Înainte de a mă retrage din mediul online, v-am promis un articol kilometric, dar vor fi… 3 articole… greu de digerat:

1.Vremea reconstrucției interioare

2.Icoanele care acuză

3.Un ierarh – un ritual ciudat

și un articol bonus – Bijuterii

Pentru că primul articol va avea și intertitluri, le-am numerotat.

Să începem!

1.Vremea reconstrucției interioare

Prieteni și neprieteni… a sosit vremea să iau o pauză. Vacanța de vară – toamnă. De ce de vară – toamnă? Deoarece că mi-am propus să revin în mediul online după data de 20 septembrie.

Pe lângă faptul că am nevoie de timp pentru a lucra la niște proiecte care, pe de o parte… vă vor surprinde, iar pe de altă parte… vă vor bucura. Bine, vă vor bucura… pe unii dintre voi, nu pe toți. Cei care mă iubesc, cei care mă apreciază sau cel puțin mă respectă, se vor bucura, ceilalți… neprietenii, ca să nu spun dușmanii… nu știu ce vor face și nici nu mă interesează. Le recomand, totuși, să nu-și înece ”amarul” în băutură, pentru că… ce e prea mult… strică 😊.  

Și nu doar pentru proiecte am nevoie de timp, ci și pentru reconstrucția mea interioară. Deși lucrez la asta încă din vremea în care m-am trezit în vidul existențial, în care am fost aruncată în acel 3 decembrie 2018, am încă foarte mult de lucru.

Nu e deloc ușor să vezi cum, la 49 de ani, tot ce știai, tot ce făceai și tot ce credeai, totul… s-a surpat într-o secundă.

Mulți ar fi clacat, cum de altfel sunt convinsă că s-a și întâmplat în unele cazuri, alții… doar s-ar mai fi târât prin viață, nu ar mai fi găsit resursele interioare să o ia de la capăt, ar fi rămas blocați în situația aceea, mai ales pentru faptul că ar fi fost descurajați de vârstă.

Asta este una dintre marile greșeli ale omului. ”La vârsta asta… ce să mai fac? De ce să mă apuc? Viața s-a terminat.” Aceste întrebări/ afirmații sunt devastatoare pentru evoluția unui om/ suflet.

Eu sunt dovada vie că… orice om, la orice vârstă, o poate lua de la capăt. Nu e ușor, dar nu e nici imposibil. M-aș bucura ca, urmărindu-mă, și mulți călugări care zac prin mănăstiri, care s-au săturat de sistemul infect, care au forme grave de depresie, să aibă curajul să renunțe la locul călduț, la mărirea pe care o plătesc scump și să plece fără să nu se mai uite în urmă. În caz contrar, alegând blidul de linte și mărirea, vor sfârși fie prin spitale de psihiatrie, fie se vor sinucide, fie vor rămâne niște morți vii… care se vor târî până la mormânt.

Când voi reveni în mediul online, vreau să vă vorbesc despre niște cazuri cutremurătoare de ierarhi și călugări, care, după ce se dezbracă veșmintele de circari, trăiesc niște drame de nedescris, se zbat deja în iad.

Unul dintre călugării aflați în lanțurile sistemului, îmi spunea: ”Mă uit la cerșetori și îi invidiez. Cred că dacă aș mânca de prin coșurile de gunoi, aș fi mai fericit, dar nu am curajul să părăsesc mediul care m-a terminat”. Altul îmi povestea: ”Încerc să stau cât mai mult în mijlocul oamenilor, mi-e teamă să mai intru în chilie. De la o zi la alta camera aia se tot transformă într-un cavou rece și sinistru. Am tot felul de coșmaruri.”

Să vă descriu și câteva trăiri pe care le au cei din ”categoria grea” – ierarhii.

”Viața mea e terminată. Atât mă mai rog la Dumnezeu, să pot să tac până la sfârșit. Să le iau pe toate cu mine, dar am momente în care mi-e teamă că răbufnesc și spun tot”, îmi șoptea unul dintre ierarhi.

