De ce am fost marea absentă de la înmormântarea tatălui meu

Astăzi aș fi vrut să-i spun „La mulți ani!” tatălui meu, dar nu se mai poate. Vă spun vouă însă. La mulți ani!, Dumitru, Dumitra, Dumitrița, Mita, Dumitran etc.

Deși nu datorez nicio explicație nimănui, voi spune de ce nu am fost prezentă la înmormântarea tatălui meu. Nu este, în niciun caz, vorba despre uzitatele expresii: „n-am putut să-l văd așa” sau „prefer să mi-l amintesc așa cum era în viață”, de care s-au prevalat unii (a căror prezență era neapărat necesară la înmormântarea bunului meu tată).

Am hotărât să spun motivul principal și altele secundare, din mai multe considerente:

-în primul rând, pentru că așa simt să fac;

-în al doilea rând, pentru că cei prezenți au întrebat de mine și vreau să evit speculațiile;

-în al treilea rând, deoarece sunt sigură că vor fi cititori/ urmăritori ai blogului meu care se vor regăsi în povestea mea și poate vor și găsi răspunsuri la unele întrebări.

Pentru a vorbi despre cele promise, mai am nevoie de puțin timp și vă rog să aveți răbdare cu mine! Poate câteva zile, poate o săptămână.

Încă nu mă simt în stare să-mi aștern aici gândurile, trăirile. Am nevoie de liniște, pentru a se așeza anumite stări în sufletul meu, am nevoie să fiu cu amintirile despre tatăl meu și, – nu în ultimul rând -, am nevoie să fiu alături de nepoții mei.

De multe ori, nepoțelul meu cel mare, Tiberiu, îmi spunea: „Ia uite! S-a activat tătăică din tine”. Și… are dreptate. Mult din bagajul său genetic, dar și din cel emoțional, se manifestă din plin în ceea ce sunt. Pentru multe am să-i mulțumesc tatălui meu.

În această perioadă, – care doresc să fie dedicată doar celor mai sus menționate -, îi rog pe cei care au numărul meu de telefon să nu mă mai sune, iar pe urmăritorii mei îi rog să nu-mi mai scrie mesaje pe chat sau pe email. Dacă doriți să-mi transmiteți ceva, vă rog mult să scrieți în comentarii, fie pe Facebook, fie pe blog. Vă promit că le voi citi pe toate.

Pe această cale, vă mulțumesc tuturor celor care mi-ați fost alături cu un gând bun, o încurajare, celor care ați empatizat cu starea mea și celor care s-au gândit o clipă la tatăl meu.

Am citit toate comentariile voastre, dar nu am știut cum să reacționez, nu am știut ce să aleg din ceea ce-mi oferea Facebook-ul. „Îmi place” nu aveam cum să spun, „ador”, nici atât, emoticonul pentru tristețe nu am vrut să-l folosesc, pentru a nu umple pagina de lacrimi, iar de celelalte nici nu poate fi vorba.

Ca dovadă a faptului că am citit comentariile, vă las aici câteva dintre ele și încă o dată vă mulțumesc!

 

Giorgica Vatra 

Dumnezeu sa il aseze in lumina Sa!

                          ***

Stefana Angi Rumssauer

 Ooof, cat de adevarate sunt cuvintele preotului.

Condoleante draga prietena, Dummezeu sa-l ierte, iar voua sa va ajute, sa va intareasca.

Ati ramas orfani, asa cum si eu in urma cu cateva luni a trebuit sa sarut ochii reci ai mamei si sa-i spun adio.

Ca frunzele in vant, asa suntem, fara parinti…

Cu sufletul sunt alaturi de tine draga mea

                            ***

Maria Ion

Da, Mihaela, acelasi sentiment l am trait si eu adica acela de orfan. La fel mama a plecat inaintea tatalui si dupa 7 ani a plecat si tata. Dumnezeu sa ii odihneasca in pace. Dumnezeu sa il ierte si pe tatal tau. Vesnica pomenire si tie putere sa ii pomenesti. Sincere condoleante! 🙏🙏🙏

                                ***

Mihaela Grigore

Miha,te înțeleg!

