Mai presus decât viața

Din momentul în care a pus piatra de temelie, îmi vorbea în fiecare zi despre schit și în fiecare zi mergea și muncea acolo. Parcă toată viața sa se mutase în acel proiect.

Văzând dorința pe care o avea de a ridica acel schit, văzând implicarea Preasfinției Sale, și vizitele mele în acel loc au început să fie mai dese.

Într-o după-amiază, de primăvară, cred, când am ajuns acolo, Preasfințitul Varsanufie era foarte îngrijorat. Am crezut că nu se simte bine, pentru că știam că era destul de răcit.

-Nu vă simțiți bine, așa-i?

-Nu… De fapt… asta nici nu contează. Sunt îngrijorat pentru faptul că, mașina care urma să ajungă cu un transport de saci cu ciment, a rămas în pană.

-Preasfinția Voastră, ce facem? Mai așteptăm? a întrebat unul dintre muncitori.

Preasfințitul s-a uitat la ceas, apoi pe cer. Norii se adunaseră în cete și anunțau ploaia.

-Mergeți acasă! a spus privind, parcă, dincolo de timpul acela.

-Și dacă ajunge, totuși, mașina? Ce faceți?

-Nu știu, dar nu vă pot ține până la miezul nopții.

Muncitorii au plecat. Preasfințitul s-a așezat pe o stivă de lemne și și-a prins capul între palme. Atunci mi-am dat seama ca tremura.

-Ce e cu Preasfinția Voastră? l-a întrebat așezându-mă lângă Preasfinția Sa. Vă e rău?

-Am frisoane, a zis strângându-și vesta în jurul trupului.

-Doamne ferește! Chemați șoferul să vă ia…

Nu am apucat să termin fraza că a sunat telefonul Preasfințitului.

-Da, da. În cât timp ajungeți?… Sigur, sunt aici… a rezolvat, slavă Domnului! În sfârșit ajunge și transportul acesta de saci cu ciment, a spus închinându-se, după ce închisese telefonul în grabă.

-Păi… și cu cine descărcați?

-Eu. Eu îi descarc. Important e că s-a rezolvat.

-Mai chemați pe cineva să vă ajute!

-Pe cine să mai chem la ora asta? Nu mai pun oamenii pe drumuri. Până îi adun, până ajung… îi descarc singur.

-Dar Preasfinția Voastră nu vedeți că nu vă simțiți bine?

-Sunt bine, sunt foarte bine acum, a spus, deși tremura tot mai rău.

În mai puțin de 40 de minute a ajuns și mașina cu transportul așteptat. Preasfințitul Varsanufie, i-a mulțumit șoferului, și-a legat dulama deasupra genunchilor și a început să care sacii cu ciment. Între timp, începuse să bată vântul și să picure.

Rămăsesem înmărmurită. Răcit, cu febră și frisoane, pe vânt și pe ploaie, căra cu spatele sacii cu ciment. La un moment dat, nu mai era roșu la față, era grena, iar sudoarea îi curgea șiroaie pe chip.

-Preasfinția Voastră, opriți-vă! Vreți să vă cedeze inima?

-Nu. Nu-o să-mi cedeze! Trebuie să termin acest schit, apoi pot să mor, a zis și a plecat din nou către mașină. La următorul sac de ciment, s-a clătinat. Mi s-a tăiat respirația.

-Dacă nu vă opriți acum, eu plec! Îmi pare rău, dar nu pot să vă mai văd așa! Nu aveți limite! Nu așa se fac lucrurile.

-Înțelege că trebuie să descarc acest transport!

-Și Preasfinția Voastră înțelegeți că nu pot să vă mai văd așa! Vă rog să mă sunați când ajungeți în București!, am spus și am plecat cu inima sfâșiată pentru că nu puteam să-l ajut cu nimic.

Orele treceau, iar Preasfințitul nu dădea niciun semn. L-am sunat după vreo 5 ore. Nu mi-a răspuns. Îngrijorată l-am contactat pe Părintele Nectarie Șofelea, astăzi, starețul Mănăstirii Radu Vodă. Mi-a răspuns în șoaptă și mi-a spus că nu poate vorbi.

-Nu închideți, vă rog! am zis preocupată. Știți ceva de Preasfințitul? Nu se simțea prea bine când am plecat de la schit, iar acum nu răspunde la telefon.