Altul mi-a zis: ”Simt că înnebunesc. Am coșmaruri în fiecare noapte. O săptămână visez că omor oameni și îi ascund; următoarea săptămâna visez că acei oameni sunt descoperiți întâmplător, că amprentele mele sunt pe cadavre, iar eu sunt pedepsit. Mă trezesc lac de sudoare și simt că mă sufoc”

Înțelegeți? La oameni ca aceștia… distruși, am fost eu să le cer sfatul și să mă ”dezlege de păcate”, așa cum mulți dintre voi mergeți… încă. Sper să vă treziți și să vă dați seama că voi vă legați, voi vă puteți dezlega. Nimeni în afara voastră. Dumnezeu a pus în voi această putere pe care voi o dați popilor și le dați puterea nu de a vă dezlega, ci de a vă lega de ei.

Despre cazurile menționate, sigur voi vorbi când voi reveni în mediul online, bineînțeles, fără să dau nume. Asta așa… ca să vedeți prin ce chinuri trec pentru mărire; pentru momentele acelea în care voi vă așezați în genunchi în fața lor și le pupați mâna. 

 

Omul – făcut pentru a fi fericit

De câte ori ați auzit/ citit, în mediul bisericesc, ”celebrele” afirmații: ”Nu există fericire pe lumea asta. Fericirea e pe lumea cealaltă. Aici, în Valea Plângerii, trebuie să ne curățim de păcatul strămoșesc și de păcatele noastre. Trebuie să ne purtăm crucea, fără să cârtim” etc.? De câte ori ați auzit? De foarte multe ori.

Hm! Atenție! ”Să purtați crucea… fără să cârtiți”. Adică… fără să vă puneți întrebări, fără să înțelegeți de ce vi se întâmplă ce vi se întâmplă și fără să vă învățați lecția.

Nu sunt doar aberații, ci lanțuri, lanțuri grele puse pe sufletul unui om, pentru a trăi în robie, pentru a se simți nevrednic, pentru a purta povara grea a vinovăției.

Vă vorbește un om care a fost ca mulți dintre voi, care era nelipsit de la slujbe, care spovedea și cel mai neînsemnat gând, care ținea posturi aspre, care se așeza în genunchi… pe piatră… dacă era nevoie, care Îl căuta cu disperare pe Dumnezeu… LA BISERICĂ, închis între niște ziduri reci, unde se săvârșeau niște ceremonii stupide. Acel om sunt eu. Și ce credeți? Am fost vreodată fericită, în cei 20 de ani? NU. NICIOADATĂ.

De ce n-am fost fericită… când eu Îl căutam cu sinceritate pe Dumnezeu? Pentru că trăiam pe frecvența nefericirii, pentru că acolo mă țineau popii cu slujbele lor.

Uneori, probabil ca să nu înnebunesc, mă mințeam că doar la biserică îmi găsesc fericirea și liniștea. Dar doar mă mințeam. În realitate însă, mă adânceam într-o cruntă depresie.

Acum, după ce am terminat-o cu biserica, după ce am trecut prin atâtea dureri ale renașterii, pe de o parte, pentru că trebuia să destructurez toate programele distrugătoare acumulate în cei 20 de ani, iar pe de alta… pentru că acei călăi din lanțurile cărora scăpasem, nu se lăsau și mă atacau în fel și chip; acum, după ce au trecut toate (chiar dacă se mai încearcă strategii de care nu-mi pasă), pot să spun că sunt cu adevărat fericită.  

Călăii și slugile lor s-au dovedit a fi cei care m-au împins mai repede din întuneric… la lumină.

Cei care mergeți la biserică, fiți sinceri cu voi, nu cu mine, și recunoașteți că vă regăsiți în cuvintele mele! Recunoașteți că vă mințiți că vă e bine la biserică, dar când plecați de acolo, nu sunteți la fel de nefericiți, ci și mai nefericiți, pentru că, vezi Doamne, cu cât vrei să te apropii mai mult de Dumnezeu… cu atât ispitele sunt mai mari. Și voi credeți asta. Credeți? Nu? Așa cum am crezut și eu și cum i-am ajutat pe popi să mă țină într-o totală nefericire.

Vă dați seama ce Dumnezeu vă prezintă popii și ”Sfinții Părinți”? Un Dumnezeu călău, nemilos, care, atunci când te vede că te apropii CU IUBIRE de El, TE CALCĂ ÎN PICIOARE.

Dumnezeu cel adevărat, Inteligența Supremă, nu are nicio legătură cu Ortodoxia.

Va veni vremea când vă voi dezvălui, pas cu pas, povestea dezrobirii mele.

 

Cre(ș)tinii – condamnați la nefericire

În numele promisiunii iluzorii a unei fericiri veșnice, după moarte, Ortodoxia îi condamnă pe naivi la nefericire… PENTRU TOTDEAUNA.

