Pauzele

 lungi și dese cheia marilor succese :))). Așa se spune, nu? Deci… iau pauză… cu un scop. 

Pt că se apropie luna decembrie, vom avea și noi oferte, cadouri, surprize!!! 

Am nevoie de un timp pt a le pregăti. Până la următoarea postare calde și sincere îmbrățișări.

 

 

Postat de Mihaela Ion in Ganduri, 0 comentarii

Mami

are muuulte de făcut!

Așa că… am intrat eu să vă salut!

Vorbesc în versuri. S-a luat de la mami :)))

Postat de Mihaela Ion in Animale de companie, 0 comentarii

Să fie…

muzică… dans… 

 

Postat de Mihaela Ion in Muzica, 0 comentarii

Spre viața veșnică…

În timp ce vorbeam, din când în când, îl îndemnam să servească ceva din cele pregătite. De fiecare dată a refuzat politicos.

-Toate produsele sunt de post, Preasfinția Voastră, am precizat în speranța că, asigurându-l că știu regulile, va gusta ceva.

-Vă mulțumesc, dar chiar nu pot mânca, a spus cu reținere în glas.

-Serviți măcar un suc sau o apă! E foarte cald și într-o astfel de zi hidratarea este chiar recomandată, am zis privind lucrurile ca un om din lume.

-Vă mulțumesc mult pentru tot, așa este, dar mi-e nu-mi prea face bine apa atunci când e foarte cald…

N-am mai insistat. Mi-am dat seama că ținea post negru.

Am vorbit despre situația călugăriței respective, despre cum ar fi putut să o ajute, am stabilit că voi vorbi cu ea și în cazul în care va dori, vom face cumva să ajungă la Preasfinția Sa. Trecuseră aproape trei ore și tot mai aveam de discutat. După ce am stabilit următorii pași în legătură cu acea călugăriță, am părăsit puțin subiectul, discutând despre alte lucruri. La despărțire, am convenit că voi vorbi cu nefericita călugăriță și îi voi comunica, numai că, monahia respectivă, sub influența diavolului sau din alegere proprie, nu a răspuns bunei intenții a Preasfințitului de a o ajuta, ci a ales să-și continuie viața alergând de la o mănăstire la alta și plângându-se că nu o primește nimeni.

Cu Preasfințitul Damaschin, am păstrat legătura până a plecat din această lume – 23 aprilie 2009. În seara zilei  Sfântului Gheorghe, Purtătorul de biruință, de pe un pat al Spitalului Militar din București, blândul păstor pleca spre o lume mai bună. Atunci, Preasfințitul Varsanufie[1] a fost delegat de Patriarhul Daniel să se ocupe de tot ce însemna organizarea înmormântării.

În următoarea zi, ierarhul cel blând și milostiv, a fost depus în Catedrala Episcopală ”Înălțarea Domnului” din Slobozia.

Spre seară am plecat și eu către Slobozia. Am ajuns cu inima strânsă. Ierarhul care venise la redacție pentru a se interesa de soarta unei călugărițe, își încheiase călătoria pe acest Pământ, plecând spre viața veșnică, iar trupul său inert se odihnea în Catedrala în care slujise în ultimii ani din viață.

Am trecut pe aleea ce ducea către Catedrală, străjuită de copaci și fântâni arteziene. Florile pe care le aveam parcă se întristaseră și ele. Era liniște. O liniște care durea… rău.

Intrând în biserică am văzut tabloul Preasfințitului, crucea pe care scria numele său… M-am apropiat de sicriu. Am pus florile în spațiile special amenajate, am aprins candela și apoi m-am închinat sărutând cu evlavie mâna bunului ierarh. Îi priveam chipul senin și liniștit și mă gândeam că a luat cu Preasfinția Sa taine despre care nu va mai vorbi nimeni niciodată. M-am retras câțiva pași în așa fel încât să și rămân aproape de sicriul Preasfințitului, dar nici să nu-i încurc pe credincioșii care veneau să se închine. Îmi reveneau în minte toate întâlnirile, toate cuvintele, toate… toate… Din atâta viață rămăseseră doar amintirile…

În tăcerea spartă de suspinele celor care veneau să se închine, am auzit șoptindu-se:

-Preasfințitul…

Instinctiv am privit spre ușă. Preasfințitul Varsanufie, care purta toată responsabilitatea organizării înmormântării unui ierarh și într-o eparhie străină, venise să verifice dacă totul mergea conform planului stabilit. Era obosit și îngândurat. Înainte de a ieși m-am apropiat să iau binecuvântare, apoi am părăsit împreună biserica.

-Păreți foarte obosit, i-am zis la ușa bisericii.

-Chiar sunt. N-am dormit deloc azi noapte. A trebuit să mă ocup ca totul să fie în ordine înainte de a fi depus în Catedrală. A fost un om bun care merită tot efortul.

-Poate vă odihniți puțin!

-Nu am cum. Mai sunt încă multe de făcut. Am fost delegat de Preafericitul să mă ocup de înmormântare și nu vreau să-l dezamăgesc, a spus cu determinarea unui om foarte responsabil.

-Atunci vă las să faceți ce aveți de făcut. Mai rămân pe aici un timp, după care plec spre București.

Mi-a urat drum bun, apoi a mers către reședința Preasfințitului Damaschin.

Am intrat în biserică și am privit, din nou, pe rând: crucea, sicriul, trupul Preasfințitului… În biserică era o un fel de tăcere a morții… Am ieșit din nou și m-am îndreptat către fântânile arteziene care clipoceau a jale. Era deja întuneric. Felinarele stradale luminau ”lacrimile” din fântâni. M-am așezat pe o bancă în apropierea Catedralei.

Ca-ntr-un cortegiu al tăcerilor adânci, credincioșii își luau rămas bun de la blândul ierarh. Candelele și lumânările ardeau atât în Catedrală, cât și în afara ei. Preasfințitul Damaschin poposea pentru ultima dată în biserica în care își plecase, de atâtea ori, genunchii, ca mai apoi să își doarmă somnul de veci, sub o lespede de piatră, în aceeași biserică unde odihna îi este și îi va fi mângâiată, ziua de slujbele ținute de preoți, noaptea de slujbele ținute de îngeri… Și pentru că la înmormântare nu puteam ajunge, deoarece trebuia să plec într-o delegație, m-am întors în biserică, lângă sicriul cu trupul neînsuflețit al Preasfințitului Damaschin. L-am privit, i-am mulțumit, i-am sărutat mâna și l-a privit din nou… O viață apusă… atâtea taine… ”Să vă veseliți cu îngerii, Preasfințite!” am zis în gând și, atingându-i încă o dată mâna, am ieșit din Catedrală… cu lacrimi în ochi.

Lumânările au rămas pâlpâind… florile – pecetluite cu durere… sufletul Preasfințitului… călătorind către Împărăția Luminii…

[1] La vremea aceea era Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor

Volumul 2 – Mai mult decât o carte – Adevărul – fragment

Va urma

Ziua aceea…

Postat de Mihaela Ion in IPS Teodosie - relatări, 0 comentarii