Daruri…

N-am ajuns în India, dar a venit India la mine :)))

Mulțumesc muuult, Roxana Daniela Mirea

”Dacă adevărul nu este al vostru, atunci nu este adevăr. Pentru a fi adevăr trebuie să vă aparţină, să provină din experienţa voastră; adevărul nu poate fi împrumutat.

Odată ce ai pătruns în centrul fiinţei tale, nu mai eşti niciodată la fel ca înainte. Atunci viaţa ta va fi doar iubire. Atunci vei ajunge să trăieşti în iubire, să fii iubire.” – Osho

 

Postat de Mihaela Ion in Citate, 0 comentarii

Volumul 2 – Mai mult decât o carte – Adevărul – 10

 

-Vă rog sa-mi permiteți să vă mai sărut mâna o dată!

-De ce? m-a întrebat uimit.

-Pentru că așa simt.

-Dar mi-ați sărutat mâna, a zis ușor încurcat.

-Vă rog să mă lăsați! Nu mâna unui bărbat vreau să sărut, ci mâna…

-Nu, vă rog! Opriți-vă!

Intuise ce vreau să spun. Și anume că îmi doresc să sărut mâna unui înger…

-Bine, mă opresc, am zis, dar totuși vreau să vă sărut mâna.

Se înnoptase. În camera în care duhovnicul meu locuise, unde și eu locuiam, ardea candela ca o șoaptă divină. Pentru un moment am tăcut amândoi. Parcă nu mai era loc pentru cuvinte… Liniștea din sufletele noastre creionase lumea lui ”Precum în cer așa și pământ”… După un timp am întins mâna șoptindu-i:

-Vă rog!

Înaltpreasfințitul m-a privit cercetându-mi parcă sufletul…

-Căutați Preasfințite! Porțile vă sunt deschise! Nu veți găsi în inima mea patimă la adresa Preasfinției Voastre. Și nu pentru că aș fi vreo sfântă și nici pentru că nu ați fi un bărbat atrăgător.  Nu veți găsi din alte motive. Vă respect alegerea, vă admir puritate, mă uimesc de puterea pe care o aveți de a lupta împotriva tuturor tentațiilor și mai presus de toate, nu vreau să fiu eu cea care să încerce să rupă liantul atât de frumos care vă leagă de Dumnezeu. Vă rog, am insistat!

Înaltpreasfințitul a întins mâna cu sfioșenia unui copil căruia îi era jenă de laudele celor din jur. I-am sărutat mâna cu recunoștință și cu bucurie, apoi ne-am așezat.

-Aș vrea să exprim tot ceea ce simt pentru Preasfinția Voastră, dar trăirile sunt atât de înalte încât nu există cuvinte care să le definească. M-ați ajutat să ies din lumina reflectoarelor și m-ați așezat în Lumina divină, mi-ați întins mâna și m-ați arătat că există și un alt drum mult mai frumos decât drumul pe care îl credeam eu frumos. I-ați dat sufletului meu hrana de care avea nevoie, ați descoperit ochilor mei înlăcrimați frumusețea Paradisului… Știți că nu voiam să mă așez în genunchi în fața Preasfinției Voastre, și… iată-mă acum rugându-vă să vă sărut mâna încă o dată. În sufletul meu, v-ați conturat cu multă răbdare, chipul eroului de care avea nevoie viața mea. V-aș spune ceva Preasfințite, direct, dar nu o voi face, pentru că știu că nu sunteți obișnuit cu anumite cuvinte și nu vreau să vă pun în încurcătură. Dar din ceea ce v-am spus deduceți.

-Vă mulțumesc pentru înțelegere, a spus oftând.

Știa că în fața Înaltpreasfinției Sale stătea un om care avea sufletul ca pe arcuri. Un cuvânt ar fi fost suficient sau o privire sau un gest să sară dintr-o stare într-alta. Duhovnicul meu a fost și este sigurul om care, prin magia iubirii, știe să îmi țină sufletul în echilibru.[1]

Luminile orașului frunzăreau noaptea făcând din ea un joc de franjuri în care se amestecau nuanțe de galben, cu negrul tern.

