În cerdacul înmiresmat de aburul plăcintei de mere și de mireasma scorțișoarei, care se mai ridica încă din compotul pus în ulcele ca un fuior nevăzut venit din minunata lume a fructelor, maica a început să povestească.

-Aveam doar 19 ani când m-am îndrăgostit de un băiat, din care făcusem deja, în sufletul meu, bărbatul vieții mele și tatăl copiilor mei. Sora mea (mai mică decât mine cu un an) plecase deja la mănăstire. Am încercat să o împiedic, spunându-i că e prea tânără, că e păcat să-și închidă viața într-un loc fără nicio perspectivă și fără nicio bucurie. Ea nici nu a vrut să audă. Zicea că vrea să-și închine viața lui Hristos. N-am înțeles-o, mi-a fost milă de ea, i-am detestat alegerea, dar nu am avut ce face. A plecat în adunătura asta întunecată – la propriu și la figurat -, eu am rămas în lume să-mi trăiesc cea mai frumoasă poveste de dragoste, credeam eu.

Timp de un an am fost foarte fericită, cea mai fericită. Ne-am iubit mult, iar martor la povestea noastră de dragoste a fost, de cele mai multe ori, trunchiul unui copac bătrân, aflat în pădurea din apropierea satului nostru. Așezat la pământ, parcă era corabia care ne aștepta pentru a ne duce în lumea minunată a iubirii noastre.

Din când în când maica ofta, se oprea câteva minute din povestit, sorbea apatică din compotul pe care parcă îl ruga să-i dea putere să spună povestea până la capăt.

-După un an m-a cerut în căsătorie, acolo, la locul nostru secret, în pădure. Au fost momente pe care, și dacă aș vrea, să le descriu… nu pot.

Am început să facem pregătirile pentru nuntă. Invitații, cumpărături etc. La începutul săptămânii în care ar fi trebuit să avem nunta, chiar în prima zi, luni (noi stabiliserăm nunta pentru ziua de sâmbătă), rămăsese ca seara se ne vedem în centrul satului, ca de obicei, apoi să mergem la locul nostru secret.

O ascultam cu atenție. Compotul de mere avea aceeași savoare, dar atmosfera din cerdac… parcă… începuse să capete nuanțe de gri.

-Când am ajuns în centrul satului, nu era, a continuat. Lucru neobișnuit, deoarece, de regulă, el mă aștepta. Am crezut, am sperat, că întârzie. N-a fost așa. După mai bine de o oră de așteptare, inima începuse să-mi dea de veste că ceva nu e cum trebuia să fie. Tremurând, am mers la el acasă. Poarta era descuiată. Cu pași timizi, m-am îndreptat către ușă. Am bătut cu disperarea unui om căruia îi era teamă că pierde tot. A ieșit maică-sa. După ce am salutat-o, i-am spus că aș vrea să vorbesc puțin cu logodnicul meu. „Logodnicul tău a fost doar în mintea ta. I-am spus să-ți transmită că nu suntem de acord cu această căsătorie”, a zis cu un glas metalic, de am simțit că-mi îngheață inima. Ce-i drept, când cel pe care-l iubeam le-a spus părinților lui că ne vom căsători, ei nu au fost de acord, dar noi am continuat să facem pregătirile crezând că, până la urmă, vor accepta. „Să nu-l mai cauți”, a continuat. „Dar, doamnă, noi am pregătit aproape totul pentru nuntă. Nu puteți să ne răpiți fericirea. Dacă totuși e alegerea lui să renunțe la mine, aș vrea să-mi spună el”, am îngăimat cu ochii plini de lacrimi.

Maica a așezat ulcica pe masă și a început să-și frângă mâinile.

-M-a privit tăios și mi-a spus (a continuat călugărița): „Deși nu meriți să mai continui acest dialog, deși ești extrem de obraznică, îți spun că nunta va avea loc, vom schimba doar mireasa. Fericirea lui nu este lângă tine, fericirea lui este lângă Florina, o fată de condiția lui. Tu ai fost doar o distracție pentru el, și tocmai pentru că ai fost o distracție, nu vrea să te mai vadă niciodată.” După aceste cuvinte, care mi-au spart sufletul în bucăți, a închis ușa și a și încuiat-o. Da, eu eram o fată săracă, el era un băiat bogat. Florina era o fată mai mare decât el cu vreo 5 ani, dar era la fel de bogată ca și el. Viitoarea lui soție locuia vizavi de casa copilăriei mele.

M-am prăbușit lângă poartă și am plâns în hohote. Se înserase deja. Nu mai era nimeni pe stradă. Am plecat acasă cu gândul că, din cumpărăturile pe care le făcusem pentru nuntă, voi folosi tot ce se poate folosi… pentru călugărie. În noaptea aceea mi-am făcut bagajul, le-am lăsat un bilețel părinților mei și am plecat la mănăstire, la sora mea. Ca să fiu sigură că nu mă voi mai întoarce, tot în noaptea aceea m-am și călugărit.

În întunericul acelei nopți, am crezut că am îngropat totul: viața mea, pe el, iubirea pentru el, inima, lumea, totul. Din acel moment eram sigură că n-o să-i mai văd niciodată și n-o să mai aud de ei.

După 21 de ani însă, la ușa casei mele avea să apară o femeie… O femeie pe care nu o cunoșteam…

Va urma.

                                            ***

Vă îmbrățișez cu drag!

Ne revedem luni, 29 noiembrie.    

Iubire neîmplinită – viață netrăită