-Da. Sunt cu Preasfinția Sa la spital, din acest motiv nu pot vorbi. Când a ajuns în București… i s-a făcut rău. Acum… nu știu, pare că doarme. I s-a administrat un tratament și e încă la perfuzie. Când își revine, să-i spun să vă sune? Indiferent de oră?

-Da. Vă rog! Vă mulțumesc!

M-a sunat pe la ora 4.30. Era încă slăbit, dar mi-a zis că se simte mai bine și că dimineață va pleca acasă.

-Iar după-amiază la schit, am continuat oarecum revoltată.

-Dacă mă voi simți în stare, cu siguranță!

-Eu cred că ar trebui să fiți zidit între zidurile acelui schit, ca în legenda Meșterului Manole, am spus pe același ton.

-Nu ar fi rău, dar glasul meu se va auzi cu un și mai mare ecou, pentru că biserica va fi din lemn, a zis încercând un zâmbet.

Păi, cum altfel? Când a auzit de schit, i-a revenit zâmbetul pe buze. Am zis eu ca pe o glumă născută din îngrijorare, dar Preasfinția Sa, dacă ar fi fost nevoie, chiar și-ar fi dat viața pentru acel schit.       

Volumul 2 – Mai mult decât o carte – Adevărul – fragment

Va urma

Chemarea locului

Un suflet jucăuș…

Postat de Mihaela Ion in IPS Teodosie - relatări, 2 comentarii

Izvoare de iubire…

Cățelușa promovată de Kola Kariola a ajuns la mine. Deși am avut o zi obositoare, mai găsesc încă energie pt o postare. 

Am multe de spus, dar acum vreau să menționez doar că, animăluțele sunt adevărate Izvoare de iubire.

Știți ce a făcut această cățelușă când am deschis ușa să o iau din cușcă? Mi-a lins mâinile. Amărâta asta pe care o vedeți în fotografii… iar oamenii… nu doar că mușcă mâna celor care îi hrănesc, dar îi și calcă în picioare.

Aș vrea să vă spun totuși și cine a salvat această cățelușă. Un bărbat care este tatăl a 4 copii minori și care este singurul salariat din familie. Să-i dea Dumnezeu sănătate și să-și reverse asupra lui darurile Sale bogate!

Revin cu detalii și imagini.

 

Ei au fost crescuți de mine, iar astăzi, când au deja un an, învingătorii mei, sunt la o fermă unde sunt iubiți și îngrijiți, așa cum merită orice ființă din lumea aceasta.

Învingătorii

Postat de Mihaela Ion in Animale de companie, 0 comentarii

Vestea promisă!

Am promis că vă dau o veste. Tulburătoare, înălțătoare, neașteptată…

După zile și nopți în care inimile noastre își strigau timid iubirea, după alte zile și nopți de incertitudini, de temeri și de standarde impuse, după întrebări cum ar fi : ce va zice lumea? Dacă nu e bine? Ce ne oferim? Oare suntem în stare?… După lupte nedrepte între inimă și rațiune, între simțăminte și șabloane… a fost o seară în care, l-am prins de mână și am simțit cum… cu ochii lui mari mi-a îmbrățișat toată ființa. De-atunci au urmat alte zile și alte nopți în care știam că ne iubim, în care ne iubeam… în care ne iubeam!!! …

O iubire de poveste care depășește orice barieră și orice șablon… o iubire efervescentă în care nu mai sunt eu, nu mai este el, nu mai suntem noi… suntem o ființă, un întreg care, dintotdeauna, parcă a fost așa.

Și… era noapte… era lună… răsăriseră stelele… iar din iubirea aceea spumoasă a apărut el… COPILUL… coborât de sus, prin noi, în noi, în acel întreg. Nu mai era timp, nici spațiu… era Paradis, era iubire, erau șoapte, atingeri, lacrimi,  era desăvârșirea întregului… el… COPILUL!!! …

Da. Sunt însărcinată!!! … Însărcinată cu… un nou proiect.  :)) Un roman de dragoste… o dragoste care dărâmă bariere, șabloane, temeri, nesiguranțe… O iubire care surprinde și care ninge cu lacrimi… până la urmă… de fericire!!!

Ah!!!… Dacă ați ști … cine e tatăl!!!….

