15 ani închis într-un beci – 2

Ne-am plimbat vreo două ore, timp în care… fie tăcea, fie se oprea în diverse locuri și asculta voci numai de el știute, fie urmărea pe cer imagini numai de el văzute.

Nu deschideam nici un subiect. Nu știam ce reacție poate avea și nu puteam să risc mai mult decât o făcusem. Ieșirea cu el, după 15 ani de izolare și având un diagnostic nu tocmai ușor sau controlabil, prezenta deja un risc major.

Înainte de a pleca din parc, mi-a zis:

-Îți mulțumesc mult! Ai o răbdare de fier. N-ai auzit nimic din ce am auzit eu, n-ai văzut nimic din ce am văzut eu și cu toate asta, m-ai însoțit într-o călătorie care nici măcar nu știai unde duce.

-În parc, am zis zâmbind. Te-am însoțit cu mare drag. Dacă această plimbare ți-a făcut bine… mă bucur.

-Mi-a făcut foarte bine. Mulțumesc!

I-am mulțumit și eu pentru încredere și am plecat spre apartamentul în care erau cazați. Femeia, când n-a văzut, a exclamat:

-În sfârșit!…

Părea că i s-a luat o piatră de pe inimă.

-Ce credeați? Că ne-au răpit extratereștrii? am întrebat zâmbind.

Am mai schimbat câteva cuvinte… apoi, mulțumiți și bucuroși, ne-am despărțit.

În următoarea zi, m-au invitat la masă. Nu simplitatea bucatelor de la masa de prânz m-a uimit, ci faptul că… am găsit masa așezată în sufragerie, deși bucătăria era foarte spațioasă.

După masă, sub pretextul că o ajut pe mama lui să strângă masa, am întrebat-o de ce nu am servit masa în bucătărie. Mi-a spus că… băiatul nu vrea să intre în bucătărie, nici în dormitoare și nici măcar în baia mare. Încă de la început a acceptat doar sufrageria și baia de serviciu.

În prima săptămână… am ieșit numai seara și numai în parc. În cea de-a doua săptămână, încă din prima zi, i-am șoptit mamei lui Călin că vreau să îl invit să mă însoțească la cumpărături. Intenția era alta. Voiam să-l determin să-și cumpere haine noi.

Mama lui mi-a spus că nu crede că acceptă și că dacă acceptă îi e teamă să-l expună în zone populate. I-am spus că… mie nu mi-e teamă și că o rog să aibă încredere în mine. Acum… privind în urmă… îmi dau seama că am avut o imensă doză de inconștiență. Poate mila pentru acel bărbat care își pierduse 15 ani din viață stând în întuneric, m-a făcut să nu realizez riscurile la care mă supuneam și îl supuneam.

L-am întrebat dacă vrea să mă însoțească la cumpărături, iar răspunsul lui a fost, spre surprinderea mamei sale, da. Femeia a vrut să-i dea bani, să aibă la el. Călin a spus că nu pune mâna pe bani. Mi i-a dat mie.

Încă de la primul magazin am vrut să-mi aleg niște articole vestimentare. M-am oprit la raionul cu tricouri. Când am ales primul tricou, Călin mi-a zis să-l pun repede la loc. L-am întrebat de ce și mi-a spus că nu e bun. M-am conformat. După trei-patru încercări, mi-a zis că… da, pe acela pot să-l iau.

După ce am terminat cumpărăturile, l-am întrebat dacă vrea și el să-și cumpere niște haine. Sper că nu e nevoie să vă spun să se uita toată lumea la noi…

De data aceea, spre surprinderea mea, a spus că vrea.

Când voia să-și ia o cămașă, spre exemplu, și atingea, din greșeală, pe cea de lângă ea, trăgea mâna ca electrocutat.

După ce și-a ales destule haine, neașteptat de multe, în drum spre casă l-am întrebat de ce spunea că nu sunt bune unele haine și de ce trăgea mâna… brusc… de pe altele.

-Hainele acelea aveau o energie negativă foarte mare, a început să-mi explice. Oamenii sunt foarte grăbiți. Cumpără la întâmplare și apoi, fie că poartă o haină nepotrivită, fie că mănâncă ceva încărcat cu energie negativă, în ziua respectivă, sunt nervoși, nu se simt bine, au stări de anxietate etc. Nu găsesc o explicație sau o cauză, dar rădăcina stărilor lor poate fi și în ceea ce consumă… într-un fel sau altul.

Călin avea dreptate. De multe ori am auzit, mergând prin piețe, magazine… vânzători nervoși care, așezând marfa, spuneau: să o ia dracu.  Și după ce o închinau dracului, era cumpărată de oameni.

De atunci… am fost și sunt foarte atentă la ce simt în momentul în care ating un obiect pe care vreau să-l cumpăr. Bine… dacă nu mă ia și pe mine valul și uit… 😊, dar nu prea uit.

Când a plecat din București… Călin era alt om. Începuse să trăiască, deși recuperarea totală avea să fie una destul de dificilă.

Deși povestea este mai lungă, mă opresc aici… Câte am mai învățat de la Călin… poate cu o altă ocazie, poate într-o altă conjunctură.

Ne vedem luni, 5 iulie… cu un subiect care va stârni… cel puțin uimire, dacă nu controverse.

Vă îmbrățișez!

15 ani închis într-un beci

Lasă un răspuns