Când bărzăunele e mare pe căciula cuiva…

  

Dragii mei, speram să revin cu postări frecvente, după sărbători, dar… știți cum se spune: ”socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg”. Am rămas cu multe lucruri în urmă, motiv pentru care mai am nevoie de câteva zile pentru ”alergat”.

 

Cred că ne revedem pe 17 mai. Și când ne vom revedea, mai am și pe aici niște ”restanțe”. Vă voi vorbi despre cărțile pe care am spus că le citesc, vom continua cu articolele cărora le-am anunțat deja titlurile, dar… a mai apărut ceva…

 

La câteva zile după ce am postat articolul ”Unele dintre preotese – cele mai mizerabile femei”, una care a simțit că bărzăunele e prea mare pe căciula ei (și-ncă ce bărzăune!) l-a pus pe ”Ionuț Toader” – evident că nu-l cheamă așa – să-mi scrie un comentariu pe blog. Auzi, ”tanti”, de ce l-ai pus matale, pe ”Ionuț” să-mi scrie? Care ai crezut că va fi efectul? Atunci când întreprinzi o acțiune, înseamnă că te aștepți ca aceasta să aibă un efect. Când faci ceva, faci cu un scop. Scopul matale care a fost? Ce ți-a trecut prin mintea aceea puțină, foarte puțină și mult prea odihnită? Căci… mintea care e puțină, n-are ce face… se odihnește 😊.

 

Nu știu ce ai urmărit matale, dar știu că m-ai impulsionat să scriu ceea ce nu aveam de gând. Mulțumesc!

 

 Nimic nu este întâmplător. Toate au un rost. Din impulsul venit din singurul neuron rătăcit prin capul matale, de a-l pune pe ”Ionuț” să-mi scrie, rezultatul va fi unul prin care se va afla adevărul. Și, da, ”Ionuț” merită și trebuie să știe adevărul, nu doar poveștile îndrugate de tine, ”doamnă”, pentru că și el e o victimă a minciunilor tale. ”Ionuț” merită și trebuie să știe adevărul, adevăr pe care nu l-ar fi aflat niciodată dacă nu l-ai fi pus să scrie acel comentariu pe care îl voi publica integral și îl voi explica/ demonta.

 

Așa că, dragă „Ionuț”, înainte de a citi articolul pe care cu siguranță îl voi publica, să-ți iei un calmant! Sigur vei avea nevoie.

 

Și pe voi, dragii mei urmăritori, vă vor șoca detaliile ce urmează să le fac publice. Sunt unele familii în care iadul e creat de femei care vor ști mereu și mereu să joace, pe rând, rolul victimei, nefericitei, martirei etc.

 

”Doamna” victimă, care l-a pus pe bietul ”Ionuț” să-mi scrie acel comentariu pe blog, este o mare ”iubitoare de tradiții”. 😊 Încă din octombrie, anul trecut, a plecat să colinde din poartă în poartă, întrebând: ”Primiți cu bârfitul?” 😊. Unii nu doar că au primit, dar au și crezut. Problema e că…”doamna”… a rămas așa… colindând.

 

”A-și vrea” (ca să o citez pe ”doamna”) să-i anunț singurul neuron existent din capul ei că… e primăvară… a trecut vremea colindelor… dar, probabil, nu și-a vărsat tot veninul nici prin bârfă, nici prin mesajele anonime pe care le trimite… Și ”a-și mai vrea” să te anunț că ”a-și vrea” se scrie de fapt ”aș vrea”. Adică: ”aș vrea, aș putea etc”. În 24 de ani, ”doamna cu colindul”, stând lângă un om foarte deștept, nu a învățat măcar că ”aș vrea”, nu se scrie ”a-și vrea”, dar ea e cu așii, cu fotomodelele etc. ”A-și vrea” să-ți dau o temă pentru acasă, căci poate așa te mai oprești din… ”Primiți cu bârfitul”. Când se scrie ”aș”? Dar ”a-și”? Notă explicativă: la prima întrebare… ți-am dat răspunsul. Să nu uiți! 😊