L- am pierdut pe tata Intr un mod subit, încât nu mă pot aduna.

                              ***

Ioana Spiridon

Dumnezeu sa.l ierte si sa.l numere cu dreptii! Vesnica lui pomenire din neam in neam!

Multa putere pentru a depasi momentul sfasietor, Mihaela!

                                ***

Gherghina Cazan

Condolianțe iubita ! Bunul Dumnezeu să-l odihnească în împărăția Să , iar pe tine să te întărească să poți merge mai departe !

 

                               ***

Roxana Daniela Mirea

Condoleanțe.Dumnezeu sa.i odihnească sufletul în pace!

 

Ne revedem peste maxim o săptămână.

Iubiți în general, iar cei care îi mai aveți pe părinți în viață, iubiți-i în mod special, până când nu va veni vremea să rămâneți orfani!

 

Tata a plecat acolo unde mama îl așteaptă. În cer.

 

Postat de Mihaela Ion in Ganduri, 2 comentarii

Tata a plecat acolo unde mama îl așteaptă. În cer.

 În dimineața acestei zile, 21 octombrie, inima tatălui meu – prin care au trecut multe – a cedat. Nu am fost fizic lângă el, dar cu sufletul am fost acolo… Nu am destule cuvinte să spun ce soț bun a fost, ce tată incredibil, ce bunic minunat. Dacă pentru mine mama a fost icoana, tata a fost îngerul. Și ca să ajungi în brațele unui înger, se poate o singură dată în viață sau niciodată. Uneori e prea sus, alteori ești tu prea departe, alteori între tine și el sunt ziduri nevăzute.

Și când nu puteam ajunge la el, mi-era destul să-mi amintesc de ochii lui, prin care mă privea cerul.

Vorbeam cândva cu un preot, care la vremea aceea avea vreo 60 de ani și al cărui tată murise de curând.

Deși era preot, deși era bărbat, deși era bunic la rândul lui, nu-și putea reveni după pierderea tatălui. Într-o zi l-am întrebat dacă-l pot ajuta cu ceva, văzându-l atât de pierdut.

-Nu poți să mă ajuți. Mulțumesc! Poate o să ți se pară straniu ce spun acum. Mama a murit în urmă cu 5 ani. Și atunci m-a durut, dar acum mă sfâșie durerea. Deși sunt bărbat, am vârsta pe care o am și sunt și preot, mă simt orfan. Un bărbat matur, dar orfan. Cât timp a fost tata în viață, mă simțeam copil încă, acum… copilul interior nu doar că a rămas orfan, dar parcă a murit și el, nu mai are de unde să ia iubirea pe care doar un părinte o poate oferi.

Nu l-am înțeles atunci. Nu înțelegeam cum un om în toată firea se poate simți orfan. Nu înțelegeam cum e să simți că, dintr-o dată, și ultima rămășiță a copilăriei s-a stins. Nu înțelegeam cum pierderea celui de-al doilea părinte poate fi mai dureroasă decât prima. Nu înțelegeam multe, pentru că-i aveam pe ambii părinți în viață; acum… mi-a venit rândul… să înțeleg.

Știu că nu se termină totul aici, altfel existența noastră nu ar mai avea sens, știu că plecăm fizic, dar energia noastră rămâne, știu că se întrerupe doar posibilitatea de a ne vedea, dar nu și comuniunea și mai știu că, odată ce voi trece și peste acest prag, voi învăța să trăiesc și cu această durere, care încet, încet se va transforma în lumina pe care voi fi capabilă să i-o ofer sufletului tatălui meu.