-Ce bine îi e sufletului meu cu Preasfinția Voastră, am spus aproape în șoaptă.

Înaltpreasfințitul a zâmbit.

-De multe ori m-am gândit că putea să fie oricine altcineva în ziua aceea la slujba arhierească, am continuat, dar a fost să fiți Preasfinția Voastră, pentru că sufletul meu vă căuta. Se pare că aici pe Pământ se desfășoară o poveste scrisă deja în cer, cu mult înainte de venirea noastră pe lume. Poate este vorba chiar de alegerea noastră înainte de alegere, de care Dumnezeu știe și pe care o respectă.

Înaltpreasfințitul mă privea fără să spună niciun cuvânt.

-De ce mă priviți așa? Sunt altfel, nu? Altfel decât tot ce aveți la spovedit.

-Da. Sunteți. Tocmai din acest motiv v-am spus că uneori nu știu cum să mă port cu dumneavoastră. M-ați întrebat în anumite împrejurări de ce tac, de ce vă las să aveți un monolog. Tac pentru că nu știu ce să spun. Uneori îmi pare că, indiferent pe unde aș lua-o, nu găsesc drumul către sufletul dumneavoastră.

-În găsiți Preasfințite! Sunteți singurul care găsiți drumul atunci când toate cărările par înfundate.

-Dacă este așa, m-am liniștit, a spus zâmbind. Aș mai rămâne, dar e trecut de miezul nopții. Doamna trebuie să se odihnească și dumneavoastră la fel.

-Doar noi? Preasfinția Voastră, nu?

-Și eu, dar mai puțin, a spus din nou zâmbind. Înainte de a o chema pe doamna vreau să vă dau o veste. Pentru că rămân în București până mâine seară, voi mai trece și mâine înainte de a pleca la Constanța.

-Vorbiți serios? am întrebat cu maximă bucurie.

-Da, sigur că vorbesc serios. Cred că tot în jurul orei 19.00 ne vom vedea.

-Mulțumesc, mulțumesc din suflet.

Am chemat-o pe bătrână. Femeia l-a însoțit până la ușă, iar eu am mers cu Înaltpreasfinția Sa până la mașină. După ce mi-a dat binecuvântare, a plecat. Privind în urma mașinii, vedeam cum pleacă, privind în inima mea, vedeam cum rămâne… Un om cât o lume… o lume diafană în care sufletul meu se odihnea pe creste însorite, aproape de nori, aproape de Dumnezeu…

[1] Știa sau se prefăcea că știe.  După 20 de ani a pus, peste toată frumusețea dăruită, un munte de tristețe și de fapte îngrozitoare care nu se vor mai îndrepta niciodată.

Va urma

Volumul 2 – Mai mult decât o carte – Adevărul – 9

Postat de Mihaela Ion in IPS Teodosie - relatări, 0 comentarii

Plutire…

Tu ai keia sufletului meu!

Te iubesc!!!

Enorm!!!

 

 

 

Postat de Mihaela Ion in Fotografii, 0 comentarii

Volumul 2 – Mai mult decât o carte – Adevărul – 9

O anunțasem deja pe bătrână că aș vrea să mă și spovedesc, așa că după masă s-a retras și am rămas cu duhovnicul meu.

La spovedanie, printre altele, i-am vorbit despre faptul că îmi este foarte greu fără Înaltpreasfinția Sa, că am momente în care tristețea mă apasă atât de rău încât simt că nu mai fac față…

Duhovnicul meu a oftat.

-Vreau să vă spun ceva, a zis după un moment de tăcere. Sunteți prea afectivă și prea grijulie, iar uneori asta mă face să mă simt cam stingher.