 

”Ionuț”, dragul meu, în viitorul articol, ”vei face cunoștință” și cu ”fotomodelul Robert” de care habar nu ai… sau… dacă ai, știi cel mult, de la ”doamna”, că este fiul duhovnicesc al unui mare duhovnic și că se întâlnea cu el, vezi Doamne, pentru a-i aduce mesaje de la marele duhovnic. O minciună ordinară pe care i-a servit-o timp de 7 ani soțului ei și mai apoi mi-a servit-o și mie. Numai că… minciuna ajungând la mine, pentru ”doamna” s-a închis cercul, deoarece eu am luat legătura cu duhovnicul respectiv, i-am dat fotografia lui ”Robert”, pe care o aveam de la ea, iar părintele mi-a spus că… NU L-A VĂZUT ÎN VIAȚA LUI PE BĂRBATUL ACELA. Alte detalii… în articolul următor.

 

”Ionuț”… poate după ce vei citi și articolul următor, vei ajunge la concluzia că ar trebui să-i spui ”doamnei” să se oprească din denigrări, mesaje, bârfe, amenințări etc. și nu doar la adresa mea.  Dacă va continua așa, vor ajunge în spațiul public atât numele cât și dovezile legate de multele și incredibilele ei minciuni și fapte. Și nu va fi bine. Cel care va avea cel mai mult de suferit, vei fi tu. Pentru că… oricât ai fi de bun, oamenii vor spune: ”uite, ăsta e copilul lu’ ăla, aia sau ăia!”

 

Și ca să încheiem într-o notă amuzantă pentru noi, dar dureroasă pentru bietul bărbat, să vă povestesc, pe scurt, o secvență dintre multele văzute și auzite.

 

Într-o zi, după ce a terminat programul, m-a sunat ”doamna”- bine, mă mai sunase de n ori până la momentul acela -, și mi-a zis că îl așteaptă pe soțul ei să vină să o ia.

 

La un moment dat, am auzit-o că bate în geam și spune: ”deschide închiderea” 😊. Inițial… am crezut că glumește și eram la un pas de a izbucni în râs, dar… deoarece avusesem timp să-mi dau seama că e puțină la minte, m-am abținut și am preferat să-l întreb pe bietul ei soț, când am prins momentul, dacă a glumit sau a vorbit serios când a zis: ”deschide închiderea”. Rușinat, bărbatul mi-a spus că… nu vrea să vorbească despre acest subiect. Deci…”doamna”… nu glumea. Vorbea serios. ”Doamna”… ”deschide închiderea”… zi și matale deschide ușa! Așa se zice, bre.

Înainte de a încheia acest articol, vreau să menționez faptul că… ”doamna” m-a căutat și a insistat să vorbim. Plângea cu lacrimi de crocodil și spunea că are nevoie de mine, dar… cum Dumnezeu cunoaște inima omului… a îndemnat-o să mă caute pentru a pune capăt minciunii în care îi obliga și pe alții să trăiască.   

 

Păstrând registrul de ”deschide închiderea” 😊, vă spun că ”închid deschiderea” acum și… ”deschid închiderea” pe 17 mai. 😊 😊 😊

 

Vă îmbrățișez cu drag!   

Unele dintre preotese – cele mai mizerabile femei

Popas

   

 

Postat de Mihaela Ion in Ganduri, 1 comentariu

Învierea lui Hristos – o poveste?

 

Într-o sâmbătă… Într-un an… Patriarhul Iustin Moisescu a dorit să meargă la o mănăstire din Arhiepiscopia Bucureștilor și să slujească acolo în noaptea de Înviere.