Păstorii (a se citi manipulatorii) vă spun că: Dumnezeu a zis: ”În ceea ce te voi găsi, în aceea te voi judeca! Și atât. Dar… mincinoșii nu vă spun că în spatele acestei afirmații se află, de fapt, altceva.

Primim viața pentru a ne desăvârși. Toate pe care le întâlnim în ”călătoria” noastră… sunt lecții. Chiar și cea mai reprobabilă sau rușinoasă faptă este o lecție din care omul trebuie să învețe ceva.

”Păstorii” voștri, îndemnându-vă să faceți ”ascultare, să vă tăiați voia,” să luptați împotriva ”ispitelor de toate felurile”, vă fură lecții importante din viață, vă suprimă dreptul la evoluție.

”În ceea ce te voi găsi, în aceea te voi judeca!”.  șmecherii vă conving că trebuie să luați această expresie ad litteram. 

Realitatea este alta. Un suflet, dacă nu învață AICI să fie fericit, să iubească, să se bucure, după moarte va merge (fie ”pentru veșnicie”, fie pentru o nouă reincarnare) într-un loc unde sunt stările pe care le cunoaște: nefericire, teamă, vină etc. Nici măcar Dumnezeu nu poate duce un suflet mai sus decât stările pe care le știe, pentru că și dacă l-ar duce cu forța el va căuta ”realitatea” pe care o cunoaște. În cazul unei noi reîncarnări mai are șansa să evolueze… pornind de la starea în care a rămas din viața trecută.

Un suflet care nu a cunoscut, în această viață, stările înalte, în cealaltă viață nu se va putea adapta la ”fericirea veșnică” livrată de circarii numiți ”slujitori ai Domnului”.

Toate stările/ faptele care înalță sufletul sunt declarate de Biserică – PĂCATE.

Dacă te săruți cu cineva… e ”păcat”; dacă ai o relație intimă cu cineva înainte de a-ți pune ei pirostriile pe cap și de a le da darul… e ”păcat”; dacă ai relații intime cu soțul, în postul RÂNDUIT de ei… e ”păcat”, de relație intimă cu iubitul… nu mai vorbim… e ”păcat strigător la cer” 😊; dacă citești alte lecturi în afară de cele duhovnicești… e ”păcat” și mai sunt și vătămătoare pentru suflet 😊; dacă te plimbi în parc sau faci mâncare duminica, în loc să mergi la slujbă… e ”păcat” etc.

Păi… hai să le trecem puțin în revistă și să  demontăm minciunile!

Sărutul, din punctul meu de vedere și poate nu doar al meu, este sacru. În timpul unui sărut nu e nevoie nici de cuvinte, nici de priviri. Pare doar o împreunare a buzelor, dar este mai mult decât atât. Prin sărut se ajunge la fuzionarea sufletelor. S-a dovedit științific și faptul că… sărutul este benefic și pentru sănătate. Cei care se sărută des… au o imunitate mult mai bună decât cei care evită acest gest.

https://arhiva.bzi.ro/sarutul-arde-calorii-si-intareste-imunitatea-vezi-care-sunt-si-celelalte-efecte-asupra-sanatatii-974576

Înainte de a merge mai departe, menționez că aici vorbesc de dăruirea din iubire, pofta fără iubire are și ea rolul ei, mărginit ce-i drept, dar are. Apropierea din poftă, din atracție fizică și atât, nu poate depăși nevoia trupului și nu poate ajunge la suflet.

Și acum că am vorbit, pe scurt, de diferența dintre nevoia trupului și iubire, mergem mai departe, nu înainte de a vă spune că am de gând să revin asupra acestor subiecte.

Relația intimă înainte de căsătorie este necesară chiar și în cazul celor care hotărăsc să se căsătorească. De ce? Pentru că e foarte posibil ca fie un partener, fie ambii, să nu fi depășit nivelul superficial al necesității trupului și nefiind compatibili din punct de vedere sexual, sigur vor ajunge la divorț.

Alt ”păcat”: relațiile intime cu soțul/ soția în timpul postului RÂNDUIT de Biserică. Atenție! De Biserică, nu de Inteligența Supremă. Cunosc foarte multe familii care s-au destrămat din cauza acestor aberații.