 

Postat de Mihaela Ion in Ganduri, 2 comentarii

Chemarea locului

Imediat ce am intrat în birou, l-am întrebat ce e cu Preasfinția Sa de este așa vesel.

-Mâine punem piatra de temelie la schitul din Bolintin[1], a spus zâmbind, după care și începem construcția. Îmi doresc mult să fac un așezământ monahal… în acel loc. Pe meleagurile acelea am copilărit, mă leagă multe amintiri de acea zonă. O să lucrez pentru ridicarea schitului cot la cot cu muncitorii. Va fi biserica mea de suflet. Tot ce am mai bun, voi investi acolo. Pe lângă dorința mea, simt și o chemare. Parcă mă cheamă locul acela, pe care, făcând niște cercetări, am aflat că, prin împrejurimi, cândva, a fost o mănăstire

Era atât de entuziasmat și de fericit încât părea că toată lumina acelei zile i se revărsase pe chip.

-Să vă ajute Dumnezeu! Mă bucur mult pentru Preasfinția Voastră! Nu v-am văzut niciodată atât de fericit, am spus privindu-l cu bucurie.

-Păi, cred că nici nu am fost. Nu am simțit niciodată ceea ce simt acum. Știi cum o să fie? m-a întrebat și a început să-mi povestească, încântat, tot mai încântat, ca și cum biserica era deja gata.

M-a impresionat foarte mult avântul pe care îl avea și nerăbdarea de a construi o mănăstire în locurile copilăriei sale. Din gesturi, din cuvinte, din priviri, din felul în care vorbea se simțea iubirea pe care o are față de Biserică. Era gata să jertfească totul pentru a construi încă o Casă a Lui Dumnezeu.

-M-ați făcut curioasă. Vreau să văd și eu locul acela. Mâine nu pot veni, dar săptămâna viitoare, vin sigur.

-Te aștept cu drag! Voi fi în fiecare zi acolo. Imediat ce termin programul la birou, merg direct la schit.

Și așa am făcut. În următoarea săptămână am mers la Bolintin Vale să văd și eu locul acela care îl atrăgea atât de mult pe Episcopul Varsanufie. Când am ajuns, se săpa deja fundația, iar Preasfințitul lucra, așa cum spusese, alături de muncitori. Doar dulama legată deasupra genunchilor și înfățișarea de anahoret, aminteau de faptul că e călugăr, altfel ar fi fost unul dintre muncitori.

Când m-a văzut, și-a scuturat pământul de pe mâini și de pe dulamă și m-a întâmpinat zâmbind.

-Te-ai ținut de cuvânt! Bine ai venit!

-Bine v-am găsit! Păi… cum altfel? E foarte frumos aici… liniștitor, am zis privind de jur împrejur. Aveți și pădure aproape, e, într-adevăr, un loc aparte, care te îndeamnă la meditație.

-Uite, aici o să fie biserica, aici corpul de chilii, aici grajdul pentru animale și aici voi face un iaz pentru pești, a spus încântat arătându-mi locurile pe care deja vedea totul construit. Voi face o alee până la biserică, a continuat, pe lângă ea voi planta Tuia și multe, multe flori. N-am unde să te primesc, dar putem servi aici, pe lemnele astea, un pahar de apă sau de suc, a spus zâmbind.

Din proviziile aduse, a luat o sticlă de suc și două pahare de unică folosință și, pe masa improvizată din materiale de construcții, ne-am delectat cu o licoare dulce.

Tot povestind și gesticulând, am observat că era zgâriat pe ambele mâini.

-Ce-ați făcut? V-a dat cineva canon să cărați mărăcini? l-am întrebat zâmbind.

-Eiii, m-am zgâriat… pe aici.

-Păi… și cum vă duceți mâine la birou cu mâinile astea făcute praf? Sunteți arhiereu sau ce sunteți?

-Și dacă sunt arhiereu, ce? Munca e o rușine? Nu am nicio problemă dacă mâine la birou voi semna actele cu mâinile zgâriate.

[1] Mănăstirea Buna Vestire, din localitatea Bolintin Vale, Județul Giurgiu. La început a fost schit, apoi a fost ridicată la rangul de mănăstire.

 

Volumul 2 – Mai mult decât o carte – Adevărul – fragment

Va urma

”Spovedesc florile…”

Postat de Mihaela Ion in IPS Teodosie - relatări, 1 comentariu