 

Mănăstirea fiind înconjurată de un peisaj de poveste, s-a plimbat alături de starețul mănăstirii admirând, mai mult în tăcere, ”curgerea” naturii…

 

Pe seară s-a retras în apartamentul pregătit în clădirea stăreției pentru a se odihni puțin.

 

-Ne vedem aici, pe hol, la ora 23.30, i-a spus starețului înainte de a intra în apartamentul patriarhal.

 

Starețul a încuviințat sărutându-i mâna și s-a retras și el la stăreție, în chilia sa, care era la un apartament distanță de apartamentul Patriarhului.

 

După orele de odihnă sau de gânduri și stări înainte de Înviere, pe la ora 23.20, starețul a vrut să meargă pe hol pentru a-l aștepta pe Patriarh, așa cum se și cuvenea. În momentul în care s-a apropiat de ușă, a zărit prin geamul mat silueta Patriarhului care se plimba pe hol. Pașii îi erau înceți, ca o șoaptă blândă. S-a oprit. Nu știa ce să facă. Să iasă, să mai aștepte? Să bată la ușa din interior?… s-a gândit și la asta, dar i se părea… totuși… penibil. A mai așteptat puțin, sperând că Patriarhul va mai intra în apartament.

 

În timp ce starețul nu știa ce să facă, l-a văzut pe Patriarh oprindu-se în dreptul ferestrei. Și-a prins mâinile la spate, a privit câteva secunde, apoi a spus:

 

 -În definitiv… pe Hristos… mulți L-au văzut răstignit, L-au văzut murind, L-au văzut îngropat, dar nimeni nu L-a văzut înviind…

Starețul a tresărit. ”Dar L-a văzut Înviat”, și-a spus starețul în gând. ”Patriarhul meu se îndoiește de Învierea Mântuitorului?”, a continuat să se întrebe.

 

Cu sufletul cutremurat, a întredeschis ușa și a întrebat șoptind dacă deranjează.

 

-Nu. Nu mă deranjezi. Vino! Am ieșit mai devreme să admir priveliștea asta minunată.

 

-Și eu sunt de câteva minute la ușă, dar n-am îndrăznit să o deschid. Acum, văzând că e târziu, mi-am făcut curaj.

 

-Cheamă-l pe diacon să-mi ia veșmintele și hai să mergem la biserică, a spus Patriarhul plimbându-se cu mâinile la spate.

 

Starețul a bătut la ușa diaconului, i-a transmis mesajul Patriarhului, după care au plecat împreună la biserică.

 

-Slujba din noaptea aceea, pentru mine, a fost una dintre cele mai speciale slujbe de Înviere, a continuat să-mi povestească. Ispita de a-i auzi șoaptele Patriarhului îmi înfipsese un ghimpe în inimă, care, cu toată lupta mea de a-l îndepărta, se încăpățâna să rămână. ”Și dacă totuși Iisus n-a Înviat și arătarea Lui a fost o himeră?” Întrebarea asta îmi izbea cu violență mai întâi gândul, apoi sufletul. ”Hristos a Înviat! A Înviat… sigur, altfel viața noastră n-ar mai avea sens”, îmi repetam cu îndârjire privind crucea Mântuitorului de pe Sfânta Masă.

Când Patriarhul rostea ”Hristos a Înviat!”, mă întrebam: ”Oare crede că a Înviat sau spune doar pentru că așa e ritualul?” Mi-aș fi dorit să-l întreb, dar… cum mi-aș fi permis?… La priveghiul Patriarhului, când am ajuns să-i sărut mâna, i-am șoptit în gând: ”Preafericirea Voastră, să vă bucurați veșnic lângă Hristos cel Înviat!” Din acel an, din când în când, dar mai ales în noaptea de Înviere, mi-amintesc de acea întâmplare care m-a marcat pentru totdeauna.