Peste toate pe care le simt acum, sunt totuși împăcată pentru faptul că nu i-am adus nicio suferință tatălui meu, nu i-am pus niciodată nicio povară pe umeri, nu am ridicat niciodată tonul la el, nu i-am întors vorba, nu i-am cerut niciodată nimic. Am reușit să fac toate acestea nu doar din iubire, ci și pentru faptul că am avut motive foarte întemeiate, despre care voi vorbi la un moment dat, după ce apele învolburate ale sufletului meu se vor liniști.

Zbor lin sufletului tău, tată!, – până azi, îngerul văzut al vieții mele, iar de-acum, înger cu adevărat.

Te-am iubit mereu, deși niciodată n-am reușit să-ți demonstrez cât de mult. Te voi iubi mereu, iar acum, doar ca suflet, poate vei înțelege mai mult.

Postat de Mihaela Ion in Ganduri, 1 comentariu

Prima iubire

[…] „Serena, după ce a făcut cumpărăturile pe care și le propusese, dar și altele care i-au atras atenția, a intrat într-o cofetărie, cu gândul să bea un fresh de portocale. Zilei călduroase de vară i se potrivea ceva rece. Când a intrat în cofetărie, și-a schimbat gândul. Înghețata de vanilie cu topping de fructe de pădure o încânta mai mult.

Și-a comandat o înghețată și s-a așezat la o masă retrasă.

La un moment dat, a intrat și un tânăr, care înainte de a-și comanda și el o înghețată, dar și o cafea, a privit-o îndelung pe Serena. Părea fermecat ca un copil la vederea unei zâne din povești. Iar Serena, da, parcă era o zână. Înaltă, suplă, șatenă, cu ochii verzi și părul lung. Avea ochii evidențiați de gene lungi, ca niște aripi diafane împrumutate parcă de la cel mai delicat fluture, sprâncenele erau frumos conturate, iar nasul mic și „în vânt” lăsa „drum liber” către buzele pline și senzuale. Bărbia rotundă invita ochiul privitorului să coboare pe gâtul fin, pe mâinile feminine, pe sâni, pe talia subțire, pe coapsele apetisante și picioarele lungi.

Tânărul a oftat. „E cea mai frumoasă fată pe care am întâlnit-o”, și-a zis în gând și a înghițit în sec. Parcă nu-i mai trebuia nici înghețata, nu-i mai trebuia nici cafeaua… Ar fi vrut să o soarbă pe frumoasa din fața lui… și nu doar din priviri.    

Serena savura, îngândurată, înghețata. Mâinile ei fine dădeau cupei cu înghețată valoarea unui obiect prețios de artă. La un moment dat s-a simțit privită și a întors, delicat, capul în direcția de unde veneau privirile pline de admirație. Într-o fracțiune de secundă, cât și-a permis să privească, a văzut un tânăr ce părea înalt, brunet cu ochii negri și cu trupul parcă sculptat.

Momentul în care și-au intersectat privirile i-a dat curaj băiatului să meargă la masa Serenei. Și-a abandonat înghețata și cafeaua, începute și neterminate. Nu mai avea nevoie de ele, tot ce voia era să fie cât mai aproape de frumoasa tânără care deja îi furase inima.

-Permiteți?, a întrebat trăgând scaunul așezat lângă cel pe care stătea Serena.

-Mda… a zis tânăra puțin încurcată.

-Numele meu e Alberto, a spus întinzând mâna.

-Serena, a șoptit tânăra, atingându-i palma cu degetele, după care s-a retras, sfioasă.

-Serena… ce nume frumos… Parcă e venit dintr-o altă lume, ca și tine de altfel. Îmi permiți să-ți vorbesc la per tu? Da?, a adăugat întrebările complimentelor, căutându-i privirea.

Tânăra a confirmat, înclinând capul și zâmbind timid.

-N-am mai întâlnit o fată atât de frumoasă și delicată ca tine…

-Mulțumesc, a îngăimat timidă.

-Și nici nu am mai auzit numele Serena, a adăugat tânărul. De unde acest nume? Ce înseamnă?