Dacă, spre exemplu, o femeie a luat-o pe arătură și ”se luptă cu pofta trupească” stând sub poala (bine că n-am scris altceva 😊) popii, nu are nici un drept să-și condamne soțul la abstinență. Ori se desparte de soț și rămâne cu popa, ori rămâne cu soțul și-i dă libertatea să-și trăiască viața.

Relația intimă cu iubitul… e ”păcat strigător la cer”. O astfel de relație… e ”desfrânare curată”. Serios? Bine că nu e murdară 😊. ”Sfinților”… unde e iubire… nu e păcat. E păcat doar în capul vostru de manipulatori ordinari. Și dacă nu ar exista iubire între doi parteneri și ar avea o relație intimă, doar din necesitate trupească, tot nu ar fi păcat. Eventual… ar fi o lecție, o experiență.

Dacă citești alte lecturi în afară de cele duhovnicești… e ”păcat”. Sigur, e mare ”păcat”😊, pentru că citind și altceva decât lecturile care te pun în jug, s-ar putea să te trezești, ca mine și ca alții și să nu mai calci pe la biserică. Și dacă tu nu te mai duci la biserică, nici eu, nici el, nici ea etc., popii ajung muritori de foame, nu mai au cum să trăiască pe picior mare.

Dacă te plimbi în parc sau faci mâncare duminica, în loc să mergi la slujbă… e ”păcat”. Da, sigur. E mare păcat, pentru că-i scade bugetul popii 😊și i se micșorează audiența.

Mă adresez vouă, celor care mergeți la biserică la fiecare slujbă, că aveți chef sau nu, că sunteți odihniți sau nu, vă duceți pentru că așa trebuie, deoarece ”e păcat”. Am dreptate, nu? Pe voi vă îndemn să fiți sinceri cu voi și să nu mai mergeți ca niște oi căpiate… ”pentru că trebuie”, să vă cercetați cu sinceritate și să vă răspundeți la următoarele întrebări:

1.Cu ce am rămas după această slujbă?

2.Ce s-a schimbat în sufletul meu… în bine?

3.Cum mă simt după 2 ore de stat în picioare și de dat din mâini, făcând semnul ”sfintei cruci”?

4.Ce atitudine am față de familie și de prieteni? După 2 ore de stat în picioare, cum e acum… pe caniculă, mai am chef/ mai pot să fiu amabilă cu ei?

5.Care e starea mea de spirit?

Apoi, dacă vreți să vedeți diferența, în următoarea duminică, în loc să mergeți la ceremonia stupidă, fie rămâneți acasă cu familia, fie mergeți și vă plimbați în parc, fie citiți o carte, urmăriți un film sau ascultați o muzică de relaxare. Dacă alegeți una dintre activitățile pe care să le desfășurați acasă, aprindeți și o lumânare parfumată, pentru o atmosferă cât mai plăcută.

Atenție! Va fi greu să faceți acest lucru, deoarece programul vostru din subconștient vă va duce pe panta vinii. Treceți peste acest prag și încercați ce vă propun, măcar ca pe o experiență.

Apoi răspundeți la aceleași întrebări.

Vă garantez că … dacă veți face asta, fără să vă simțiți vinovați, veți vedea cât de mare e diferența și cât de câștigați veți fi dacă vă scuturați de zgura religiei. Totul, dar absolut totul se va schimba în jurul vostru… în bine… desigur. 

 

2.Icoanele care acuză

Tot înainte de a mă retrage din mediul online, vreau să vă mai vorbesc despre un subiect pe care am vrut să-l abordez de foarte mult timp.

După ce am terminat-o cu Biserica, am revăzut cei 20 de ani în care m-am târât prin biserici și mănăstiri. I-am revăzut cu spiritul treaz, reînviat. Am revăzut și am înțeles profunzimi la care nu am avut acces atât timp cât am stat în întunericul religiei.

Cei care sunteți încă abonații bisericilor, citiți cu atenție și cu detașare acest articol! Lăsați-vă sufletul să înțeleagă, nu-l subjugați minții care este îmbâcsită de dogme și de canoane. Fiți sinceri cu voi! Dumnezeu nu vă pedepsește pentru că vreți să treceți prin filtrul gândirii și simțirii voastre lucrurile, informațiile care v-au fost livrate de către popi… ca adevăruri absolute. Dumnezeu nu este călău, nici absurd, nici răzbunător. Dumnezeu, cu adevărat, este IUBIRE. Iubire desăvârșită și eliberatoare. Vorbesc despre Dumnezeul cel adevărat, despre Inteligența Supremă, nu despre Dumnezeul răzbunător pe care vi-l prezintă Ortodoxia.