 

La momentul la care mi-a povestit, l-am înțeles și nu prea pe starețul respectiv. Mă întrebam cum de a putut să-i bulverseze sufletul în așa fel o frământare a Patriarhului care… poate… trecea printr-un moment greu al vieții sale, moment din cauza căruia îi scăzuse credința. Credința mea – a se citi habotnicie -, era mult prea puternică. Nu-mi putea fi clătinată de o astfel de povestire. Probabil că și acesta a fost motivul pentru care starețul respectiv a putut să-mi facă o astfel de destăinuire.

 

După ani și ani aveam să experimentez atât trauma starețului, cât și criza existențială a Patriarhului, la un nivel care m-ar fi putut duce la nebunie. La un moment dat voi vorbi despre acest subiect, pentru că… abia acum sunt pregătită să vorbesc despre cea mai neagră perioadă a vieții mele în care, după 20 de ani, am fost aruncată într-un gol existențial în care nu mai era nici măcar haos. Nu pierdeți această mărturisire! Cu siguranță, vă va cutremura.

 

În momentele acelea cumplite de gol în care nu mai simțeam nimic, în care nici în viață, nici în moarte nu mai găseam un refugiu și eu mi-am pus întrebarea dacă există Dumnezeu, dacă Hristos a Înviat… dacă… Și eu am experimentat la cote uriașe trauma lăsată de necredința celui care mă păstorise 20 de ani. Și zic bine că mă păstorise, pentru că eram ca un animal ținut în lesă și târât prin toate bisericile. Un animal căruia i se spunea când să mănânce, ce și cât să mănânce… până și cărțile pe care le citeam erau monitorizate, să nu cumva să ”scap” la vreo lectură ”vătămătoare pentru suflet”, dar… realitatea era alta. Să nu ”scap” la vreo lectură care m-ar fi putut trezi. Atenție! Nu mă constrângea, ci mai rău, mă convingea. Dacă m-ar fi constrâns, ar fi fost simplu, căci… pe mine dacă mă constrânge cineva, fac tocmai invers, chiar dacă nu aș fi vrut să fac așa.

 

În acele momente în care mă întrebam dacă Hristos a Înviat și când sufletul mi-era în iadul cel mai iad, m-am gândit că… dacă Hristos nu ar fi Înviat, ar fi fost nevoie de o poveste despre Învierea lui, numai pentru mesajul adus după Înviere.

 

”Dar când mergeau ele să vestească ucenicilor, iată Iisus le-a întâmpinat, zicând: Bucuraţi-vă! Iar ele, apropiindu-se, au cuprins picioarele Lui şi I s-au închinat.”[1]

 

Hristos a Înviat pentru a ne spune/ reaminti că, în călătoria noastră pe Pământ, este esențial să învățăm să ne bucurăm, căci bucuria cuprinde și iubirea, iar iubirea le cuprinde pe toate cele bune și înălțătoare.

 

De la acest gând a început reașezarea vieții mele în firescul ei, în libertatea de a alege, care este un drept divin.

 

Așa că… prieteni și neprieteni… ”Bucuraţi-vă!” Acesta a fost mesajul Mântuitorului după Înviere: ”Bucuraţi-vă!”, nu pocăiți-vă, nu umiliți-vă, nu plângeți-vă păcatele, nu anulați-vă libertatea, nu târâți-vă pe la picioarele falșilor ”învățători”, ci: Bucuraţi-vă!

 

Să fim fericiți de sărbătorile minunate!

Hristos a Înviat!

Bucuraţi-vă!     

[1] Matei, 28:9

 

Postat de Mihaela Ion in Adevărata Ortodoxie, Amintiri, 0 comentarii

Popas

 

Mi-am tot propus, dar acum… m-am și hotărât. Așa că… iau o pauză mai lungă… fac un popas… de aprilie… cu muzică, lectură, natură etc…

Știu, v-am rămas datoare cu niște subiecte: Prostituate la 12 ani; Rușinea de a fi virgină; 15 ani închis într-un beci; Vrăjitoarea oarbă. Le voi publica, pe rând, când mă voi întoarce din vacanță.