-Așa sunt eu. Așa mi-e firea. Sper că nu mă bănuiți de cine știe ce gânduri ascunse.

-Nu, evident că nu. Nu vă pot reproșa asta, știu că sunteți foarte sinceră. Nu e vorba de greșeala dumneavoastră, ci de neputința mea. Sunteți hipersensibilă și uneori nici nu știu cum să mă port cu dumneavoastră. Am momente în care mă văd în imposibilitatea de a vă ajuta. N-aș vrea să vă rănesc din cauza faptului că nu știu, nu sunt obișnuit să răspund unui astfel de comportament.[1]  

-Vă e greu cu mine Preasfințite?

-Nu, nu mi-e greu. Am vrut doar să știți aceste lucruri pentru ca nu cumva să greșesc, să vă rănesc și să credeți că o fac intenționat.

Am oftat… Abia atunci mi-am dat seama că în sufletul Înaltpreasfinției Sale se ducea o luptă. Pentru mine, pentru că eram altfel, pentru că mă comportam altfel, căuta întotdeauna variante care să se potrivească firii mele. Recunoscuse hipersensibilitatea mea pentru că și sufletul Înaltpreasfinției Sale avea aceeași stare pe care reușea, foarte bine, să o ascundă în cele mai tainice cămări ale sufletului.

-Vă mulțumesc pentru sinceritate. Știu că nu ați alege să mă răniți. Până acum nu s-a întâmplat asta nici măcar din greșeală. V-am spus de la început să sunt o fire dificilă.

-Da, așa este. Și eu v-am spus mai în glumă, mai în serios, că și pentru mine va fi o provocare.

-Dacă vreodată vă va fi greu cu mine, să-mi spuneți, pentru că nu vreau să fiu povară nimănui.

-Vă rog să nu mai spuneți asta niciodată! Nu vă otrăviți sufletul cu lucruri pe care nici măcar nu le-am gândit. Atât timp cât rămânem în duh de rugăciune, îmi sunteți bucurie, nu povară.

Am zâmbit cu un zâmbet aparte. În fiecare secundă mi se descoperea complexitatea unui suflet atât de mare, aflat într-un trup relativ mic. Uneori aveam impresia că e numai suflet și că trupul pe care îl vedeam era doar pentru mărginita mea înțelegere. Epitrahilul și omoforul duhovnicului meu le simțeam pe cap ca pe frânturi de cer, așezate de vârfuri de aripi – mâinile părintelui meu spiritual.

Am continuat spovedania. Toate greutățile sufletului i le predam îndrumătorului meu spiritual pentru a le disipa cu puterea harului său.

După rugăciunile de dezlegare m-am ridicat ca din groapa cu leii tristeții și am sărutat cu evlavie mâna duhovnicului meu.

Omul din fața mea, nu mă transformase, ci mă ajutase să mă regăsesc. Rătăcită fusesem prin hârtoapele lumii, mi se prinseseră de picioare ciulinii necredinței, călătoream prin ape mâloase și mă credeam pe cel mai strălucitor drum. Mi-era bine aparent, dar sufletul meu suferea cumplit. Deși eram respectată și oarecum de temut pentru că eram jurnalistă, eram aplaudată și adulată de public, atunci când prezentam spectacole pe scenele țării, sufletului meu îi lipsea ceva… Spectacole, aplauze, fotografii, autografe… toate erau fascinante… atunci, în acel moment… după aceea…

Mirajul scenei mă acaparase, luminile reflectoarelor îmi orbiseră ochii sufletului… până într-o zi… când… a apărut la o biserică, un ”preot”, el – Arhiereul…

[1] După 20 de ani a ales să mă rănească așa cu nu a făcut-o și nu o va face nimeni.  Ultimul capitol va fi dedicat acestui subiect

Va urma

Volumul 2 – Mai mult decât o carte – Adevărul – 8

Postat de Mihaela Ion in IPS Teodosie - relatări, 1 comentariu