mână și m-a strâns, semn că accepta. M-am bucurat că accepta măcar asta și tot speram să-mi vorbească, să-mi spună ce s-a întâmplat, dar speranțele mele au fost zadarnice.

Mergeam des și ascultam la ușă. Tot mi-era teamă să nu pățească ceva, să nu-și facă rău. Într-o zi, lipindu-mi urechea de ușa beciului, am auzit niște zgomote, ca niște lovituri. Am intrat speriată și am lăsat ușa deschisă… să văd ce se întâmplă. Băiatul meu începuse să facă și crize de epilepsie.

M-am îngrozit de-a binelea.

Ceea ce mi se prezenta… era mult prea complicat pentru mine. Am băut… speriată… din ceaiul pe care-l abandonasem. Nu îndrăzneam să pun nicio întrebare și mă gândeam… cu groază… la ce o să spun după ce va termina de povestit.

-L-am strigat disperată pe soțul meu, care nu mai nimerea beciul, a continuat. L-am ținut amândoi… să nu se lovească. După ce s-a liniștit, am încercat să-l ridicăm, să-l așezăm pe saltea. Nu am putut. Are o structură robustă și, fiind încă absent, nu putea colabora cu noi.

Când și-a revenit, a făcut semne disperate să plecăm, să închidem ușa și s-a așezat pe saltea. Era extenuat.  

Timpul trecea și băiatul nu doar că rămânea în aceeași stare, dar se mai declanșase și boala aceea care îl trântea la pământ.

Nu găseam nicio cale, nicio soluție. Ne-am gândit, la un moment dat, să chemăm ambulanța și să-l internăm la psihiatrie, dar… dacă el nu ne suporta pe nimeni, nu suporta lumina, acolo, ca să-l poate ține liniștit, ar fi fost nevoiți să-i administreze numai somnifere, să-l aducă într-o stare vegetativă. Noi nu ne doream asta. Știam, că pe termen lung, i-ar fi afectat creierul, iar din băiatul inteligent care este, ar fi ajuns un robot dependent de calmante. În primul rând… trebuia să știm ce se întâmplase cu el, dar nu aveam cum să aflăm.

Văzând că trece timpul și că băiatul rămâne în aceeași stare, i-am improvizat, în beci, o baie. Nu vreau să-mi amintesc ce chin a fost… Nu ne permitea să aprindem lumina.

 

Șoc după șoc

După aproape un an a început să vorbească. Doar strictul necesar și doar cu mine. Am încercat să-l întreb ce s-a întâmplat, dar nu am reușit să duc fraza până la sfârșit. Și-a pus mâinile la urechi și mi-a zis să plec. Văzând că-i fac rău, nu l-am mai întrebat. Au trecut 15 ani de atunci. Nu știu nici în ziua de azi ce s-a întâmplat cu el în ziua în care a hotărât să se izoleze în beci.

Am început să-i vorbesc despre tine. M-a ascultat cu interes… de fiecare dată. Cred că dacă i-aș spune că vrei să-l cunoști, ar veni.

-Bine. Spuneți-i! am zis, oftând. Dar cum va face el un drum atât de lung, după 15 ani de stat în întuneric? am întrebat-o, deoarece ei locuiau foarte departe. (Alte detalii nu pot da)

-O să ne descurcăm… cumva.

-Atunci… spuneți-i că vreau să-l cunosc! Nu știu ce va ieși din această poveste, dar… încercăm.

-Vreau să-ți mai spun ceva. S-ar putea să ai un șoc atunci când îl vei vedea. Este îmbrăcat cu hainele pe care le avea atunci. Îi sunt mici, zdrențuite, iar șosetele… nu mai au călcâie și nici vârfuri. Din ziua aceea nu a vrut să-și mai schimbe hainele. Mi le dădea să i le spăl, din când în când, iar cât timp i le spălam și le uscam cu fierul de călcat… el stătea… gol, în baia improvizată.

Am oftat… din nou. Era o situație… nu doar pe care nu o întâlnisem, dar la care nici nu mă gândisem că ar putea exista.

-Nu-i nimic. Să vină așa, numai să vină! Să iasă din întunericul acela, am zis… uluită, impresionată, îngândurată…

-Mulțumesc, a spus… oftând. Știam eu că vei accepta să-l cunoști. În seara asta plec să-l iau. Poimâine suntem aici. Am închiriat deja un apartament în centrul Bucureștiului.   

Ne-am despărțit. Până la adresa la care locuiam, am mers ca un robot. N-am auzit nimic, n-am văzut nimic. Mă impresionase atât de mult povestea acelui tânăr… încât nici nu mă mai puteam gândi la altceva. Mă încercau tot felul de sentimente. Mi-era și milă… și teamă… Îmi și doream să-l văd, dar parcă nu-mi doream… Aș fi vrut să-l ajut, dar simțeam că e prea mult pentru mine…

 

Întâlnirea

În timpul rămas până la venirea lui, m-am tot gândit… Ce să-i spun? Cum să mă comport? Care să fie primele cuvinte? Cum să nu-l tulbur?…

A venit și ziua… pe care o așteptam, dar de care mi-era teamă. Mama lui m-a sunat și mi-a spus că au ajuns și că pot veni. Aș fi vrut să-i cumpăr ceva, dar știind că nu acceptă nimic, am cumpărat doar un buchet de flori, pentru mama lui.