Și pentru că am amintit și de lectură… și pentru că, după ce voi reveni, blogul meu va mai avea o nouă categorie: O carte pe săptămână în această vacanță… mi-am propus să citesc trei cărți romance. Le aveam în bibliotecă și mă tot ”strigau” 😊. Vreți să le vedeți? S-au ”ascuns” la sfârșitul articolului. 😊

Dragii mei… ne vedem de sărbători.

Lumină, pace, bucurie, iubire…

Vă îmbrățișez!

   

Și… am mai comandat niște cărți de la librăria Cărturești. Vom vorbi despre ele… la un moment dat.

 

Călugăria – ținutul răstignirii a tot ce-i omenesc…

De la Altar la Spitalul de Psihiatrie

Unele dintre preotese – cele mai mizerabile femei

Drama unui pictor de biserici

Postat de Mihaela Ion in Ganduri, 1 comentariu

Drama unui pictor de biserici

Acest subiect este ales tot de majoritatea celor care și-au exprimat dorința pe blog, pe chat sau telefonic.

 

Deci… povestim!

 

 

Pe pictorul de biserici… să spunem că-l chema Rareș… Când l-am cunoscut, avea numai 35 de ani.

 

L-am întâlnit la o biserică din satul vecin unde lucram ca învățătoare. Preotul din satul respectiv angajase o echipă de pictori pentru a împodobi pereții bisericii. Echipa respectivă era formată din 4 tinere și un bărbat – Rareș.

 

Deoarece între cadrele didactice de la școala în care predam și preotul bisericii exista o relație foarte apropiată, adeseori mergeam, la sfârșitul programului, cu elevii… pentru a ne bucura de „nașterea” sfinților din penelul pictorilor iscusiți. Prin liniștea binefăcătoare se auzeau doar mângâierile ușoare ale pensulelor care alunecau pe pereții Casei Domnului.

 

Fiind des în mijlocul echipei de pictură, am observat că Rareș avea multe momente în care cobora de pe schele și lua din traista lui de pictor o sticlă cu vin, din care bea… destul…

 

Alteori îl surprindeam că rămânea cu pensula în mână și privea minute în șir… în gol…

 

Dacă la început am crezut că starea lui este datorată doar unor probleme personale, mai târziu, fiind tot mai atentă la el, mi-am dat seama că avea o privire ciudată… Uneori ochii lui erau atât de goi încât aveam impresia că îi sunt străini, că sunt ochi de împrumut, – două grote pline de întuneric amenințător…

 

La vremea aceea, după program, mergeam aproape zilnic la Ploiești, la Palatul Culturii. Urmam cursuri de chitară, dans modern și actorie, dar aveam și abonament la  Biblioteca Județeană. Datorită acestui program… petreceam destul timp alături de echipa de pictură. La biserică, în stația de autobuz, în autobuz și, când ne permitea timpul, la cofetărie.

 

Cursurile de chitară și de dans modern le aveam în aceeași zi și… de cele mai multe ori… pierdeam autobuzul, fapt care mă obliga să merg acasă cu o mașină de ocazie.

Rareș, ca un adevărat prieten, venea, mă lua de la cursuri și rămânea cu mine până urcam în mașina de ocazie. Varianta aceasta îmi oferea o oarecare siguranță. Cel care ar fi oprit la solicitarea noastră, ar fi crezut că mergem împreună.  

 

”Fugi!!! Salvează-te!!!”

 

Într-o seară a venit ca de obicei să mă ia de la cursuri. Era bine dispus. Nimic nu anunța ce avea să urmeze.

