Azi-noapte, deși am dormit foarte puțin, am avut un vis cutremurător.

Eram într-un oraș care, nu știu din ce motiv, era izolat. Fiind așezat în mijlocul unui câmp, atmosfera nu era deloc prietenoasă. Nu știu cum și de ce ajunsesem acolo. În timp ce colindam printre blocuri, a venit un bărbat necunoscut la mine și m-a întrebat dacă doresc să-l văd pe fostul meu duhovnic.

-Nu, i-am răspuns hotărâtă. N-am știut că este aici, dar acum, pt că știu, voi pleca imediat, am spus crezând că e pe acolo pt vreun serviciu religios.

-Stai! mi-a zis preocupat. Știu, înțeleg, dar… mergi să-l vezi! E grav bolnav! Nu mai are mult de trăit!

-Nu. Nu vreau să-l văd, am zis hotărâtă. Vă rog să nu mai insistați!

Bărbatul m-a privit într-un fel anume și mi-a făcut semn să-l urmez. Deși am ezitat, l-am urmat totuși.

Am urcat într-un bloc. Nu mai știu exact la ce etaj. M-a lăsat în fața unei uși, făcându-mi semn să o deschid, timp în care el s-a retras câțiva pași.

Într-o cămăruță sinistră, fără ferestre, ca o carceră, pe un pat din lemn, fără saltea, acoperit cu o pătură murdară, zăcea fostul meu duhovnic. Nu mai rămăsese nimic din măreția arhiereului cu mitră și cu mantie. Pe patul de suferință vedeam un bătrân bolnav, cu barba răvășită, care tremura din toate încheieturile, părăsit și uitat de toți.

-De ce nu-l luați de-aici? A făcut mult rău, dar e totuși un om în agonie, am zis crezând că cel care m-a însoțit a intrat cu mine.

-Asta e cămara sufletului lui, mi-a răspuns un glas.

M-am apropiat, nu știu dacă să-i spun ceva sau doar să-l privesc. Avea ochii închiși și abia mai respira. Când i-am văzut fața osoasă și contorsionată, mi-am amintit de toți anii în care am avut încredere în el, dar și de toată suferința pe care mi-a provocat-o.

La un moment dat, a deschis ochii. Când m-a văzut, a întins mâinile disperat, încercând să se ridice. Nu mai putea vorbi, dar îmi făcea semn să mă apropii mai mult. Din atitudinea lui mi-am dat seama că voia să mă sărute pe frunte. Disperarea pe care o afișa cerând acest lucru, m-a făcut să înțeleg că acela îi mai rămăsese singurul mod de a-și cere iertare.

-Ce rost mai are? am întrebat. Ați avut destul timp să îndreptați lucrurile și nu ați făcut-o. Dvs. plecați din lumea asta și eu rămân cu sfredelitoarea întrebare: de ce v-ați urcat cu picioarele pe sufletul meu? Ați făcut din viața dvs. un coșmar și coșmar ați fost și pt alții…

A început să plângă și… cu aceeași disperare, cerea același lucru. Mi s-a făcut milă de el și m-am aplecat. Cu ultimele puteri, m-a sărutat pe frunte, apoi a intrat în comă.

L-am prins de mână, m-am așezat în genunchi la marginea patului și mi-am lipit fruntea de mâna sa rece. Simțeam cum se scurgea viața din el, cum devenea rece, tot mai rece. A tușit o dată și… a plecat.

N-am avut puterea să ridic privirea să-l văd fără viață, dar… după puțin timp, am simțit cum se mișca ceva pe fruntea mea. Am crezut că încă nu a murit și am ridicat privirea. M-am îngrozit. Din trupul lui începuseră să iasă viermi, șerpi, șopârle… toate mișunau pe el și îl devorau cu lăcomie.

M-am dat câțiva pași în spate, mi-am prins capul între palme și am zis:

-Doamne, omul acesta a purtat iadul în el?

-Cel mai cumplit blestem e ca cineva să nu poată spune ce are pe suflet, înainte de a pleca din această lume, mi-a zis același glas.

În spatele gravelor acuzații se afla duhovnicul meu – IPS Teodosie