Mă adresez mai ales celor care au și casele pline de icoane, așa cum aveam și eu.

Priviți icoanele din biserici, icoanele pe care le aveți pe pereții caselor voastre! Ce simțiți când le priviți? Simțiți libertate, bucurie, iubire? Fiți sinceri! Care e atitudinea voastră în fața icoanelor? Vă spun eu: în fața icoanelor vă simțiți vinovați, nevrednici, datori etc.

Toate icoanele, dar absolut toate, au o privire acuzatoare. Toate icoanele te acuză, te fac să înțelegi că trebuie să stai numai în genunchi, să ții post, să-ți înfrânezi poftele, să te căiești, să plângi – adică să nu trăiești, ci doar să bântui prin viață, pentru că doar așa ”ți se vor ierta păcatele și vei ajunge în Împărăția Cerurilor.”

Până și icoanele sunt pictate în așa fel încât să te țină în starea de frică și să-ți inducă starea de vină. Toate ”accesoriile” cultului ortodox te țin departe de viață, de experiențele pe care ar trebui să le trăiești pentru a evolua spiritual.

Ortodoxia îți pune pe ochii sufletului ochelari de cal în scopul îndobitocirii tale. Cu ochelarii de cal, pentru ”mântuirea” ta, vei vedea un singur drum – religia, drum care te va duce spre mormânt fără să te lase să trăiești. Te omoară înainte de a muri.

Ortodoxia te face să te temi de ce va fi dincolo de moarte, dar tu ar trebui să te temi de faptul că nu te lasă să înțelegi ce este viața.     

Să ne întoarcem puțin la icoane!

Voi… știți la ce chipuri vă închinați? V-ați pus vreodată întrebarea dacă sfântul reprezentat într-o icoană chiar așa arăta? Cu mici excepții, în care chiar există imagini cu unii dintre sfinți (?!), icoanele sunt pictate ”după ureche”. Până la urmă… asta nu ar fi o așa mare problemă, dacă pictorul ar pune pe lemn un chip din imaginație. Dar ce ne facem când cre(ș)tinii se închină la iubitele unor pictori de biserici sau ale unor ierarhi?

Vreau să vă dau două exemple, deși aș avea mai multe  (știute de mine și nu doar de mine), în care cre(ș)tinii se închină sau s-au închinat la contemporani de-ai lor.

În peregrinările mele de ”dusă cu pluta” pe apele întunecate ale Ortodoxiei, am poposit la o biserică în care ”se așezau” sfinții pe pereți. La un moment dat… unul dintre pictori, când a ajuns să picteze chipul unei sfinte, se oprea deseori să-și șteargă lacrimile. Eu credeam că are evlavie la sfânta respectivă și chiar mă impresionau trăirile lui… dar… nu era ceea ce credeam eu.

Într-o zi… privind fascinată la îmbinarea culorilor și la imaginile care prindeau contur, l-am văzut pe pictorul respectiv că, după ce și-a șters lacrimile, a scos din buzunarul șorțului pe care îl avea peste haine… o fotografie.

A privit-o îndelung și a început să picteze, lăcrimând. Unul dintre colegii lui s-a apropiat de el și i-a șoptit:

-Faci prea mult pentru o persoană care nu te-a meritat. O și bocești, o și pictezi pe pereții bisericii.

Pictorul rănit din iubire… a tresărit. M-a privit speriat. M-am întors cu spatele, vrând să-i dau impresia că nu am auzit nimic, deși lui îi fusese clar că am auzit.

A coborât de pe schelă și s-a apropiat de mine. M-a rugat să ieșim puțin din biserică. L-am urmat.

În curtea bisericii, cu ochii plini de lacrimi, mi-a zis:

–Vă rog din suflet să nu-i spuneți părintelui (eram apropiată de preotul paroh, iar pictorul știa asta). Am iubit-o prea mult și am vrut să las un semn al iubirii mele într-un loc în care chipul ei să fie venerat ca și chipul unei sfinte. Poate greșesc, dar simt să fac asta și ca pe o eliberare. Vă rog!… Nu-i spuneți părintelui!

-Stați liniștit! Considerați că nu am auzit nimic.