 

Mergeam liniștiți pe Bulevardul Independenței – Bulevardul Castanilor – către Gara de Sud, de unde urma să iau mașina de ocazie. Povesteam, glumeam, priveam imaginea liniștită a serii și pe puținii trecători…

 

La un moment dat… Rareș… s-a așezat brusc pe o bancă.  Și-a prins capul între palme și a început să strige:

 

-Mihaela… fugi!!! Fugi!!!

 

Am rămas înmărmurită. Nu știam ce să cred. Aș fi vrut să cred că glumește, dar disperarea din glasul lui spunea că nu poate fi vorba despre asta.

 

– Mihaela… fugi!!! Fugi!!! Salvează-te!!!

 

Am făcut câțiva pași în spate și am rămas privindu-l speriată. Trecătorii se uitau deja uimiți la noi.

 

Rareș își acoperise fața cu palmele și mă privea printre degetele răsfirate.

 

-Fugi, Mihaela, te rog, fugi! Nu vreau să-ți fac rău! Te rog, fugi!

 

-Rareș, Rareș, am șoptit. Sunt aici cu tine! Nu se va întâmpla nimic. Nu-mi vei face niciun rău. Te rog, liniștește-te!

 

-O să te omor! Te rog, pleacă!, spunea contorsionându-se, plimbându-și mâinile prin cap, mușcându-și buzele…

 

Dacă la început îmi fusese teamă de reacția lui, când am văzut chinul prin care trecea, lupta pe care o ducea cu demonul lui interior… mila pe care am simțit-o… a învins teama.

 

M-am apropiat de el și l-am prins de mână:

 

-Rareș, Rareș, i-am șoptit. Respiră adânc! Toate trec. Va trece și asta. Hai, curaj!

 

Era extrem de agitat. Respira cu intermitențe. Avea mâinile reci. A încercat să mă alunge printr-un gest făcut cu mâna, dar apoi mi-a prins mâna între palmele lui și a început să plângă.

 

-Liniștește-te! Gata. A trecut, am spus, după care… o tăcere ca de gheață s-a așternut între noi.

 

Din când în când își mai ștergea lacrimile, apoi mă prindea din nou de mână.

 

Trecuse… nu știu cât… destul. Luna răsărise și ea. Priveam tăcuți la trecătorii care se tot împuținau…

 

După un timp m-a privit în ochi și mi-a zis:

 

-Mihaela… de mâine nu mă vei mai cunoaște, nu? Nu te voi condamna pentru asta, dar te rog, te implor, nu le spune colegilor ce ai văzut, nici părintelui, nimănui. Lasă-mă, te rog, să termin pictura bisericii! Poate va fi ultima pe care o voi mai face. Nu știu de ce a trebuit să vezi tu asta?!… Tocmai tu…   

 

-Vorbești prostii, Rareș. Cum să nu te mai cunosc? Iar în privința celor întâmplate, stai liniștit! Nu va afla nimeni. Îți promit.

 

-Spui asta ca să te vezi plecată de lângă mine. Ți-e teamă, așa-i?

 

-Nu, nu mi-e teamă. Mi-a fost la început. Nu am cum să-ți demonstrez în acest moment că nu mă voi îndepărta de tine, dar timpul îți va dovedi asta. Și totuși? Ce a fost cu tine?

 

-Nu știu. Medicii mi-au pus diagnosticul de schizofrenie, dar nu știu dacă e boală psihică sau posedare demonică.

 

-Acum cred că înțeleg de ce ai în permanență la tine o sticlă cu vin. De ce cobori de pe schele și bei… Probabil simți că îți pierzi controlul și… într-o eventuală situație asemănătoare cu ceea ce am văzut, alcoolul poate fi o „scuză”.

 

-Exact. Să știi că nu beau de plăcere, chiar detest alcoolul, dar nu am ce face… el m-a ajutat mai mult decât tratamentul. Poate e un pretext, o viclenie a demonului care mă chinuie. Mă face să cred că alcoolul mă ajută, dar poate doar îl potolește pe el. Uite așa am reușit să pictez până acum… bând.