Fata a făcut o pauză. Ar fi vrut să-i spună cum și-a ales acest nume și de ce, dar… a spus altceva decât ar fi dorit să spună…

-Mama l-a ales… Ea a crezut că numele vine de la serenadă… dar nu. Serena este un nume latin care înseamnă: pur, calm, luminos, vesel…

-Hm! Cred că ești și mai mult decât atât. Ți se potrivește de minune acest nume de zeiță.

-Și numele tău e foarte frumos, i-a întors, timidă, complimentul.”[…]

Fragment din romanul „În trup străin”.

                                               ***

Ce s-a întâmplat mai departe? Vom afla vineri, 22 octombrie.

 

„Nu pleca…”

Postat de Mihaela Ion in În trup străin, 0 comentarii

Distrusă de un călugăr

 

Deși îmi propusesem să scriu un alt articol, deși mi-am propus să nu mai scriu despre mizeriile îmbrăcate în rochii negre (și aici vorbesc doar despre mizerii, nu despre toți, pentru că printre ei sunt și oameni minunați), nu pot trece nepăsătoare pe lângă suferințele oamenilor.

Cu puțin timp în urmă am primit un email în care o doamnă îmi spunea că-mi urmărește de mult blogul, că a mai vrut de câteva ori să-mi scrie, dar i-a fost teamă, și că mă roagă să-i las un număr de telefon și un interval orar în care pot fi contactată. Mi-a mai scris că simte că moare și că dorește să-mi vorbească despre calvarul pe care l-a trăit. Și încheia cu: „Vreau să-mi faceți publică povestea, pentru că nu vreau să mai treacă cineva prin ce am trecut eu sau – dacă este cineva în situația mea – să se trezească înainte de a fi prea târziu, așa cum este pentru mine”.

Evident că i-am dat numărul de telefon și evident că m-a sunat.

Povestea este una lungă și tulburătoare, poate fi chiar subiectul unui roman. Aici și acum voi sintetiza cât se poate de mult, iar dacă veți dori să revin cu mai multe detalii, o voi face.

Pe femeie să zicem că o cheamă Ariana. O femeie singură pe lume, abandonată de tată încă de la naștere și abandonată mai apoi și de mamă. A fost crescută de o mătușă, care a plecat din această lume când ea avea 23 de ani. Ariana are acum în jur de 55 de ani.

Încă de la 40 de ani a rămas fără loc de muncă. Intrând într-o cruntă depresie, și-a căutat alinarea la… mănăstire (biserică). A FĂCUT CEA MAI PROASTĂ ALEGERE.

Fraților, dacă vă simțiți fără rost, dacă nu mai aveți chef de nimic, dacă nu vă regăsiți și nu înțelegeți care este scopul vostru în viață, MERGEȚI LA PSIHOLOG, NU LA POPĂ! Vă spune asta una care a fost habotnică, adică eu, și care a stat 20 de ani prin biserici, încercând să se regăsească.

Nu vă mai luați după popii care vă spun că psihologul vă ascultă, dar nu vă iartă păcatele. Psihologul vă deschide mintea și sufletul, pe când popa vă închide și mintea și sufletul. Popa vă aruncă în capcana lui „așa a vrut Dumnezeu”, din care nu mai ieșiți nici morți și nici nu înțelegeți de ce trăiți.

Așa s-a întâmplat și cu Ariana. A intrat în malaxorul religiei, care a dus-o, într-adevăr, la un pas de moarte.

La început totul era poleit, strălucitor. Și-a găsit un duhovnic, mai mic decât ea cu vreo 5 ani. Un „părinte – pâinea lui Dumnezeu”. Atent, „iubitor”, milostiv etc. Ce să mai… „înger în trup”.

Biata femeie a crezut că și-a găsit liniștea și rostul în viață. În scurt timp avea să devină, printre altele, sluga călugărilor, dar mai ales a duhovnicului ei. 