Biata femeie… m-a așteptat cu ușa deschisă.

-E în sufragerie, mi-a zis… după ce a luat buchetul de flori și mi-a mulțumit.

-Intrați dumneavoastră și… anunțați-l că am venit! Eu… vă urmez… am șoptit… încercând să-mi ascund emoția.

-Călin… a venit Mihaela, a zis, apoi mi-a făcut semn să intru.

Când l-am văzut, într-adevăr, am avut un șoc. Era înalt, robust, îmbrăcat în hainele uzate și mici, despre care îmi vorbise mama lui, cu șosetele acelea în picioare, care numai a șosete nu arătau… Era așezat într-un fotoliu și… prin ochelarii lui cu lentile groase, privea în gol.  

M-am apropiat de el. Am întins mâna… să facem cunoștință.

-Bună, Călin!, i-am zis încercând un zâmbet. Eu sunt Mihaela.

-Încântat de cunoștință, a zis ridicându-se de pe fotoliu.

M-a prins de mână, mi-a lipit mâna de fruntea lui, pentru câteva secunde, apoi a rămas în picioare. Mi-am desprins ușor mâna din palma lui și i-am făcut semn să se așeze. M-am așezat și eu pe fotoliul de lângă el.

Era într-o situație în care nu mai fusesem până atunci. Mă aflam lângă un bărbat care nu mai comunicase cu nimeni (în afară de mama lui și doar strictul necesar)… de 15 ani.

-Mama ta mi-a vorbit mult despre tine și chiar am vrut să te cunosc, am zis… încercând un dialog.

-Și eu am vrut să te cunosc, a îngăimat.

Deși era un bărbat impunător, era extrem de emotiv, speriat și sensibil.

-Beți un ceai? a întrebat femeia.

-Da, am răspuns la unison, de parcă ne-am fi vorbit.

Ne-am privit și am început să zâmbim. Femeia a plecat la bucătărie. Îi priveam discret șosetele zdrențuite și mă gândeam la cât chin o fi îndurat… în cei 15 ani de întuneric. L-am întrebat dacă vrea să ieșim puțin la plimbare, după ceai.

-Vreau, mi-a zis, dar numai dacă aștepți să se facă întuneric.

-Aștept, i-am spus. Mai e puțin și se înserează.

 

Corul de îngeri…

Între timp, a venit și femeia cu tava pe care erau trei cești pline cu ceai. Până la lăsarea serii, eu și mama lui am povestit diverse. Călin a ascultat… îngândurat.

Înainte de a pleca, i-am spus femeii că vreau să merg la baie, dar realitatea era alta. Voiam să vorbesc puțin cu ea. Să știu ce riscuri există, dacă ieșim și ce ar trebui să fac.

Pe hol, femeia mi-a șoptit că… e posibil să se sperie, să facă vreo criză de epilepsie sau să se așeze într-un loc și să refuze să se mai miște de acolo și să comunice. M-a întrebat dacă vreau să ne însoțească. I-am zis că nu.

Am ieșit în parcul din apropierea apartamentului unde se cazaseră. Călin mergea încet… privind în toate părțile. La un moment dat… s-a așezat pe un butuc și și-a împreunat mâinile.

-Călin… este o bancă… la câțiva pași. Vrei să ne așezăm acolo? a întrebat… derutată.

-Nu. Dacă vrei… poți să stai lângă mine. Nu e bine acolo!

-E-n regulă. Dacă ai obosit… aștept. Nu țin neapărat să mă așez, am zis… rămânând în picioare.

La un moment dat… a început să-și clatine capul… în ritmul unei melodii auzite numai de el.

Am intrat în panică. L-am întrebat… dacă se simte bine. Mi-a făcut semn să tac.

-Mihaela… se aude un cor… E un cor de îngeri… Stăm aici… până se termină concertul… a zis… sacadat.

-Sigur… am spus… dezorientată.

Era noapte, mi-era teamă, dar mi-era și milă… o cumplită milă…

După un timp… s-a ridicat.

-Gata. S-a terminat. A fost… înălțător, a zis și am mers mai departe.

Avea momente în care se oprea și-mi spunea să nu trec prin anumite zone. Nu-l întrebam de ce, era mult prea devreme, dar mergeam pe unde voia el.

Ne-am plimbat vreo două ore, timp în care…

Va urma.

Vă mulțumesc pentru timpul acordat. M-am oprit, deoarece articolul ar fi fost mult prea lung.

Vă îmbrățișez! Ne vedem luni, 28 iunie.

 

Lasă un răspuns