 

Între timp plecasem către Gara de Sud. Rareș nu era tocmai bine. Se resimțea încă. Mergea clătinându-se.

 

-Mi s-a uscat gura. Mi-e sete, mi-a zis la un moment dat. Intrăm într-o cofetărie să bem un suc sau te grăbești?

 

-Pentru ce să mă mai grăbesc? Autobuzul s-a dus de mult, de când abia terminasem cursurile.

 

Am intrat la o cofetărie, am comandat câte un suc și am schimbat subiectul.

 

-De ce ai schimbat subiectul?, m-a întrebat.

 

-Pentru că e necesar să uităm ce a fost… Nu-ți face bine… i-am răspuns oarecum relaxată.

 

-Așa e. Ai dreptate. Voi vedea ce va fi de mâine încolo.

 

-Da. Vei vedea și te vei convinge…

 

 

Discurs de adio

 

Începând cu următoarea zi, m-am comportat cu el ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Bineînțeles că nu uitasem ce se întâmplase, dar din dorința de a-l proteja, l-am tratat ca și cum nu aș fi știut nimic… Ca de obicei plecam împreună la Ploiești, ca de obicei venea să mă ia de la cursuri. Uneori era mai bine dispus, alteori, nu prea, dar… atunci când pictura era aproape finalizată, starea lui Rareș s-a înrăutățit. Era din ce în ce mai trist și mai tăcut.

 

Într-o seară, după ce am terminat cursurile, am mers la o terasă, să bem un suc.

 

-Mai avem câteva zile și terminăm pictura. Îți mulțumesc mult!

 

-Mie? Pentru ce?

 

-N-am uitat… Datorită ție am terminat de pictat și biserica aceasta… poate ultima… Dacă tu ai fi spus ce s-a întâmplat în seara aceea, nu ar mai fi lucrat nimeni cu mine. Ești un om foarte bun, mai ales pentru faptul că m-ai acceptat în continuare și te-ai purtat cu mine ca și cum nu ai fi știut nimic.

 

-Rareș… n-am făcut nimic special…

 

-Ba da, ba da, m-a întrerupt. Eu… mult nu mai rezist. Ți-am spus că sunt divorțat și că am un copil, a continuat (îmi spusese într-una din serile în care venise să mă ia de la cursuri). A trecut aproape un an de când nu mi-am văzut copilul. A fost ziua lui de naștere și nici atunci fosta soție nu mi l-a dat măcar la telefon… să-i aud glăsciorul de îngeraș. Nu mai pot, Mihaela, nu mai pot trăi fără copilul meu… E adevărat, sunt un pericol, ai văzut și tu că sunt, dar am o hotărâre judecătorească prin care mi se dă dreptul să-mi văd copilul în prezența mamei. Ea nu mai vrea… nu mai vrea deloc… A zis să n-o mai caut. Să o las să se ocupe de copil în liniște, ca și cum ar fi doar al ei. Mi-a mai zis că, dacă îi vreau binele copilului, să stau departe de el, pentru că nu se va mândri cu un tată nebun…

 

-Mergi la Poliție cu acea hotărâre judecătorească! Ei trebuie să te ajute să-ți vezi copilul.

 

-Nu mai am putere, a zis oftând… Să termin măcar biserica de pictat și apoi văd ce fac…

 

În seara precedentă zilei în care trebuia să predea lucrarea, ne-am plimbat mult pe Bulevardul Castanilor… Rareș era foarte, foarte trist…

 

-Iată că s-a terminat… lucrarea… a zis la un moment dat.

 

-Urmează alta… am continuat…

 

-Alta pentru colegii mei… Sunt onorat că te-am cunoscut… Eu cred că sunt drumuri care nu se opresc la granița… morții…

 

-Rareș, ce vrei să spui?!, l-am întrebat îngrijorată.