-Vă mulțumesc mult!, a zis, plecându-și capul în semn de respect.

Cel de-al doilea exemplu este și mai și. Într-o eparhie… arhiereul a poruncit ca toate icoanele cu o anumită sfântă, destul de cunoscută, să fie repictate. În locul chipului ”consacrat”, a poruncit să fie pictat chipul unei călugărițe.

Poftiți de vă închinați! 😊 Și… poftiți de vă puneți iubitele/ amantele pictorilor și ierarhilor… pe pereții casei voastre.

3.Un ierarh – un ritual ciudat

O seară de vară; un telefon de la un ierarh – o experiență șocantă.

Când m-a sunat ierarhul respectiv, abia ajunsesem la adresa la care locuiam. Mi-a zis că vrea să ne vedem, pentru că are să îmi spună ceva. Cum locuia relativ departe de zona în care era, i-am spus că nu cred că pot ajunge în seara aceea și că aș fi putut să trec în următoarea zi. Mi-a zis să iau in taxi și să vin pentru că… nu suportă amânare.

Deși nu aveam nici un chef să plec din nou pe drumuri, nu am avut de ales.

Când am ajuns, era la biroul din reședința arhierească. Imediat ce am intrat, a aprins o lumânare care era deja așezată într-un sfeșnic, iar sfeșnicul pus pe colțul biroului, aproape de scaunul pe care mi-a spus să iau loc.

Așteptam să deschidă subiectul ”important”, dar… nimic. A început să mă întrebe despre deplasările pe care le făcusem, despre ce am mai scris etc. Discuții babale.   

Când prima lumânare se topise aproape toată, s-a ridicat, a luat o altă lumânare, dintr-un pachet abia desfăcut, a aprins-o de la cea care ardea, apoi cu celălalt capăt a înăbușit flacăra lipind-o de cea care aproape arsese. În timp ce făcea asta era foarte concentrat, ca și cum ar fi rostit în gând o incantație. Am privit cu atenție întreaga scenă, dar nu am zis nimic.

După ce a ars și cea de-a doua, a procedat la fel cu a treia lumânare.

Atunci… uimită… l-am întrebat:

-De ce lipiți lumânările?

-Le înnod, mi-a răspuns… luându-se și el prin surprindere.

-Cum adică le înnodați? N-am mai auzit așa ceva.

-Păăăi… cum? N-ai auzit de ”arderile de tot”?, a îngăimat o explicație stupidă.

-Sigur că am auzit, dar nu asta înseamnă… să înnodați lumânările. Nu am găsit acest ritual la niciunul dintre Sfinții Părinți și, slavă Domnului, am citit sute de cărți pe teme religioase.

Văzând că nu spune nimic, am continuat:

-M-ați chemat să vă țin companie când înnodați lumânările? Dacă pentru asta m-ați chemat, vă rog să mă scuzați, dar trebuie să mă retrag.

-Mai stai până arde și lumânarea asta, mi-a zis clar, fără menajamente.

-Îmi pare rău, nu mai pot. Am bătut atâta drum pentru că am crezut că aveți ceva de spus. Dacă știam că mă chemați să văd cum înnodați lumânările, nu veneam, am zis și am plecat.

A rămas în birou. Nici măcar nu m-a condus până la ușă.

Ce ritual a fost, de ce l-am făcut, pentru ce m-a chemat, nici în ziua de azi nu știu, dar până la urmă… voi afla 😊.

Si ca să nu las loc de interpretări, vreau să fac o precizare: nu e vorba despre fostul meu duhovnic.

Și un articol bonus… să ne relaxăm 😊

4.Bijuterii

Partenerul meu, când m-a văzut că plâng, nu așa… aiurea, ci lecturând cartea…

mi-a zis că nu mă mai lasă să citesc. Și ca să fie cât mai convingător, mi-a mai făcut un dar… niște bijuterii.

Iată-le!

Să le vedem!

     

Din romanul mitologic 

am citit 290 de pagini, iar din

o carte document despre civilizația mayașă, am lecturat 100 de pagini, pentru că așa citesc… 2-3 cărți în paralel.

Vă doresc o vară excelentă și vă îmbrățișez cu toată iubirea!

Ne vedem după data de 20 septembrie.

Am multe surprize pentru voi. Foarte multe.

Prin canicula acestui anotimp, vă trimit căldură din căldura sufletului meu.

Iubesc…

Vă iubesc.