Toamna târzie cade peste toamna pustie… peste frunzele moarte desprinse din copacul dorințelor nerostite.
Uneori… zaci în adormirea dureroasă… de teama trezirii…
Uneori… preferi întunericul… de teama luminii în care ai putea să zâmbești…
Uneori… exiști, dar nu trăiești… de teamă… de teama vieții… de teama iubirii… de teama zâmbetului pe care nu știi să-l zâmbești… de teamă…
Toate acestea… pt că ești prins, crezi că ești prins… în ghearele fricii… doar zărești… printre ele… frânturi de viață… Iar ele… ghearele fricii… sugrumă și dă moarte înaintea morții…
Da, crezi că ești prins de acele gheare, dar… nu ele te-au prins, ci tu te-ai predat… lor.
Într-o seară, ce părea obișnuită, se chircise în palmele mele un suflet sălbăticit de durere.
Avea în mâini … nevăzută… o povară din aripi frânte, pe care o târa prin hârtoapele unei vieți nefericite.
Își plângea lacrimile neșterse de nimeni, iar degetele începuseră să-mi ardă de durerea sufletului care se metamorfoza în fluvii de cuvinte… revărsându-se unele peste altele, ca-ntr-o cascadă a unei Golgote… venite din adâncul adâncului.
Țipa tăcând și tăcea țipând… ca-ntr-un domino aruncat din trecut în prezent.
Căuta iubirea fugind de ea și fugea căutând iubirea.
Contradicții tăioase… trăgeau de un suflet mult prea obosit.
Călătorea prin amintiri, prin stări, prin vise, prin neîmpliniri… purtând covârșitoarea povară a anilor petrecuți în dureri sfâșietoare.
Ascultam, îi ascultam inima… inima ce trecuse de granițele trupului…
Deodată… am zărit în adâncul ei… gingășia unui copil care avea mânuțele întinse către Soare.
Atunci am știut că… sufletul acela sălbăticit de durere, își va lua povara făcută din aripile-i frânte și o va transforma în… Înviere.
Trece prin ninsoare şi prin arşiţă, mereu cu chitara în spate spre sufletele celor născuţi să se hrănească cu crivăţ şi iubire Zâmbeşte unui gând doar de el ştiut, încarcă văzduhul
şi eternitatea cu tăcerile adânci, dintre versuri,
Omul vers şi chitară, cel care ne despică tristeţile
cu mâini blânde pentru a picura balsam între artere
E frumos, e demn, e luminos,
Am vrea să îi adiem vocea din undele radio
şi să îi capturăm imaginea din televizor,
Îi bem cântecele până la înălţimea celei mai însângerate beţii,
Ne vindecă de moarte şi de jale, prin vers şi acorduri sonore,
Omul vers şi chitară trece printre noi, cu dragostea de mână,
Mi-l imaginez uneori, cu capul sprijinit în pumni,
Mi-l imaginez obosit şi singur, sprijinindu-se de chitară ca de o cârjă,
Îi aud sufletul izbindu-se de sunete,
Să nu atingeţi Omul vers şi chitară!
Mâinile vă vor rămâne vopsite cu poeme de dragoste, vor durea,
De acea durere nu te mai spală decât taina ascunsă în miezul chitarei,
El descântă suflete şi trece mai departe, paşii săi presară vis şi dorinţă,
Se răspândeşte în mulţumi, precum flacăra lumânării,
fără să piardă ceva din fiinţa sa,
Îl iubim până la uitare, îl chemăm în gând şi apare
din lumina tinereţii noastre,
Ne zâmbeşte, ne cântă, ne scrijeleşte sufletul,
Ne face cu mâna şi ne lasă cu tâmpla zdrobită de melancolie,
Îi putem scrie scrisori, uneori, pe aripi de nori,
Nu contează dacă le va deschide, ci doar că ne-a făcut să le scriem,
Omul vers şi chitară este o promisiune eternă.
Comentarii recente