 

-Ce am spus deja… Dacă nu ne vom mai vedea… să știi că mi-ai luminat zilele întunecate și reci… Să nu regreți nimic!… Să te gândești că am scăpat de suferință și… în biserica pictată și de mine, te voi privi prin ochii sfinților…

 

Mi-au dat lacrimile… M-am așezat pe o bancă. Simțeam că nu mă mai pot ține pe picioare.

 

-Ăsta e un discurs de adio?, am îngăimat.

 

-Nu. E un discurs de mulțumire și de speranță… Speranța că există un capăt al durerilor și un drum nesfârșit al neuitării…

 

-Rareș, spune tu, cum să plec eu acum acasă? Cum?

 

-Liniștită și împăcată… Mi-ai făcut mult bine… mult…

 

Am oftat și n-am mai spus nimic. Încercam să nu plâng, dar starea mea se vedea după mâinile pe care le frângeam cu putere…

 

-Mihaela… Ne vedem mâine! Acum am spus doar ce simt, dar sigur ne vom vedea mâine… la predarea lucrării.

 

-Promiți?, am întrebat gâtuită de teamă.

 

-Promit. Hai să mergem! E târziu și mâine ne trezim de dimineață.

 

-Să știi că vin la biserică înainte de a intra la ore.

 

-Vino! O să mă găsești acolo. Ne vedem mâine. Ai încredere!…

 

Am mers împreună la Gara de Sud. Când am urcat în mașină, Rareș a început să plângă, dar… și-a ascuns lacrimile în spatele unui zâmbet forțat.

 

 

 

 S-a aruncat… în moarte…

 

A urmat o noapte foarte lungă… Dimineața… eu… m-am ținut de cuvânt. M-am oprit la biserică… Rareș nu era. Am întrebat-o pe Ana, una dintre colegele lui, care locuia în aceeași zonă în care locuia și Rareș, dacă știe ceva de el. Mi-a spus că nu știe, că poate a pierdut mașina și vine cu următoarea cursă…

 

Am sperat din toată inima să fie așa. N-a fost. Până la sfârșitul programului, Rareș nu a mai apărut. Deși trebuia să merg la cursuri, la Ploiești, în ziua aceea, nu am mai avut puterea. Am rugat-o pe Ana să meargă la Rareș, să vadă ce e cu el și să mă sune.

 

Imediat ce am ajuns acasă, m-am schimbat, am luat o carte și m-am așezat lângă telefonul fix. Am vrut să citesc, dar n-am putut… Simțeam că mă sufoc…

 

După vreo două ore și ceva, a sunat telefonul… Era Ana. Plângea în hohote… Am scăpat receptorul din mână… L-am recuperat de pe jos și am bâiguit…

 

-Ana… Rareș???

 

-S-a sinucis… azi-dimineață… a rostit printre suspine… Oamenii legii erau încă acolo… zona era încercuită… S-a aruncat de la etaj…

 

Am început să plâng… Toate amintirile veneau de-a valma…

 

-Ana… Nu mai e nimic de făcut… Nu mai e nimic de făcut… am îngăimat… Vorbim. Nu mai pot acum… am zis și am închis…

 

Răpus de prea multă durere, măcinat de demonul interior, zdrobit de dorul copilului… Rareș a cedat… S-a aruncat… în moarte… Nu și-a mai putut ține promisiunea…

 

De-atunci… ani de-a rândul… am intrat/ intru… în biserica pictată și de el și… prin  ochii sfinților… așteptam/ aștept… să mă privească… așa cum mi-a spus la ultima întâlnire…  

 

Sunt drumuri care nu se opresc la granița… morții… Există un capăt al durerilor și un drum nesfârșit al neuitării… răsunau cuvintele lui… dincolo de moarte… dincolo de păcat… dincolo de durere…

 

De la Altar la Spitalul de Psihiatrie

 

Postat de Mihaela Ion in Povesti adevarate, 1 comentariu