În fiecare zi mergea la mănăstire, asista la slujbe, ajuta la bucătărie, făcea curățenie în biserică, la lumânărar, mătura prin curte etc. Făcea totul „pentru Dumnezeu”, risipindu-și viața, de fapt, pentru a servi unor călăi în rochii negre.

După un timp… duhovnicul a luat-o să-i slugărească și la chilie. Îi spăla hainele, îi călca, făcea curățenie, dar și mâncare, atunci când popa nu se mulțumea cu ce se dădea la trapeză.

Petrecând destul timp în casa duhovnicului ei, a văzut că, de multe ori, mânca de dulce în zilele de post, că bea băuturi fine, că dormea cu ucenici în pat de o persoană (pat pe care îl avea în primii ani, între timp și-a făcut pat cu baldachin).

Femeia a tăcut până la momentul în care, prin mănăstire, începuse să se vorbească de nopțile petrecute de duhovnicul ei alături de tinerii ucenici.

Atunci a îndrăznit și i-a zis:

-Părinte, vă rog frumos, fiți mai prudent! În mănăstire se spune că ați avea alte orientări.

Atunci „îngerul în trup” a urlat la ea:

-Trăiesc așa cum vreau! Nu-mi spui tu ce să fac!

-Părinte, dar…

-Taci!, a zis, dându-i o palmă peste față.

Femeia și-a prins capul între palme și a început să plângă. Trezit din turbarea lui, călugărul, speriat de ce ar fi putut să urmeze, a luat-o în brațe și a sărutat-o pe creștetul capului.

-Iartă-mă, te rog! A fost o ispită. M-a tulburat diavolul de tot. Iartă-mă și iertate îți vor fi multe păcate. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea: „când vezi un preot păcătuind, scoate-ți haina și acoperă-l”.

Femeia și-a șters lacrimile, l-a îmbrățișat și ea și i-a spus că-l iartă. RĂU A FĂCUT.

De-a lungul timpului, călugărul, probabil ca să-i demonstreze că nu este homosexual, i-a mai oferit niște tandrețuri „duhovnicești”, care de fiecare dată îi topeau inima.

Încet, dar sigur, călugărul a făcut-o total dependentă de el, atât emoțional, cât și material.

La un moment dat… a avut loc un episod tulburător, – pe care nu am timp să-l descriu acum -, în urma căruia călugărul a hotărât să nu o mai spovedească, dar a ținut-o aproape. Știa deja prea multe și putea deveni un pericol pentru el.

Chiar dacă nu se mai spovedea, continua să-i spună ce avea pe suflet, fără să-și dea seama că îi oferea în continuare total control asupra ei.

Cu 3 ani în urmă însă, călugărul a început să evite dialogul cu ea. Când femeia dorea să-i vorbească față către față, el găsea motive că e ocupat, că nu se simte bine, că una, că alta.

Începând să se cam lămurească de „sfințenia” din mănăstire, a vrut să-și facă o relație. S-a apropiat de un bărbat, iar călugărul nu i-a interzis asta. Bravo, canalie, bine că nu ai început cu păcatul, cu dogma și canonul. Ai o bilă albă de la mine, dar tot canalie ești.  

Din păcate pentru ea, după câteva luni de relație a descoperit niște lucruri terifiante despre bărbatul de care se apropiase.

S-a despărțit de el și s-a apropiat și mai mult de călugăr. A vrut să-i spună ce s-a întâmplat de a încheiat relația, dar canalia de călugăr nu a vrut să o asculte. A spus că nu are timp, dar că vor vorbi săptămâna viitoare.

După câteva luni îl ruga din nou să o asculte. Din nou îi spunea: săptămâna viitoare. Starea ei fizică și psihică se înrăutățea de la o zi la alta. Începuse să iasă tot mai rar din casă.

De la începutul anului 2021 zilele ei au devenit coșmaruri greu de trecut. Și tot de la începutul anului, în fiecare săptămână îl ruga pe călugăr să o asculte și în fiecare săptămână primea același răspuns: săptămâna viitoare. Fiind într-o depresie cronică, nu a mai fost în stare de nicio activitate. Stătea zi și noapte în pat. Se mai ridica doar pentru necesitățile fiziologice și pentru a da de mâncare pisicuței pe care o are.

Călugărul – călău avea, totuși, „grijă” de ea. Îi trimitea fie prin curier, fie prin intermediul vreunui taximetrist, cele necesare.

Vedea că starea ei se înrăutățea de la o zi la alta, iar lui îi convenea de minune situația respectivă. Anulase un om care putea deveni un pericol pentru el.

Cu vreo câteva luni în urmă, biata femeie, a început să scape toate obiectele din mână și să nu mai aibă putere să țină măcar telefonul. Când vorbea cu „duhovnicul”- călău, îl ținea cu ambele mâini și îi spunea asta.

„Îngerului în trup” nu-i păsa. Nu că nu o întreba de ce a ajuns în starea aceea, dar nici nu voia să o asculte.

La momentul acesta femeia respectivă este într-o stare jalnică. Nemaiavând nicio activitate, i s-au atrofiat mușchii. Nu mai e în stare nici măcar să-și facă duș.

Stând în pat și tot stând în pat zi și noapte, s-a gândit la multe. Într-o seară și-a adus aminte că, după un dialog foarte cald, i-a zis „duhovnicului” ei:

-Părinte, sunt singură pe lume, numai pe dumneavoastră vă mai am. Vă rog să nu mă abandonați niciodată!

Iar el i-a răspuns. Atenție!

-Nu te abandonez, pentru că doar eu o să te îngrop.

Atunci s-a trezit ca dintr-un vis și a început să vadă lucrurile foarte clar.

L-a sunat pe călău și i-a spus că a înțeles tot. Că a înțeles de ce a fost atât de indiferent și de ce a tot mințit-o că o va asculta săptămâna viitoare.

Călugărul i-a răspuns:

-Da, te-am mințit, pentru că asta era singura variantă. Nu am chef să te ascult. M-am săturat să tot ascult oamenii.

-Și nu puteați să-mi spuneți asta de la început, când aveam încă putere și când aș fi putut să-mi croiesc un alt drum?

-Nu, pentru că nu am știut cum vei reacționa. Mi-am propus să te mint atât cât va merge și, când te vei prinde, o să văd eu ce fac. Dacă zici că ți-am făcut rău, n-ai decât să rupi relația cu mine.

Mă opresc aici deocamdată, nu înainte de a-i adresa și eu câteva cuvinte călăului.

Auzi, măi canalie, acum să se îndepărteze de tine, când știi că nu mai e capabilă să coboare să-și ia o pâine și nici nu mai are pe ce bani?

Acum, după ce ai folosit-o și ai făcut-o din om neom?

Mă, nefericitule, dacă nu ai chef să-i asculți pe oameni, ce cauți, mă, la mănăstire? Du-te și fă-te văcar, cioban, grăjdar. Preoția nu e de tine.

Și ca să vedeți până unde a mers acest individ în rochie neagră, a amenințat-o pe biata femeie că, dacă spune vreun cuvânt cuiva, dacă îi face vreun scandal, EL SE OMOARĂ ȘI O SĂ-L AIBĂ PE CONȘTIINȚĂ ȘI O SĂ RĂMÂNĂ ȘI MURITOARE DE FOAME.

Voi reveni cu episodul care a schimbat multe în sufletul bietei femei, episodul după care „îngerul în trup” nu a mai vrut să o spovedească.

Vă asigur că e tulburător.

Deși s-a ivit această situație și mi-a dat planurile peste cap, mă voi ține totuși de cuvânt și, mai târziu, voi posta următorul fragment din romanul „În trup străin”.    

 

Postat de Mihaela Ion in Ganduri, 0 comentarii